Primele luni ale anului 2026 confirmă consolidarea puternică a prezenței Deșteptarea în mediul digital, cu rezultate care arată o creștere sănătoasă și susținută atât în trafic, cât și în social media.

După un ianuarie foarte bun, în care platforma Desteptarea.ro a înregistrat 1,5 milioane de afișări și 660.000 de utilizatori unici, luna februarie a adus un nou salt: 1,6 milioane de page views și 666.000 de vizitatori unici.

Creșterea de 100.000 de afișări într-o singură lună și extinderea bazei de cititori confirmă interesul constant al publicului pentru informația locală corectă, rapidă și relevantă. Această evoluție arată nu doar fidelizarea cititorilor existenți, ci și capacitatea publicației de a atrage un public nou, într-un mediu online din ce în ce mai competitiv.

Ritmul ascendent din primele două luni ale anului indică o tendință stabilă și oferă premise solide pentru depășirea unor noi praguri de audiență în lunile următoare. Creșterea din online este susținută și de performanța foarte bună din social media.

În februarie 2026, pagina de Facebook a ziarului a ajuns la 114.189 de urmăritori și a generat 5,1 milioane de vizualizări. Majoritatea publicului provine din România (78,4%), iar 63,2% dintre urmăritori sunt din Bacău, ceea ce confirmă poziția dominantă a Deșteptarea pe piața locală. Datele demografice arată o audiență matură și activă: segmentul 35–44 de ani reprezintă 24,4% din total, urmat de categoria 25–34 de ani (22,8%) și 45–54 de ani (22%).

Practic, publicul principal este format din persoane cu vârste între 25 și 54 de ani – un segment implicat, interesat de actualitate și profund conectat la viața comunității. Rezultatele din ianuarie și februarie 2026 demonstrează că strategia editorială și digitală adoptată de Deșteptarea produce efecte concrete.

Creșterea constantă a traficului și a interacțiunilor online confirmă că jurnalismul local de calitate își găsește publicul și în mediul digital, consolidând rolul publicației ca principal reper informativ al comunității băcăuane.

Într-un peisaj media aflat într-o continuă transformare, aceste cifre arată nu doar adaptare, ci și dezvoltare – un început de an care conturează o direcție clară pentru 2026: creștere, stabilitate și apropiere tot mai mare de cititori.

Există oameni a căror prezență nu se măsoară în pași, ci în vibrații. În Bacău, aerul pare să aibă un alt timbru atunci când soprana Andreea Simon pășește pe scenă sau în sala de curs. Nu este doar un profesor, ci un arhitect al emoției brute, o artistă care a ales să transforme rigoarea academică într-un spectacol de lumină și sunet care „selectează” ascultătorul, invitându-l într-o călătorie dincolo de partitură.

Așadar, o cunoaștem azi, în prima săptămână de primăvară, când practic sărbătorim doamnele și domnișoarele din viața noastră, pe Andreea Simon, soprană, profesor de artă vocală și coordonatorul corului de copii Sing&Joy – un nume care, în ultimii ani, a devenit sinonim cu pasiunea, rigoarea și bucuria autentică a cântului. Primele ei amintiri muzicale sunt cântecele de leagăn șoptite de mamă și de bunică. Acolo, în tihna copilăriei, s-a născut o sensibilitate aparte pentru sunet și emoție.

Dragostea pentru muzică s-a conturat apoi în anii petrecuți în biserica catolică din satul natal, Barticești, județul Neamț, unde armoniile sacre i-au modelat auzul, sufletul și disciplina interioară. Drumul profesional a fost unul firesc, dar temeinic construit. A absolvit specializarea Canto clasic la Liceul de Arte „V. Brauner” din Piatra Neamț, apoi studiile de Licență și Master la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, instituție în cadrul căreia, în anul 2021, a obținut titlul de Doctor în Muzică.

Fiecare etapă a însemnat acumulare de cunoștințe, dar și maturizare artistică și clarificarea unei misiuni. Între anii 2006–2016 a fost artist liric al Operei Naționale Române Iași, colaborând cu dirijori și regizori de prestigiu și evoluând în spectacole de înaltă ținută artistică. Experiența scenei i-a oferit aplauze, dar și o profundă înțelegere a responsabilității pe care o presupune actul artistic autentic. Din 2016, viața o aduce în Bacău — oraș care o „adoptă” și unde își împarte cu generozitate energia între scenă și catedră.

Devine profesor de artă vocală interpretativă la Colegiul Național de Artă „George Apostu”, unde obține rezultate remarcabile alături de elevii săi, pe care îi formează cu exigență, dar și cu o căldură ce inspiră încredere.În 2024, dintr-o chemare interioară și din dorința de a așeza muzica în inima copilăriei, înființează corul de copii Sing&Joy – proiectul său de suflet. Mai mult decât un ansamblu coral, Sing&Joy devine rapid o adevărată școală a emoției. Aici, pe lângă tehnică vocală, respirație sau omogenitate timbrală, copiii învață mai ales să se asculte unii pe alții, să aibă curajul de a se exprima, să își asume responsabilitatea scenei și să transforme emoția în forță.

Repetițiile sunt lecții despre disciplină și sensibilitate, iar fiecare concert este o poveste spusă cu ochii strălucind și cu inimi deschise. Într-un timp surprinzător de scurt, corul s-a impus ca o prezență distinctă în viața culturală a comunității.

Publicul nu aplaudă doar corectitudinea muzicală, ci vibrația autentică transmisă de aceste voci tinere. Părinții descoperă, adesea cu emoție, versiuni mai curajoase și mai încrezătoare ale propriilor copii. Comunitatea câștigă, astfel, o generație care învață să comunice prin armonie.Pentru Andreea Simon, Sing&Joy este o declarație de credință. Credința că muzica poate modela caractere, poate vindeca timidități și poate construi punți între oameni. „Iubim să cântăm”, sloganul corului, este defapt un manifest.

Este promisiunea că fiecare copil are o voce care merită auzită și că scena poate deveni locul unde frica se transformă în lumină. Dincolo de scenă și de catedră, Andreea Simon este mamă a patru copii, soție și, înainte de toate, o femeie care iubește viața și trăiește cu recunoștință pentru darurile primite. Artistul și profesorul se întâlnesc firesc în fiecare gest pedagogic, iar mama și coordonatorul de cor se regăsesc în grija cu care modelează destine tinere.

Dacă ar fi să rezumăm parcursul său într-o singură imagine, poate că aceasta ar fi: o sală plină de copii cântând cu ochi luminoși, un public emoționat și o femeie care știe că și-a găsit menirea — aceea de a transforma harul primit în dar oferit mai departe.

