Definitorii pentru orașul începutului acelor ani erau străzile principale, poziționate imaginar în forma literei V. De la Policlinica Veche spre miazăzi. Aveau ca punct de întâlnire piațeta din fața bisericii Sf. Nicolae. Până acolo se prelungea și Grădina Mare (Parcul Trandafirilor) unde este înălțată acum Catedrala. Se numeau simplu: Strada Centrală și Strada Mare, astăzi Nicolae Bălcescu, respectiv, Mihai Viteazu.
Aș înjumătăți două decenii într-unul singur: 1965 – 1975. Zece ani de referință care au schimbat total fața orașului. Se cicatrizase amintirea războiului. Plutea însă în aer acel mucegai care avea nevoie de lapte proaspăt de var. Multe din maghernițele situate în spatele fațadelor spoite erau șubrezite. Proprietarii lor nu mai aveau de ce să investească. Canalizarea era proastă, drenată de șobolani dolofani care și-au transmis genele până astăzi. Instinctul de conservare n-a funcționat decât pentru cei cu ceva valori materiale puse deoparte.
Simțul proprietății fusese deja alterat. Igiena precară creea oare imunitate? Micii întreprinzători, ce frumos sună astăzi „antrepenori”, au fost „determinați” și nu forțați să se înscrie în „Cooperație”. Posesorii de drept aveau de ales să primească despăgubirea impusă de noul stat, pentru imobilele ce urmau să fie demolate. Fie să se mute la bloc, fie să plece, cu viză „unsă”, în țara de origine. Nici pe acolo nu umblau câinii cu covrigii în coadă, dar spiritul de inițiativă nu era cenzurat. O știu prea bine, pe pielea lor, dar nu recunosc, toți stranierii așteptați de rude la aeroport, în luna august, cu borș și dulceață. Și-și pun mâinile în cap – după ce se abțin politicos – stewarzii, când văd ce mizerie lasă în avion. Și când se întorc… și când pleacă! Că România nu mai seamană nici cu cea din care au plecat și nici cu cea pe care așteptau s-o găsească.
Anticariatul
Proiecte de sistematizare a orașului au fost! Multe! Unele incluzând și clădiri cu valoare istorică, ce puteau fi păstrate în noua arhitectură dorită… și impusă. Soluția cea mai bună, acceptată, a fost însă cea a unui oraș pe verticală. Vechiul trebuia să dispară, ras de pe fața pământului. Tara omenirii, care vede doar răul făcut de înaintași, am moștenit-o și noi. Am ars cărțile, negând istoria! De la Biblioteca din Alexandria și până recent, deocamdată, în 1989, cu „Omagiul” și portretele liderilor aruncate în jarul focarului public. Nimic nou. Erau însoțite și de gesturile delaționarilor, purtători nevolnici de carnete de membru de partid, care credeau că aruncându-le în foc au scăpat de ispită. Dacă manuscrisele de la Marea Moartă au rezistat mileniilor, și „Omagiul” cu realizările ceaușeștilor are o cotă bună astăzi de piață. Ce ne-am fi făcut noi, muritorii de rând, dacă n-ar fi existat, la negru, o piață de desfacere la mâna a doua a cărților?
Suntem tot pe la mijlocul deceniului șase. Săptămâna trecută am venit cu autobuzul de la gară, pe strada Armenească, până în centru. Stația era puțin înainte de Biblioteca Județeană. Statuia lui Bacovia nu exista. Avea să fie dezvelită din cartoanele legate cu sârmă, abia în toamna anului 1968. Așa l-a văzut sculptorul Constantin Popovici, desculț și cu capul plecat, inspirându-se poate după „franțuzitul” Brâncuși – ignorat de comuniști atunci, care a reprezentat românul gâtuit și lăsat să răsufle… la infinit! Nici ansamblul de panouri care prezentau realizările noii generații nu exista. Doar un scuar larg lega totul. Unde avea să se ridice în 1968, Hotel Decebal, dar, mai în față, era Librăria Noastră și Anticariatul. Aici îl citez pe Viorel Roman, iubitorul meșter făuritor de carte.
