Vechituri. Asa le zice lumea. Haine vechi, carti, aparatura electrocasnica, papuci, lenjerii si paturi, cauciucuri, oale, telefoane mobile, piese de masina. Lucruri. Adunate de prin case si scoase la vânzare de catre cei care, din pacate, numai din asta traiesc. Farâma de bani pe care o strânge la finalul zilei este singura sursa de venit in casa, pentru multi dintre ei. Vechituri. Si oameni. Oameni care isi vând saracia in Oborul de la Serbasesti.
Merg aproape saptamânal prin Oborul de la Serbanesti, duminica, dimineata. Dar nu pentru ca as vrea sa cumpar ceva, ci pentru a mai lua pulsul pietei auto. Nu am insa cum sa ratez târgul de vechituri. Ieri, am ajuns din nou in zona. Era in jur de ora 9.00. Soarele ardea, cerul nu avea pic de nor. Insa, acolo, jos, lumea era puhoi. M-a atras, ca un magnet, aglomeratia de pe dig si de la baza lui, unde bacauani de ai nostri isi vând saracia. Acolo gasesti de toate. Dar si povesti de viata. O altfel de viata.
Se vând de toate
De cum intri in târg esti intâmpinat de vânzatorii de telefoane. Toate sunt furate, desi nimeni nu recunoaste. Astea merg cel mai bine, mi s-a spus. Pe paturi intregi sunt intinse la soare mobile de tot felul, mai vechi si mai moderne, in mare parte functionale, comercializate la preturi de nimic. Urmeaza apoi lumea altora. A celor mai amarâti, unii veniti si de prin comunele limitrofe, care vând tot ce le este de prisos in casa.
„Credeti ca de bine suntem aici?! De saracie o facem. Nu mai avem ce pune pe masa. Si 20 de lei daca iei intr-o zi, tot poti cumpara o pâine si ceva de-ale gurii.”
tanti Ileana, care vinde mileuri si bibelouri
Nea’ Costica iese in târg in fiecare duminica
Pe nenea Costica l-am gasit stând pe un scaunel pliabil, de drumetie. Si pe acela il scosese la vânzare. Pe nailon, lânga el, erau rasfirate toate cele – carti de mecanica, roti din plastic, un furtun de aspirator, ochelari de soare, rulmenti ruginiti, o haina din piele scorojita. Voia sa le dea pe nimic.
„Ce, credeti ca ma imbogatesc din ce e aici? Daca iau pe toate 30 de lei sunt multumit”, mi-a spus sincer si fara chef. A lucrat in constructii o viata, pensia nu-i mai ajunge, iar venitul la târgul de duminica a devenit pentru el deja o rutina. „Sunt aici mereu, dar tot degeaba”, a mai adaugat, in timp ce isi mai aranja marfa expusa.
Locul cu amintiri din copilarie
Urmeaza doua – trei paturi pline cu haine, mileuri, bibelouri, chiar si pahare din sticla, din seturi incomplete, de diferite marimi si culori, apoi casetofoane si aparate de radio vechi, cabluri, hainute de copii, un carucior, doua papusi. Pe marginea dinspre canalul de fuga, si Vasile Ionel isi incerca norocul in comert, dar cu carti.
Toate vechi, dar de editie. Mi-au sarit ochii si pe o Agatha Christie, pe un Sadoveanu cu ai lui „Fratii Jderi”, dar si pe vechea mea culegere de matematica, pe Cartea de broderii si impletituri din anii ’86 – ’87, pe o revista Almanah.
„Standul” lui mi-a trezit multe amintiri din copilarie, chiar daca realitatea de acum era alta. Aflu ca Vasile are doar 40 de ani si patru copii acasa.
„Toata lumea de aici, pe care o vedeti, a iesit din casa de saracie. Eu nu lucrez nicaieri, iar sotia are salariul minim pe economie. La copii nici alocatie complementara nu iau ca am de platit o amenda si nu am cu ce. Am facut odata un scandal, când eram mai tânar, si apar acolo cu aceasta restanta.
Iar din aceasta cauza nu mi se da nici alocatia. Cu ce sa traim? Mai incerc sa lucrez cu ziua pe unde pot, iar duminica vin aici, pentru ca nu putem muri de foame. Am noroc ca baiatul cel mare are 18 ani si ne mai ajuta. Dar ceilalti sunt mai mici. Vând si eu ce pot si pe nimic – 1 leu bucata”, mi-a raspuns, usor nervos, barbatul. Nu ii este rusine ce face. Ar vrea sa munceasca undeva, dar nu are unde.