Pentru că, atunci când muzica devine misiune, ea nu mai este doar artă. Devine destin. Andreea Simon rămâne, pentru Bacău, mai mult decât o voce; ea este o „notă de aur” pe portativul cultural al orașului, un artist-pedagog care ne reamintește că muzica nu se ascultă doar cu urechile, ci se simte cu fiecare por. Este, în cel mai pur sens, o simfonie vie a dăruirii.

Întrebată cum o împlinește muzica, Andreea Simon răspunde cu emoție:

„Muzica, pentru mine, nu este doar profesie – este un fel de a fi! Este spațiul în care pot fi vulnerabilă și puternică în același timp. Pe scenă, emoția nu poate fi ascunsă. Ea se transformă în adevăr. Prin corul Sing&Joy trăiesc muzica într-o formă poate și mai profundă. Dacă pe scenă oferi emoție, alături de copii o vezi cum se naște. Este ca și cum ai asista la aprinderea unei lumini. Un copil timid care, la început, abia își rostește vocea, ajunge să cânte cu încredere și strălucire. Acea transformare este miracolul care mă împlinește. În fiecare repetiție simt că muzica nu modelează doar sunete, ci caractere. Și cred că aceasta este cea mai profundă formă de artă – aceea care lasă urme în suflet.”

Plecat dintre noi mult prea devreme, fotoreporterul Ioan Bîșcă lasă în urmă nu doar mii de imagini care au surprins viața comunității, ci și amintirea unui coleg discret, calm și mereu gata să dea o mână de ajutor. Pentru generații întregi de jurnaliști, „Nelu”, cum îi spuneau toți, a fost omul din spatele obiectivului care știa să prindă clipa fără să facă zgomot. În rândurile de mai jos, câțiva dintre colegii și prietenii săi își amintesc de omul și profesionistul care a trăit pentru fotografie și pentru presă.

Nelu Bîșcă nu a murit!

E greu să te gândești că un om, pe care ai senzația că îl știi de o viață, nu mai este. Nici nu știi ce să scrii despre el, cum să refaci firul deceniului petrecut în marea familie de la Deșteptarea.
Personal, nu am cum să povestesc viața de jurnalist fără Nelu. Nu rata niciodată un eveniment, chiar dacă trebuia să se împartă între toți colegii. Râdea tot timpul… când vorbea, când dădea mâna, când fotografia…. Răspândea, pur și simplu, o stare de voie bună, de optimist. Făcea corp comun cu aparatul lui și nu-mi aduc aminte să fi fost dese momentele în care îi lipsea. Poate doar atunci când îl înlocuia cu o undiță, pentru că era și un pescar împătimit. Când te surprindea cu un instantaneu, se bucura ca un copil care a făcut o mare ghidușie.
Am făcut echipă în multe evenimente mai plăcute sau mai puțin plăcute. Am bătut județul în lung și lat, ne-am întâlnit cu oameni deosebiți, dar nu au lipsit nici momentele dramatice, tensionate. Nu mi-a fost niciodată frică! Știam că Nelu este lângă mine și puteam conta pe el în orice moment. A fost un camarad de excepție și un prieten bun.
Nelu Bîșcă nu a murit! A trecut doar într-o altă dimensiune unde, mai devreme sau mai târziu, ajungem cu toții. Sunt convinsă că Nelu ne va întâmpina cu râsul lui inconfundabil și ne va fotografia pentru eternitate.

Lili Adochiței

Nelu a iubit orașul

La tristețea despărțirii de un prieten și un coleg, coleg într-o meserie care cere pasiune, presupune talent, sacrificiu, onestitate, presupune și nu se poate fără un dram de compasiune, de suflet și luciditate, și colegul nostru Ioan Bîșcă a avut din toate suficient cât semnătura lui pe o fotografie să aducă acea emoție, pe care doar cei aleși o pot surprinde cu aparatul de fotografiat, am avut deci și sentimentul că cel plecat prea repede de lângă noi a fost iubit și apreciat de foarte mulți băcăuani. Dovadă au fost sutele și miile de mesaje de condoleanțe, de regrete, de amintiri, cele mai multe fiind din partea colegilor de la diferite publicații, de la stații de radio și televiziune, dar, ce m-a impresionat a fost numărul mare al cuvintele calde, de apreciere venite din partea cititorilor ziarului Deșteptarea, la care Nelu, fotograful, fotoreporterul, istoricul clipei, fără excepție, le-a trimis, în fiecare dimineață, o poveste, o bucurie, o informație, pe un spațiu prea mic, dar atât de generos și cald. Nelu a iubit orașul, l-a îmbrățișat în mii de ipostaze, împreună cu oamenii lui, pe care le-a lăsat moștenire prin cele două excepționale albume publicate, dovadă, mărturie a trecerii lui prin această viață. Nelu ne-a învățat că viața, bucuria vieții, zâmbetul unui copil și parfumul unei flori, surprinse prin ochiul magic al aparatului de fotografiat, dau mai multă viață și culoare unei pagini de ziar, că un text bun și o fotografie sugestivă înnobilează această frumoasă meserie, pe care Nelu a iubit-o cu pasiune, a făcut-o cu dragoste, loialitate, onestitate și chiar cu generozitate. Am fost alături de prietenul și colegul meu, nici nu mai știu câți ani, pe ultimul drum, acolo, la Berești Bistrița, unde fiul lui l-a așezat lângă părinții săi, nu înainte de a-i săruta fruntea și a-l întreba: De ce așa repede! Adio, prietene! Adio, Domnule!

