Statisticile spun că România este țara din UE în care diferența dintre veniturile mari și cele mici este cea mai mare. Cu alte cuvinte, suntem campioni ai inegalității. Inegalitatea nu este o noutate, de câteva decenii diferența dintre bogați și săraci a început să fie extrem de vizibilă la nivel planetar; totuși, într-o țară ca România inegalitatea este o mare problemă.
Pe care ne facem că nu o vedem, construind tot felul de explicații. În România, sărac nu e decât cel leneș, pentru că dacă ar munci s-ar îmbogăți și el așa ca alții. Sau nu. E foarte greu nu doar să te îmbogățești din muncă cinstită în România, dar și să trăiești doar din muncă cinstită. Și nu pentru că oamenii ar fi puturoși; cei vreo patru milioane de români care muncesc din greu în străinătate o demonstrează.
Principiile, însă, sunt o problemă în România, țară în care se consideră normal ca munca să fie mai prost recompensată decât capitalul. De ani de zile legislația națională a transformat salariații în niște sclavi care depind de bunăvoința patronului; salariul minim a ajuns norma și nu excepția, mișcarea sindicală a fost strunită, devenind aproape imposibilă organizarea unui sindicat într-o întreprindere. Sistemul de protecție socială a ajuns o umbră pentru că unii au decis că românii n-au nevoie de așa ceva pentru că ar însemna să se încurajeze lenea; ce dacă-i bolnav, handicapat sau minor? La muncă, nu la întins mâna! Homo homini lupus, dar în România e și mai rău.
Această filosofie socială de esență fascistă a fost impusă de elitele noastre politice și culturale în aplauzele societății. Nu e ca și cum nu am fi fost prezenți atunci când s-au luat deciziile; ba am fost și am mai și aprobat asta.
E normal? E normal să fii azi anormal, desigur. Această ură socială contra celor săraci nu mai este prezentă la acest nivel în niciunul dintre statele Europei; noi suntem campionii acestui sport. Noi ne bucurăm de fiecare dată când se mai taie câte un ajutor social, când se mai introduce un criteriu suplimentar pentru a îngreuna acordarea unui sprijin.
În schimb avem o admirație deosebită față de cei care ne fură. Mai ales cei care ne fură în stil mare. „Ce mișto ne-a lăsat ăla în chiloți! Nici nu am băgat de seamă când ne-a lăsat fără flotă, fără industrie, fără bănci, fără petrol, fără economii…” Și-l apreciem și mai mult pentru asta.