„Măi, Nelule! Nu era zi să nu trec pe acolo. Eram tânăr. Lucram la imprimeria din spatele Prefecturii. După ce s-a desființat, am lucrat la tipografia de pe strada Gutenberg. Se intra acolo printr-un gang, mai sus de Teatru, după Magazinul Universal Bacăul. Cam pe unde s-a construit cinematograful Central. Ce cărți vechi erau acolo! Nu-mi permiteam să cumpăr decât rar. Mă uitam cum erau culese, cum erau legate. Câtă migală și măiestrie. Îmbrăcate în piele, cu filigran. Adevărată artă pentru că toate erau unicate. Mă doare sufletul și acuma când îmi amintesc. S-a întâmplat că am rămas fără bani, soția era internată și a trebuit să vând și eu câteva. Nu le-am recuperat niciodată.” Pe aceeași parte, același corp unitar de clădiri mai cuprindea o cofetărie și un magazin de mezeluri. Urma Restaurantul „Macul Roșu”, care s-a transformat apoi în autoservire, cu specific „lacto vegetarian”.
De acolo, tot spre stânga, se deschidea o străduță care ducea unde este astăzi Starea Civilă. Străduța este și acum, doar pietonală, având ca puncte de reper terasa hotelului și farmacia non stop. Farmacia Nr.1 a luat locul cinematografului Tineretului, fost Timpuri noi. Pe acolo te furișai seara, după câteva ture de centru, cotind brusc spre intimitate. Și Florin Piersic, tânăr actor angajat cu acte în regulă la Teatrul de Stat abia înființat, lua masa la Macul Roșu, între repetiții, dar mai ales seara. Prezent împreună cu Maestrul Radu Beligan, pe scena teatrului, după ce au primit amândoi titlul de Cetățean de onoare al Bacăului, în septembrie 2014, carismaticul actor a evocat acele vremuri. Peripeții și povești cu suspans, aventuri de amor mărturisite pe jumătate, gest de gentlemen, să nu mai fi fost după atâția ani, vreun soț gelos prin sală. Că era și un așezământ cu felinar roșu în apropiere, se știe. Bacăul a avut și el crucile lui de piatră. Merită o poveste separată.
Ciclopul cu cinci picioare
Ajuns în Parcul mic, Grădina mică cum îi spuneau toți, aveai la dispoziție trei ieșiri dacă partenera mai avea cumva și alți pretendenți geloși. Zona era tainic de liniștită. Copaci bătrâni, bănci și flori, toate creând o rotondă perfectă și fără susur de apă. Suficiente erau șoaptele și chicotelile, cu mâna dusă la gură pe întuneric. Prin spate se ieșea spre Karl Marx (Casa Modei) la stânga, iar la dreapta, spre Parcul Trandafirilor, prin grădina bisericii Sf. Ioan, pe alei pietruite, străjuite de pomi fructiferi.
La lumină, către Strada Centrală, veneai prin dreptul terasei Comalrid, chiar în dreptul fostului oficiu PTTR. Acesta avea ușa de la intrare ca în filmele americane. Se rotea! Hotelul Perla din Slănic Moldova are una acum, de ultimă generație. Acolo, pe colț, înainte de magazinul Luceafărul, inaugurat abia în 1975, nelipsit era un fotograf ambulant. Făcea poze „la minut”, chiar dacă dura mai mult. Avea laboratorul la purtător, într-o valiză din lemn. După ce te așeza în perimetrul bine testat și gândit, știut doar de el, trebuia să stai nemișcat. Înainte de a băga capul în cutie, așa părea când se acoperea cu pânza neagră, făcea cu tine repetiții.
Negativele era din plăci de sticlă, acoperite artizanal cu emulsie fotosensibilă, ambalate în hârtie neagră. Când te simțea pregătit, se contopea una cu măgăoaia ciclopică, ca într-un joc al caprei în cinci picioare. Trepiedul preluându-i centrul de greutate. Rostea rar: un, doi, trei… moment din care înțepeneai. Ca o incantație mistică în fața unui vrăjitor care-ți fură sufletul și-l ascunde în cutia neagră, auzeai un „Nu mișca! Nu respira!” abia șoptit. Stană rămâneai. Scotea rapid capacul de pe obiectiv și-l rotea în lateral, ca un metronom, măsurând astfel expunerea, în funcție de lumină. Pulsul la loc era mai brutal. Neștiind prea bine șmecheria, mulți uitau în continuare să respire. Toate acele clădiri au fost demolate, multe și prin munca tinerilor din brigăzile patriotice. În locul lor s-a ridicat, falnic, blocul de la Select.
Nu am găsit scrisă vreo analiză la rece, privind metamorfoza prin care au trecut băcăuanii acelor vremuri. Și peste un secol, brambureala de astăzi nu va avea o explicație logică. După atâția ani de pace și eroi de conjunctură, repede demitizați, să razi centrul unui oraș cu lama buldozerelor ar revolta milioane de blogări. Vina s-ar putea prescrie doar… în caz de cutremur.