Gheorghe Bălțătescu

O meserie care apune, un om care rămâne

L-am cunoscut pe Ioan Bîșcă în nebunii ani ’90, când îmi făceam ucenicia în presă și credeam că lumea începe și se termină la prima pagină a ziarului de a doua zi. Era o perioadă grăbită, zgomotoasă, cu redacții improvizate și orgolii cât Casa Poporului. În mijlocul acelui haos, Nelu era un punct fix. Calm. Așezat. Cu un zâmbet care nu făcea zgomot, dar lumina încăperea. Atunci nu știam că, peste ani, voi ajunge și eu să umblu nebun cu o cameră de gât, alergând după subiecte, căutând lumina potrivită și încercând să prind clipa aceea irepetabilă. Nu știam că, fără să-mi dau seama, îl priveam ca pe un model. Nu vorbea mult despre meserie, nu ținea lecții. Dar te învăța din felul în care își purta aparatul, din răbdarea cu care aștepta cadrul, din respectul pentru oamenii pe care îi fotografia. M-a intrigat mereu calmul lui. Un calm care nu ieșea la suprafață decât rar, când nedreptatea sau prostia atingeau o limită nevăzută. În rest, era acolo – discret, atent, prezent. Nu căuta senzaționalul cu orice preț. Căuta adevărul. Iar adevărul, în fotografia lui, nu era agresiv. Era limpede. Era mereu gata să dea o mână de ajutor. Să-ți explice, să-ți arate, să-ți împrumute un obiectiv sau, pur și simplu, să-ți spună: „Stai. Așteaptă. O să vină momentul.” Și momentul venea. Pentru că Nelu avea răbdare. Și avea ochi. Pasionat de imagine până la capăt. Rar lăsa camera din mână. Doar când apuca undița și pleca, poate, să-și limpezească gândurile pe malul apei. Dar și acolo, sunt convins, tot lumina o căuta. Tot reflexiile. Tot povestea. A fost profesionist într-o vreme în care profesionalismul se învăța din mers, din greșeli și din nopți nedormite. N-a făcut paradă din asta. Nu și-a strigat meritele. Și-a făcut treaba. Cu demnitate. Cu pasiune. Cu o liniște care azi pare aproape exotică. Oameni ca Nelu nu se mai nasc – sau, dacă se nasc, sunt tot mai rari. Iar plecarea lui nu e doar o pierdere personală pentru cei care l-am cunoscut. E o pierdere pentru o meserie care, încet-încet, se stinge sau se transformă în altceva. Fotoreporterul de teren, cu bocancii plini de noroi și cu pelicula – sau cardul – plin de istorie, devine specie pe cale de dispariție. Rămân însă imaginile. Rămâne exemplul. Rămâne felul lui de a fi – dovada că poți să faci presă fără să țipi, că poți să fii ferm fără să fii brutal, că poți să lași ceva în urmă fără să te pui pe tine în prim-plan. Pentru mine, Ioan Bîșcă va rămâne mereu omul cu aparatul la gât și cu zâmbetul liniștit, mergând prin lume ca și cum ar ști că fiecare clipă merită salvată. Și, într-un fel, a salvat-o.

Răzvan Bibire

Un om discret

S-a scris mult despre Nelu Bîșcă zilele astea. Cred că mai mult decât i-ar fi plăcut. Nelu a fost un om discret. Nu cred să se fi băgat vreodată „în cadrul” altui coleg pentru poza perfectă. Uneori, nu știai dacă a fost la eveniment decât în redacție, când găseai pozele în „transfer”. Am lucrat împreună câțiva ani buni. Când îi explicam ce ilustrație vreau la vreun material, în 95% din cazuri răspunsul era „am” și te trezeai cu poza. Doar în 5% din situații auzeam „facem” și absolut niciodată nu a fost vreun „nu” sub orice formă vreți. Acum 8 ani realizam singura mea emisiune cu Nelu Bîșcă, invitat. Eu zic că este definitorie pentru cine a fost Nelu. Nici n-ai cum să-i faci rezumat, trebuie să o povestești toată. Atunci m-a lăsat să-i etalez public toate pasiunile: de fotograf, de pescar, de ghid și montaniard, de iubitor de animale, dar mai ales de ziarist pur-sânge. „Eu nu am spus niciodată că merg la muncă; mie îmi plăcea ceea ce făceam.”

Cătălin Bejan

Instantanee cu Adrian Năstase, o ceapă și două conserve de pește. Plus un cățeluș

Era prin 2001-2002, parcă, și în Bacău a descins un comando PSD în frunte cu Adrian Năstase, premierul atotputernic (și competent!) al acelor ani. Primarul Dumitru Sechelariu era patronul ziarului Deșteptarea și încerca să atragă investiții pentru Bacău, așa că era important ca ilustrarea vizitei mai-marilor de la București să fie OK. Încă de atunci era valabilă zicerea “o poză face cât o mie de cuvinte”, așa că rolul lui Nelu Bîșcă devenea esențial pentru reușita materialului din ziarul de a doua zi. În dimineața zilei respective, redacția fremăta, doar Nelu era de un calm de-a dreptul enervant. Degeaba noi, șefii mai mari sau mai mici, ne dădeam de ceasul morții să planificăm totul în cele mai mici amănunte. Cu aparatul foto alături, Bîșcă zâmbea cumva indulgent la toată agitația noastră și, atunci când a fost interogat despre cum s-a pregătit pentru eveniment, a răspuns cu un zâmbet îngăduitor-ironic: Păi, e la fel ca orice zi! L-am fotografiat eu pe Iliescu, pe Roman (Petre Roman, n.r.), nu știu câți miniștri și cardinali, ambasadori și afaceriști. Ce-i așa deosebit cu Năstase? Bineînțeles că răspunsul lui a crescut încă puțin tensiunea și așa mare a celor cu funcții în redacție. La un moment dat, ca și cum s-ar fi dus la o obișnuită ședință de Consiliu Local ori la vreun simpozion pe la muzeu, Nelu s-a ridicat alene din scaun, și-a pus aparatul la gât și ne-a informat cu vorba lui molatică: Eu mă duc mai înainte, poate prind ceva interesant. Și a ieșit cu pasul său elastic, de om care știe lungile cărări ale drumeției pe munte ori prin stufărișul bălților. La sfârșitul zilei, am primit de la Bîșcă zeci și zeci de fotografii excelente, care acopereau întreaga vizită a lui Năstase – de la sosire până la plecare, trecând prin multele vizite și întâlniri pe care acesta le avuse prin tot Bacăul. N-am realizat pe loc, dar fotoreporterul nostru reușise să stea lipit de prim-ministru mai ceva decât garda lui de corp. Pe la zece seara, după ce paginile excelent ilustrate au primit bun de tipar, m-am dus spre mica încăpere unde lucra Bîșcă pentru a-l felicita. Încă de cînd am ieșit din biroul de redactor-șef adjunct m-a izbit un miros de ceapă și… pește care plutea prin toată redacția acum pustie. Pe măsură ce mă apropiam de bârlogul lui Nelu, mirosul devenea tot mai puternic. În pragul ușii, mi s-a dezvăluit sursa “odorizantului”: o ceapă roșie cât un pumn de cioban și două conserve de pește (plus franzela de rigoare) ocupau jumătate din masa de lucru a lui Nelu. Înainte să-i spun eu ceva, și-a ridicat privirea și a zâmbit în colțul gurii: N-am apucat să mănânc astăzi, că m-am ținut după coada lui Năstase. Nu ți-e foame? Ia de aici! I-am privit fața obosită după o zi de alergătură și felicitările pentru excelentele fotografii s-au transformat într-un sec – Bravo, Nelule, ne-ai scos astăzi! Luminițele din ochii lui au lucit și mai tare, iar zâmbetul ghiduș s-a făcut larg de tot: Dai o bere pentru asta! A mai luat o îmbucătură zdravănă și a continuat – Eu v-am zis de dimineață că nu-i nicio problemă, că le facem pe toate cum trebuie! Poate dă șeful și o primă dacă a ieșit așa de bine! Am dat din cap nici a aprobare, nici negând ultimele lui cuvinte. L-am salutat și m-am întors să plec, dar Bîșcă mai avea o curiozitate – E vreun eveniment anunțat mâine dimineață? La ce oră? L-am privit peste umăr ca și cum ar fi făcut o glumă proastă, anunțându-l că a doua zi nu-i nimic la prima oră și poate să vină pe la zece la redacție.

