Te-ai aştepta să vezi un om hărţuit mereu de nemilosul timp, preocupat, taciturn, grăbit. Însă atunci când reuşeşti să-l cunoşti mai bine, ai lângă tine o persoană agreabilă, suficient de discretă încât să nu umple tot spaţiul, harnic, da, acesta este cuvântul – harnic, calculat, dispus să dăruiască şi altora din prea plinul lui de tandreţe şi bunătate.
L-am cunoscut ca ziarist – condei, verb, idei. Tânjesc şi acum după clipele, zilele petrecute împreună, în redacţie. O vreme l-am pierdut, regăsindu-l angrenat în tot felul de proiecte, i-a căşunat să ne îmbrace în haină europeană, înfiinţând Asociaţia “Conştiinţa Europeană”, pe care a redirecţionat-o, pentru un timp, în sfera culturii. Minunate proiecte de valorificare şi revalorizare a ceea ce avem mai bun, mai apropiat sufletului nostru: arta şi artiştii care o slujesc.
Face naveta zilnic la Tescani, unde a câştigat un post de muzeograf, este prezent şi pune umărul acolo unde este ceva de făcut. El este Emilian Berceanu. Un om cu trei joburi, care dă peste cap tot felul de clasamente în care instituţiile europene ne plasează pe locuri codaşe, însă la statul degeaba ne-a cocoţat pe locul doi. (Gh.B.)
“Am fost ziarist, de fapt a fost prima provocare pe care am avut-o după terminarea facultății și cred că m-am achitat suficient de bine de datoriile implicate de această meserie pe care câțiva ani buni am făcut-o cu mult, mult drag. În paralel cu presa, mi-am continuat și studiile postuniversitare, un master în Științe Politice și doctoratul în Filosofie care a durat aproape şase ani. Prin 2010-2011 am ajuns să nu mai rezonez cu mass media și, decât să nu fac bine ceea ce făceam, am ajuns la concluzia că trebuie să fac altceva. Așadar, după un an… sabatic să spunem, am început colaborarea cu André Muit, un om pe care îl respect foarte mult, și Asociația Betania, pe partea de comunicare. Ulterior, în 2013, a apărut ideea înființării Asociației “Conștiința Europeană”. Inițial a fost un proiect prin care doream să fie inițiate niște punți de legătură între societatea civilă și mediul politico-administrativ, dar se pare că soarta a vrut altfel. Am lansat o serie de dezbateri alături de profesorul Liviu Antonesei din Iaşi şi de Doru Petruți, directorul I.M.A.S. Chișinău, iar acest proiect nu a fost abandonat, doar, să spunem, a fost trecut pentru moment în conservare. Recunosc însă că este nevoie de astfel de proiecte, de implicare activă și sper ca pe viitor să reiau și acest gen de inițiative.
M-aţi întrebat cum îmi gestionez timpul şi trebuie să spun că fac adevărate exerciții de acrobație. Dar pentru nimic în lume nu aș renunța la ceva. Iubesc Betania și oamenii extraordinari care lucrează acolo, de la care am învățat enorm, la fel cum m-am îndrăgostit iremediabil de Casa Rosetti-Tescanu din Tescani, unde lucrez ca muzeograf. Într-un fel, cele două locuri de muncă îmi completează două nevoi de suflet: nevoia de a fi om pentru alți oameni și nevoia de cultură, de frumos, pe care am încercat să o mai liniștesc și prin ultimele proiecte ale Asociaţiei “Conștiința Europeană”. Vedeţi, am două locuri de muncă, însă să nu credeţi că asociaţia pe care o conduc nu mă solicită, nu-şi cere dreptul la o parte din timpul meu. Oricum, fac tot ceea ce pot să am suficient timp și pentru familie. Măcar un ceas-două în fiecare zi trebuie să stau și cu Vladimir, care are 6 ani și jumătate și merge pe 50 cu întrebările și curiozitatea.