„Si nici sa plec din tara nu pot, ca am familie. Asa ca ne multumim cu nimicul din târg”, il mai aud in timp ce ma indreptam spre domn’ profesor.
Tablouri de la domn’ profesor
Domn’ profesor era putin mai incolo. Mi se recomanda ca ar fi Ioan Halmageanu si ca are 70 de ani. Vindea tablouri din traforaj. Facute de el, in tinerete, prin anii ’70 – ’75, atunci când era in putere. Sunt facute cu migala, unele cu pirogravuri, colorate viu.
E pensionar de 15 ani, iar in urma cu doi ani a facut o comotie cerebrala. Este a doua oara când vine la târg. A iesit pentru ca „sanatatea costa”. A fost profesor de tehnologie si desen tehnic la Liceul Industrial din Bacau. Acum, isi vinde tablourile cu 10 lei, fiecare. „Dar nu le ia nimeni. Nu mai sunt la moda, doamna”, mi-a explicat, mai mult ca pentru el. L-am lasat sub umbra unei umbrele rosii, incercând sa se mai adaposteasca de canicula.
O zi si 2 lei
Oameni si povesti. Vârste diferite, vieti asemanatoare. Si caldura foarte mare. Unii s-au obisnuit cu ea, altii abia ii fac fata. Intinsa pe patura, lânga marfa ei, am intâlnit-o si pe tanti Mioara. Vindea produse cosmetice, sigilate, dar si broderii de casa, fete de masa din macrame, caciulite impletite pentru copii.
„Aducem si noi aici ce nu mai folosim prin casa. Le strângem in lazi, in cutii, si când avem timp, venim aici, la târg. Eu sunt pensionata pe caz de boala, am 61 de ani. Sunt bolnava pentru ca am lucrat in mediul toxic. Copiii mi-s departe. Sunt casatoriti, la casa lor. Daca vând de 10 lei, tot e bine. Abia am dat o gentuta de gradinita cu 2 lei”, mi-a marturisit, dând usor cu mâna prin aerul fierbinte, dezamagita. Vechituri. Oameni si destine, in târgul de duminica de la Serbanesti.
Standul cu antichitati
Pe Paul Chifu l-am intâlnit jos, la baza digului, in zona unde se vând si piese auto, cauciucuri, biciclete, motoscutere. El vindea antichitati. Toate sunt aduse din tarile europene – ceasuri din Germania, vase din Italia, sfesnice din Franta, lampadare, veioze vechi de colectie, lampi pe gaz, frapiere, linguri.
„Mai bine eram colectionar de bani sau manelist. Asa… abia ma descurc”, m-a intâmpinat, in timp ce lustruia un telefon vechi, care aflu ca ar fi tot din Germania. Are 45 de ani, a calatorit toata Europa, dar acum s-a imbolnavit si s-a tras mai spre casa.
„E o boala de-a mea sa adun de peste tot aceste lucruri. Multe dintre ele sunt unicat. Si tata, pe când lucra in Libia, aducea ceasuri de colectie. De atunci am ramas si eu cu aceasta boala. E cam costisitoare. Culeg obiecte de orice fel, le reconditionez, le fac functionale si le revând. Dar nu pe toate. Am multe, vreau sa-mi deschid si un magazin, am o mica expozitie si in Liceul PTTR (Colegiul „N.V.Karpen”, n.r.), sunt obiecte inedite. Dar vând numai ce am in dublura sau ce mi se cere”, mi-a mai spus Paul. Preturile lui nu sunt chiar la indemâna oricui.
De fata cu mine a vândut un ceas de masa vechi, din Germania, unui domn care a ales astfel cel mai inspirat cadou pentru fiica sa. L-a costat insa 80 de lei. Am vazut la el si un lampadar de 150 lei, o lampa pe gaz de 450 lei, dar si pahare din zinc, cu 25 lei bucata.
„Cel mai mult si mai bine vând la straini. Pe internet, sau daca merg chiar eu acolo. Dar nu prea mai am putere. Nu tin la pret. Ma bucura când omul din fata mea apreciaza lucrul pe care vreau sa i-l vând si ii intelege valoarea”, mai arata Paul. Vinde si casetofoane, aparate de radio, calculatoare si laptopuri. „Dar astea pentru a sustine afacerea, ca in rest e greu. Nu vreau sa ma imbogatesc.
Imi place ce fac. Atâta tot. Ce, parca Dincolo plecam cu banii dupa noi?”, a mai adaugat, asa, ca de final.
Final de plimbare si pentru mine prin târg. Si o concluzie: lumea de aici nu vinde vechituri, ci o parte din sufletul lor. Asta pentru cine vrea sa inteleaga aceasta crunta realitate in care traim.