Post-Scriptum (și mai) sentimental

Iubitor de animale, Nelu a avut mulți ani un cățel pe care-l ținea în apartament. Nu mai țin minte, dar la un moment dat companionul cu patru lăbuțe ori s-a pierdut, ori a murit, iar Nelu a suferit ca după pierderea unui prieten drag. Cum venea ziua lui, câțiva din redacție ne-am gândit să-l mai alinăm, așa că la minipetrecerea cuvenită i-am adus într-o cutie un cățeluș de câteva luni drept cadou. N-am să uit cum ochii i s-au înlăcrimat pe dată și cum murmura mângâind mogâldeața – Băi, băi, da’ nu trebuia, eu nu…. să știți că…. Cred că l-a și botezat cu un strop de vin pe căpșorul mititel și mulți ani după aceea l-a așteptat cățelul pe Nelu să se întoarcă de la muncă.

Nelu Broșteanu

Un om discret și exemplar

Pare de necrezut! NELU BÎȘCĂ, membru UZPR, nu mai este printre noi ! A fost un coleg minunat, un profesionist al fotografiei de presă, dar și un artist în imortalizarea imaginii.
Un OM discret și exemplar în relațiile cu semenii săi.
L-am văzut mereu, fie pe vreme ploioasă, ninsoare, ger, căldură toridă, fie în situații sociale ori politice conflictuale …mereu atent să surprindă esențialul. O mare pierdere pentru breasla jurnaliștilor! Pentru tot ce a fost în viață va trăi prin memoria celor care l-au cunoscut sau i-au apreciat creația din presă ori din cele două albume: ,,Bacău, instantanee regizate” și ,, Amagind timpul. Bacău cu plus și minus”.
DUMNEZEU SĂ ÎL ODIHNEASCĂ PE ACEST OM BUN!

Cornel Cepariu

Zi de zi, cu Nelu Bîșcă: Omul care prindea clipa

Reporter și fotoreporter. Eu scriam, redam realitatea de pe teren. El transforma fiecare clipă într-un cadru real, plin de sens.
Am lucrat aproape 20 de ani alături de Nelu Bîșcă.
Nelu nu era doar un coleg cu aparatul foto mereu pregătit. Fotografia lui era vie… era adevărul, realitatea. Emoție, trăire, esența momentului. Când apăsa declanșatorul, lumea se oprea pentru o clipă și devenea memorabilă. Era calm, glumeț, atent. Ploaie, vânt, caniculă, incendii, accidente, lacrimi, bucurie – oriunde era nevoie, el era acolo. Pe străzi, pe blocuri – să prindă cele mai bune cadre, în apă, în mijlocul acțiunii. Au fost zile întregi împreună pe teren, la conferințe, proteste, inaugurări, festivaluri sau diferinte evenimente. Fiecare zi avea povestea ei, iar Nelu știa să o surprindă.
Îi plăcea instantaneul. Ani de zile a avut în ziar rubrica „Poza zilei”, care vorbea de la sine. Accepta idei noi, provocări noi, pe le transforma imediat în cadre care expuneau totul fără un cuvânt. „Fotografia trebuie să spună ceva”, îmi spunea. Pe teren, eu urmăream evenimentul, el avea deja fotografia. O intuia, o trăia, o simțea.
Am împărțit mii de momente alături de el. O adevărată echipă – reporter și fotoreporter. Au fost și clipe în care ne adunam cu toții, cei din redacție, de la TV, de la radio, iar Nelu reușea să surprindă mereu acel… ceva: gesturile, zâmbetele, energia. Amintiri. Amintiri frumoase.
Cupa Presei la pescuit, se ocupa și de asta. Se implica în organizare, fiind și un împătimit al acestui sport! O zi simplă, dar memorabilă. Am fost și eu… concurent. Nu știam să pescuiesc, dar el m-a convins să particip. El mi-a pus undița în mână, el mi-a dat scaunul lui, chiar și pelerina de vânt, am stat alături două ore cu răbdare și zâmbet. Când am prins primul peștișor, singurul de altfel, am râs ca un copil. El râdea mai tare decât mine. „E peștișorul tău de aur”. Poza de atunci o am și acum în arhiva personală!
Au fost sute de alte zile: conferințe, lansări, întâlniri locale în care Nelu transforma realitatea într-o imagine memorabilă, cu atenție și cu drag față de oameni și momente. Și de cititori!
Nelu Bîșcă a fost un profesionist. Respectat. Toți cei care am lucrat cu el regretăm acum plecarea lui. Pentru mine rămâne colegul care nu m-a lăsat niciodată singură pe teren. Cel care, printr-un simplu click pe butonul declanșator al aparatului, oprea clipa pentru ca noi să o putem înțelege. Îmi doresc doar ca, atâta timp cât îi privim fotografiile, timpul să nu îl ia niciodată dintre noi.

Roxana (Neagu) Cerghici

Nu prea avem poze cu fotoreporterul nostru Ioan Bîșcă. Așa că suntem nevoiți să scriem 1.000 de cuvinte

Când a venit propunerea redacției Deșteptarea de a scrie câteva rânduri – ”vreo 10 quadrati” – despre colegul și prietenul meu Ioan (Nelu) Bîșcă, cea mai mare temere a fost că nu voi găsi nicio poză cu el, pentru a ilustra materialul. Din 30 de ani și 4 luni (ne-am cunoscut pe 9 octombrie 1995), am găsit două în cutia mea cu fotografii pe hârtie: una din 1999, de la o petrecere a redacției, despre care e de preferat să nu se prea vorbească, iar alta din 2009, de la finalizarea albumului „DEȘTEPTAREA 20 DE ANI. Istoria ziarului, istoria Bacăului”, despre care e de preferat să se vorbească mai mult.