Nu totul a fost şi este lin în viaţă. Obstacolele şi dezamăgirile fac parte din cursul normal, încerc să nu mă consum mai mult decât trebuie, încerc să le depășesc fără să las cicatrici în urmă. Există răutate la fel cum există și bunătate, există prostie la fel cum există și inteligență. În fond și la urma-urmei, depinde de noi inclusiv să ne alegem măcar o parte din obstacole. Nu de alta, dar uneori depășirea acestora ne face mai puternici și poate un pic mai înțelepți.
Proiectele culturale sunt, să spunem, un nou început, pentru mine, pentru Asociaţie. Sau o nouă redefinire a mea ca individ. Am avut norocul de a mă regăsi cu doi prieteni extraordinari, Ovidiu Ungureanu și Dionis Pușcuță și, din vorbă în vorbă, din idee în idee, s-au creionat o serie de proiecte. Știți că prietenii adevărați chiar dacă nu se văd cu anii, când se regăsesc parcă ar fi trecut doar 5 minute… Așa a fost și în cazul nostru. O parte dintre proiectele pe care le-am discutat au fost deja făcute, precum filmele documentare „Repere culturale. Pictori băcăuani” și „George Apostu – sufletul din daltă” susținute financiar de Consiliul Județean și albumele „Ateliere băcăuane. Portrete de artiști” și „Bacăul prin ochii tinerilor” apărute cu sprijinul Primăriei Bacău. Am încercat, în parte cred că am și reușit, să prind crâmpeie de istorie și cultură pe care să le conserv, pe film sau în format tipărit, pentru cei care vin după noi. Pe viitor…vom vedea ce va mai fi. Sper să fie la fel de util şi frumos.
Trăim ancoraţi în prezent, vrem, nu vrem, o conștiință europeană, de care vorbeam, există chiar și prin simplul fapt că suntem o parte a Europei. Doar că această conștiință a amorțit de mai bine de șapte decenii. Au fost comuniștii, care ne-au extirpat, pe cât s-a putut, sentimentul de apartenență la ceva mai mare, mai frumos și mai constructiv decât propria noastră enclavă URSS-izată, iar apoi cei care s-au perindat la putere au avut de mult prea multe ori alte interese decât redescoperirea parcursului european al României. Totuși, să nu uităm, facem parte din Uniunea Europeană, facem parte din NATO… așadar s-au făcut niște pași. Până la urmă probabil se va declanșa un proces de anamneză națională, de reamintire a momentelor care au contat și care pot constitui punctul de pornire către o direcție, cred eu, normală. Cutumele, tradiționalul fac parte din moștenirea noastră. Cutume au și francezii, și britanicii, și germanii. Trebuie doar să căscăm ochii și mintea ca să vedem că aceste cutume și tradiții pot face parte dintr-un tot mai mare, mai complex.
Există oameni și oameni, mentalități și mentalități. Nu pot fi toți buni, la fel cum nu pot fi toți fundamental răi. Pur și simplu, e vorba de implicare, de informare. Dacă omul este informat și implicat, digeră mai greu parascoveniile care vin pe bandă rulantă dinspre tot felul de analiști născuți iar nu făcuți, de parcă în biberon se aflau studii de geopolitică și nu lapte cald. Omul politic ar trebui să fie oglinda societății. Repet, ar trebui. În mult prea multe cazuri, treaba asta nu se regăsește în realitate, iar atunci apare o zonă de falie între reprezentat și reprezentant, ceea ce generează un punct perpetuu de tensiune. Revenind, minima cultură, minima educație oferă potențialul regăsirii unui echilibru între cele două zone. Asta nu înseamnă să nu existe facțiuni diferite doctrinar, să nu existe putere și opoziție. Nu, dar inclusiv raportul putere-opoziție ar trebui, în mod normal, să decurgă în mod civilizat, fundamentat, argumentat. Sau poate sunt eu un optimist…