Subiectul lipsei lui Nelu – și a tuturor fotoreporterilor – din imagini a fost dezbătut de multe ori și de mult timp. Odată, la o ediție aniversară a Deșteptării, în care trebuia să apară poză cu fiecare ziarist, aproape de închiderea ediției s-a constatat că Nelu adusese poze cu toți, mai puțin cu el. Că nu avea. A trebuit să i se facă urgent una, chiar în laboratorul foto, pe care a scos-o din camera obscură după un tratament pe repede-înainte. Subiectul a fost dezbătut inclusiv lângă sicriul lui, de colegii și prietenii din presa băcăuană.

Aș mai fi vrut să găsesc o poză cu bunul lui prieten Dino, pe care i l-am făcut cadou, mai mulți colegi și prieteni, în anul 2000. Prin vara aceea, în redacție Nelu nu mai era același om zâmbitor pe care îl știam. Stătea singur în laboratorul foto, unde, de câteva ori, l-am prins lăcrimând. După presiuni, a recunoscut că îi dispăruse câinele, pe care îl iubea mult. Trebuia găsită o soluție, că ni se rupea inima.

Așa că, într-o seară, Nelu a fost sunat acasă de redactorul-șef care, cu o voce pretins gravă, i-a spus că, în 10 minute, să fie în fața scării, că vine mașina redacției și trebuie să plece la un eveniment în județ. Dar șoferul l-a adus pe Nelu la redacție. ”Ia cutia aia de după birou și du-o acasă”, i s-a spus. Nelu s-a aplecat, a deschis cutia și, om la 40 de ani atunci, a tăcut câteva secunde, după care i-au dat lacrimile: ”Ce mi-ați făcut?!” Apoi a luat din cutie un puiuț de cățel caniche royal, alb+gri+bej, parcă. L-a dus acasă, l-a crescut și l-a iubit. I-a zis Dino.

Dar Dino a devenit, la un moment dat, foarte cheltuitor. Lăsat liber pe Calea Republicii dimineața, când Nelu pleca la redacție, numitul Dino, o superbie de câine acum, lua la rând toate micile magazine alimentare, de la podul de fier până la Narcisa. Se urca cu două labe pe vitrinele frigorifice, lăsa puțin capul pe o parte și privea cu ochii lui umezi în adâncul ochilor doamnelor vânzătoare. Care, seduse prin metoda care acum se numește ”Lover Boy”, îi ofereau tot ce aveau mai bun: un sălămior de Sibiu, un mușchiuleț țigănesc, o păstrămioară, un cotlețel. Tăiau câteva felii și îl serveau pe domnul Dino. Numai că, pe data de 15 ale lunii, ”la chenzină”, Nelu trebuia să ia și el la rând magazinele pe care le frecventa zilnic câinele lui. Ca să-i plătească toate datoriile. Pentru că, la fel ca la birturile sătești, Dino era trecut ”pe caiet”, alături de șomerii cartierului.

Așa era sufletul colegului și prietenului meu Nelu Bîșcă. Iubea cu pasiune oamenii, vietățile, meseria, orașul. Zâmbea (aproape) mereu și era extrem de serios în meserie. Dar despre toate acestea sunt convins că scriu, în această pagină, ceilalți colegi și prieteni.

Cred că cel mai bine l-a descris fostul nostru redactor-șef, Gheorghe Bălțătescu: ”O poză de-a lui Nelu ne scutea pe noi, redactorii, să scriem 1.000 de cuvinte”. Așa că, în lipsa pozei, am scris și eu acest text, de nici măcar 1.000 de cuvinte. Fiindcă 1.000 de cuvinte ar fi depășit cu mult cei ”10 quadrati”.

Aurelian CHISCOP

„Unde-i fotograful? Unde-i cameramanul?”

Au și plecat, „maestre”, clipa a fost surprinsă, nu ți-ai dat seama…? Ne înțelegeam din priviri — unghiul tău, unghiul meu — știam să nu trecem unul prin fața obiectivului celuilalt. Profesionalism, respect, din unghiuri diferite, aceeași poveste… semn că înțelegeam fără să comunicăm verbal despre ce, cine e vorba. La redacție, materialul descărcat, livrat, gata de știre. Noi comunicăm lumii vești și povești prin obiectivul aparatului de fotografiat și al camerei de luat vederi. Noi simțeam primii durerea sau bucuria lumii, îndoiala și nu vorbeam despre asta. Nelu îmi zâmbea sau îmi arunca o privire de groază și înțelegeam că lumea se duce naibii sau că mai există o speranță. Am fost și eu pe dealul cu biserica din Berești-Bistrița… la înmormântare. Am fost ca să știe și să regrete că m-a lăsat singur și să-i spun că va fi etern în sufletul meu. „Am stat tăcuți de efort, nu fizic, ci moral, câteva ore. Despărțiserăm cei doi bolovani care se-mbrățișează ai lui Brâncuși… o schimbare a mugetului prin…” Mi-e dor de tine, Neluțule!
… căci îți plăcea Nichita…

Marius Curucli

Un Cetățean de Onoare al Bacăului

Fotojurnalismul nu este doar o profesie

Nelu …un martor al timpului, un cronicar al realității și un păstrător al adevărului în forma lui cea mai pură: imaginea. Într-o lume în care cuvintele pot fi răstălmăcite, el a ales fotografia — limbajul universal al emoției și al faptului trăit. Prin fiecare cadru surprins, a dăruit comunității noastre nu doar imagini, ci dovezi ale istoriei cotidiene. A fost acolo unde viața pulsa: în mijlocul evenimentelor, în momentele de bucurie, dar și în clipele grele. Fotojurnalismul nu este doar o profesie; este o vocație care cere curaj, răbdare, sensibilitate și o profundă responsabilitate față de adevăr. Nelu Bâșcă a întruchipat toate aceste valori. A știut când să apese declanșatorul și, poate mai important, a știut când să aștepte. A înțeles că o imagine puternică nu este doar bine compusă, ci încărcată de sens,emoție, umanitate. Prin munca sa, a construit punți între oameni. A făcut vizibil ceea ce uneori trecea neobservat. A dat chip clipei…dar si eternitate! Moștenirea lui nu constă doar în arhivele pline de imagini, ci în impactul pe care l-a avut asupra comunității și asupra celor care au avut privilegiul să lucreze alături de el. Ne-a învățat că adevărul merită căutat, că fiecare poveste contează și că lumina… trebuie găsită chiar și în cele mai întunecate… momente. Domnule, este o onoare sa fim contemporani! Noi mai zăbovim puțin pe aici…Amăgind timpul!

Iuri Leteanu

Dintr-o dată, cotidianul băcăun a devenit mai sărac

A dispărut din peisaj ochiul critic al celui care i-a urmărit evoluția prin obiectivul aparatului de fotografiat. Adunând cu meticulozitate, dar și cu o infinită răbdare, zecimile de secundă în care efemerul devenea permanență, Ioan Bîșcă a devenit parte din istoria contemporană a Bacăului. Iar acum, implacabil, Nelu, așa cum îl știam noi, cei apropiați lui, a devenit istorie. O dată cu el, pare că apune o epocă a fotojurnalismului cu aromă de celuloid. Pentru noi, cei rămași să-l comemorăm, mai este o rază de speranță. Cei ce vor dori să-l (re)descopere, îl vor găsi printre imaginile sale adunate într-o viață de om, cu zâmbetul lui ștrengăresc agățat de colțul gurii, cu glasul lui molcom și împăciuitor și cu ochii lui ageri. Și chiar dacă sticla rece a lentilei pare să ascundă emoțiile firii, în fiecare dintre fotogramele sale vom găsi presărate frânturi din sufletul lui cald. Mai rămân și amintirile, clipele petrecute împreună la bine și la rău, pe marginea terenurilor de sport, prin soare, ploaie ori viscol, prin apă și foc, acolo unde ne-a chemat datoria. Când se întâlnesc, fotografii se salută urându-și unii altora „Lumină bună!“. Astăzi, cu trisețe în gând, nu pot decât să spun „Drum bun spre Lumină, Nelu Bîșcă!“

Liviu Maftei

Omul cu aparatul foto

L-am cunoscut pe Nelu Bâșcă la începutul anilor ’90. Era în redacția ziarului ”ZIUA”. Îmi amintesc laboratorul foto, unde mergeam noi reporterii, să alegem pozele pentru materiale noastre. Era un laborator cu substanțe de cotrast, tăvi și soluții, camera întunecată de unde Nelu, ca un vrăjitor, scotea imagini cu clădiri, portrete, incendii și evenimente. Bineînțeles, alb- negru. Totul pare, acum, atât de primitiv în comparație cu ce pot face camerele foto și AI. Și totuși, el scotea poza clară, expresia perfectă, poziția ideală. Vorbeam zilele trecute cu o fostă colegă și îmi spunea că i-a făcut o poză și ca să fie format A3, a lipit două A4 pagini. Așa erau începuturile. El a ținut însă pasul cu tot ce a adus tehnologia și a creat o arhivă demnă de orice ziar de renume.

De atunci, orinde m-aș fi întâlnit cu Nelu, nu îi lipsea camera foto agățată de umăr, era parte din ființa lui. Și nu mă refer la evenimente, o avea prin piață, prin parc, prin oraș pur și simplu. Și nu de puține ori, ne făcea și nouă poze, așa ca amintire, de la o conferință de presă sau o inundație, atât timp cât aveai e expresie demnă de imortalizat. Așa m-am ales cu cea mai bună poză care mi-a fost făcută vreodată. Și cea mai frumoasă poză pe care i-a făcut-o cineva fiicei mele. Mulțumesc, Nelu!

 Dana Munteanu

Credeam că e nemuritor…

Nu m-am gândit deloc în ultima vreme la cel care ne-a fost coleg, Nelu Bîșcă, maestrul imaginilor și stăpân al timpului sau, mă rog, al unor bucăți din timpul nostru. Așa e viața, ne apropie, apoi ne desparte… Abia acum, la plecarea lui în Nemărginire (care m-a șocat, credeam că e nemuritor!), îmi amintesc mereu câte ceva; din ce în ce mai multe lucruri despre el, din ce în ce mai multe discuții sau întâmplări. Și, amintindu-mi, îmi dau seama că – fotoreporter, pescar, bucătar sau povestitor – era un artist în tot ce făcea! Despre talentul lui în arta fotografiei pot vorbi alții, care se pricep mai bine decât mine (eu pot doar să-l recunosc așa cum recunoști valoarea unui tablou care te uimește fără să știi neapărat de ce), dar pot vorbi despre alte multe talente pe care le avea. Îmi amintesc, de pildă, că Nelu cunoștea o mulțime de oameni interesanți și era doldora de povești, pe care le și scria câteodată. Reportajele lui erau vii, îmbibate de miresme și culori, surprinzătoare prin ceea ce ne descopereau, ca și fotografiile lui… Păcat că nu le-a adunat într-o carte! Era un pescar pasionat, dar și un bucătar foarte priceput, care experimenta o mulțime de rețete, multe pe bază de pește, evident, iar fripturile lui însoțite de tot felul de sosuri speciale și salate erau foarte apreciate. Zacusca de pește? O minunăție! Ne-a cadorisit de multe ori cu delicatesele preparate de el! Nelu Bîșcă era un jurnalist aparte, care putea fi prea tăcut uneori, pretențios alteori, dar era foarte generos și sensibil. Nu cred să fi spus vreodată ”NU” în fața unei rugăminți. Dacă exagerai, întâi se supăra, apoi ceda și se sacrifica. Și în tot ce își propunea, era foarte bun, un artist talentat și încăpățânat, care știa precis ce trebuie să facă și cum să facă!

Silvia Pătrășcanu

Un om liniștit, neconflictual, ubicuu

A murit cel mai „datornic” fotoreporter din Bacău! Era veșnic dator, pentru că pe unde se ducea, i se cereau fotografiile pe care le realiza. „Îmi faci și mie un cd cu pozele din o mie nouă sute toamna? Îmi trimiți și mie pozele pe mail?” Puțini se ofereau să îl și plătească pentru munca lui. Veșnic zâmbitor și înțelegător, nu refuza pe nimeni, dar nici nu avea timp să „rezolve” toate solicitările, pentru că, iată, se grăbea. Un om liniștit, neconflictual, ubicuu, modest și profesionist. Odihnește-te liniștit, Nelu Bîșcă!

Florin Popescu

Nelu, fotograful-cronicar, ochiul Bacăului

Atunci când un bun coleg dispare, pe neașteptate, în nemurire, cuvintele fug, părând c-ar vrea să se ascundă, rușinate de consternarea nenorocirii care învăluie mulțimea de rude, prieteni, cunoștințe sau simpli admiratori ai celui „care a fost”. Ți-e greu, parcă, și să-ți ridici ochii, încercând să te dezmeticești din uluiala care te-a pocnit, aidoma unei „atomice”.
Căci, Nelu, fotograful – cronicar, era, fără îndoială, un mare talent, venit parcă din neant, profesionistul care „simțea” subiectul în instantaneul pe care-l aștepta, ștrengar, s-apară. Știa să surprindă „știrea”, apăsând la timp declanșatorul, servindu-ți acea imagine care putea, oricând, să înlocuiască o mie de cuvinte.
Nelu, vânătorul de imagini, își făcea treaba, simplu, fără efort, genial, de-ar fi să evoc sutele de imagini în care-a surprins, nu doar emoția, dramatismul momentului, ci și umorul, numeroasele sale fotografii reușind să redea ipostazele hilare, caraghioase, bizare ale societății, pe care ochii trecătorului grăbit le rata, de cele mai multe ori.
Nelu, pozarul nostru pașnic, dar cu zvâc, reușea să îmbine politicos fotografia comercială cu cea de artă, aducând publicului consumator „capturile” spectaculoase, menite să reziste timpului. Din păcate, Nelu n-a reușit să supraviețuiască vremurilor. În schimb, timpul nu-l va uita, rămânând viu printre noi, chiar și după ani, mulțumită zestrei inestimabile pe care-a lăsat-o viitorimii – albumele sale foto, dar și colecția de mii de filme fotografice de celuloid, developate în camera obscură.
Nelu, istoricul vizual, ochiul Bacăului, nu va mai cutreiera străzile urbei, cu aparatul foto mereu pitit la piept, imortalizând oamenii, stările și emoțiile, momentele unice ale … măririi și decăderii. Se-alătură celorlalți colegi, plecați în lumea mai bună, unde imaginile se succed la infinit, într-o perfecțiune divină.

Florentin Radu

A lăsat un gol între noi greu de acoperit

Vineri, 27 februarie 2026, o zi ca oricare alta. Mă pregătesc pentru un weekend cu evenimente la care merg să fotografiez. Nu de multă vreme am resuscitat fotoreporterul din mine regăsind acea pasiune care odinioară, pe vremea când revista presei avea miros de cerneală proaspătă, îmi aducea atâtea bucurii. Camerele, lentilele sunt gata, citesc știrea… Genunchii mi se înmoaie, gândurile îmi sunt deraiate, cuvinte nu mai am, gust amar… Își face loc prin ceața din mine prima reacție și strig lăuntric cât mă țin puterile: „Nu-i drept!!!” …Nelu a plecat. Mentorul meu în fotografie s-a grăbit la Ceruri. Mă cert cu Dumnezeu căci nu înteleg cum un om care nu a deranjat pe nimeni niciodată, mereu binevoitor, cu zâmbetul lui perpetuu, să ne părăsească atât de devreme. Nu-i drept…
Nelu m-a învățat nu doar o meserie, ci și cum să privesc, să înțeleg lumea prin ochii foto-jurnalistului. Patru ani am împărțit biroul în familia Deșteptarea, patru ani m-am hrănit din experiența unui profesionist desăvârșit. A fost prietenul nostru al tuturor, fie colegi de breaslă, fie subiecți vizați prin lentila obiectivului său, fie camarazi pe malul bălților sau pe crestele munților. A lăsat un gol între noi greu de acoperit.

Lumină bună acolo Sus, Maestre!

Sebastian Sascău,

fotoreporter Deșteptarea 2005-2007; 2010-2012

In memoriam Ioan Bîșcă

Vechiul laborator foto al fostei redacții, cu pelicule de film înșirate de sus în jos, ca niște șerpi de apă pescuiți în Deltă, drumuri prin țară și drumuri de țară, fotografii, nopți pierdute (vorba vine pierdute), interminabile partide de biliard jucate acum mai bine de 30 de ani sub ochii și muștruluielile de chibiț mucalit ale lui Dan Mindirigiu, povești din armata făcută pe undeva pe la Otopeni, parcă, povești spuse într-o după-amiază însorită de martie a îndepărtatului an 1997, la hotelul „Dumbrava”, așteptând mai întâi în parcare și apoi, înăuntru, în restaurant, la un coniac ori poate două, echipa… Armatei, Steaua, pentru meciul de a doua zi contra lui FCM Bacău, poza lui Ionică Serea, autorul golului de 1-0 pentru FCM Bacău în meciul de a doua zi cu Steaua, ierni aspre întâmpinate fără de fular, ba chiar cu gulerul descheiat „pentru că am căzut într-un lac înghețat când eram mic și nu mai simt frigul”, din nou fotografii, toate serbările de final de an școlar ale fiică-mii, o porție de zacuscă de pește- „ia și gustă, e o bunătate”- apoi inevitabila zacuscă de ghebe- „nu te uit, stai liniștit, îți aduc”- ghebe culese de mâna lui, zacuscă făcută de mâna lui, pagina săptămânală, scrisă tot de mâna lui într-un limbaj pitoresc pentru că nu era numai un fotograf-alfa, boscorodelile (rare, dar de pomină) când era întrerupt din redactarea paginii sale, zilele de naștere din decembrie și cele onomastice din ianuarie, toate, dar absolut toate aniversate în redacție și stropite din belșug, un Guerin Sportivo adus de la Como- „frumos acolo la munte, dar mai frumos e-n munții noștri”- cățelul lui, Dino, care călătorea cu autobuzul, da, da, cu autobuzul, cale de două-trei stații, așa cum motanul lui Andrea Camilleri lua trenul de la Palermo la Termini Imerese, mereu fotografii – „vezi că am descărcat pozele, alegi tu ce-ți place”- și era greu de ales pentru că mai toate îți plăceau, zâmbetul său cald de om bun, toate acestea și, multe, foarte multe altele au fost și vor rămâne Ioan Bîșcă. Și ținând cont că a fost nu doar un om bun, ci și un spirit liber, acum, la ceas greu, de despărțire, în locul clasicului „fie țărâna ușoară”, se cade să spun: „Să-ți fie cerul ușor, Bîșcane!”.

Dan Sion

„Orașul se schimbă. Noi nu!”

În urmă cu doi ani și un pic, ,ai precis pe 23 decembrie 2024, Nelul Bâșcă își lansa a doua carte – Amăgind timpul. Bacăul… cu plus și minus!
Din fericire am fost părtaș la acea aniversare, ba chiar am obținut și o dedicație pe cartea pe care am primit-o: „De la dansul vorbelor pe unde, în eter, diamantele șlefuite pe ringul de dans, la podcast. Orașul se schimbă. Noi nu!” În doar câteva cuvinte, Nelu a reușit să cuprindă o mare parte din viața mea. Iar astăzi Nelu nu mai este. Nu mai este fizic cu noi, pe Pământ, pentru că el a rămas clar în inimile noastre. Și nici nu avea cum să fie altfel. Pentru că a fost un tip de nota 10. Nici nu mai știu când și în ce împrejurări ne-am cunoscut, deși sunt convins că Nelu și-ar fi adus aminte. I-am făcut o sonorizare la unul dintre evenimentele fericite din viața lui. El a scris în câteva rânduri despre mine și mi-a făcut și câteva ședințe foto. Iar de câteva ori, de multe ori, am făcut teren împreună. Nelu era un tip haios cu un dezvoltat simț al umorului. Iar asta îmi aduce aminte de foarte multe povești. Nu le spun pe toate aici pentru că ar însemna să monopolizez întreaga ediție de ziar. Și când mă gândesc ce povești cu Nelu au ceilalți colegi de redacție… Ideea e că Nelu a fost un om bun, pe care nu aveai cum să nu-l iubești. Și era super profi pe parte de fotografie. Acum a trecut în nemurire și cel mai probabil face poze printre îngeri. Dacă e așa, cu siguranță și-a făcut prieteni buni. Revenim cu picioarele pe pământ iar eu mai citesc încă o dată de pe cartea pe care mi-a dat-o alături de o strângere prietenească de mână: „Orașul se schimbă. Noi nu!”. Oare așa să fie?

Florin Ștefănescu

A fost un fotoreporter dedicat trup și suflet meseriei

Când un om cu suflet bun si de caracter, așa cum a fost Nelu Bîșcă, se urcă la ceruri, cuvintele sunt prea puține pentru a exprima mâhnirea ce te cuprinde. Pentru că ne leagă o colegialitate de decenii, timp în care m-am convins de profesionalismul lui desăvârșit în ale fotografiei jurnalistice, reușind de fiecare dată să surprindă în imagini elocvente istoria clipei. Pentru a prinde un cadru cât mai concludent și sugestiv nu ezita să se expună chiar și unor situații riscante. A fost un fotoreporter dedicat trup și suflet meseriei, dar a demonstrat că are și un bun condei în a relata diverse întâmplări hazlii, mai ales cu pescari. Însă imaginea lui nu ar fi completă, dacă nu aș vorbi și despre Nelu Bîșcă-OMUL. Când îl întâlneam, fie în redacție fie pe stradă, zâmbea larg și plin de solicitudine, indiferent de rugămintea profesională pe care i-o adresam. Era prietenos cu toată lumea și nu refuza pe nimeni care îi cerea vreuna din fotografii. Dumnezeu sa te odihnească în pace, drag coleg!

Elena Țintaru

Organizația locală AUR Buhoci solicită public demisia viceprimarului Ioan Odobisteanu acuzat de tăiere și însușire ilegală de material lemnos. Potrivit reprezentanților AUR, aceste fapte sunt incompatibile cu exercitarea unei funcții publice și cu statutul de demnitar, afectând încrederea cetățenilor în administrația locală. „Un demnitar al statului este ales să protejeze interesul comunității, nu poate folosi resursele publice sau poziția sa pentru a se ascunde de lege și de consecințele ei. Cerem ferm demisia imediată a viceprimarului, Ioan Odobisteanu pentru a restabili respectul pentru lege și încrederea în instituția Primăriei. Astfel de oameni nu au cum să reprezinte comunitatea”, a transmis conducerea organizației

Viceprimarul din Buhoci, vizat de acuzații privind tăieri ilegale de lemn

În cadrul unei ședințe tensionate a Consiliului Local Buhoci, doi consilieri locali au formulat acuzații publice potrivit cărora viceprimarul Ioan Odobisteanu ar fi implicat în activități de tăiere ilegală de material lemnos. Zona menționată ar fi situată în apropierea locuinței acestuia. Potrivit afirmațiilor făcute în ședință, materialul lemnos ar fi fost transportat în repetate rânduri cu căruța. La acest moment, aceste afirmații reprezintă acuzații foarte grave formulate în spațiul public și fac obiectul verificărilor autorităților competente.

26 februarie 2026 – Verificarea în teren și constatările echipei de control

În urma sesizărilor, o echipă a Gărzii Forestiere Suceava, împreună cu un subofițer al Postului de Poliție Buhoci și trei lucrători ai Ocolului Silvic Traian, a efectuat verificări pe teren, pe ambele părți ale drumurilor de acces către zona forestieră vizată. Potrivit informațiilor comunicate,la o primă verificare au fost identificate peste 140 de cioate, care au fost marcate, fotografiate, măsurate și localizate prin GPS. Datele colectate au fost înregistrate și fac parte ca probă în cadrul unui dosar penal aflat în curs de instrumentare. Volumul total estimat al masei lemnoase ar fi de aproximativ 80 de metri cubi. Autoritățile urmează să stabilească exact proveniența și eventualele responsabilități. Pe drumurile de acces au fost observate urme adânci de roți, despre care reprezentanții echipei de control au apreciat că ar putea indica transporturi repetate. Aceste aspecte fac parte din cercetările în curs

 Valoarea estimată a materialului lemnos

Conform evaluărilor preliminare realizate în regim silvic, volumul de aproximativ 80 de metri cubi ar avea o valoare de referință de aproape 400 de milioane de lei vechi. Valoarea finală a eventualului prejudiciu urmează să fie stabilită oficial în cadrul anchetei.

  Ancheta este în desfășurare

Analiza cioatelor indica perioade diferite de tăiere, unele recente, altele mai vechi. Autoritățile competente urmează să stabilească, pe baza probelor, perioada în care lemnul a fost sustras și valoarea acestuia.În prezent, cazul se află în atenția organelor de cercetare penală.

Curtea de Apel Bacău s-a încadrat în anul 2025 în categoria instanțelor „eficiente”, potrivit raportului de bilanț prezentat miercuri, în cadrul unei ședințe desfășurate la sediul instanței.

Raportul a fost prezentat în prezența judecătorului Alin-Vasile Ene, membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii, a președinților instanțelor arondate și a judecătorilor Curții de Apel Bacău.

Potrivit datelor oficiale, în 2025 instanța a avut un volum total de activitate de 6.723 de cauze, dintre care 1.856 dosare reprezentau stocul inițial, iar 4.867 au fost dosare nou intrate.

În același interval au fost soluționate 4.684 de cauze, ceea ce a dus la o operativitate de 96,2%, peste media națională de 92,1%. Rezultatul a fost obținut în condițiile în care gradul de ocupare a schemei de judecători a fost de 81,8%, sub media națională de 92,1%.

Indicatorii privind ponderea dosarelor închise într-un an și durata medie de soluționare a cauzelor plasează instanța în categoria „foarte eficient”. Astfel, în materie non-penală, durata medie de soluționare a fost de 5,3 luni, sub media națională de 6 luni, iar în materie penală de 2,5 luni, nivel egal cu media națională.

Datele statistice arată că 17,6% dintre hotărârile pronunțate au fost redactate peste termenul legal, procent sub media națională de 20,8%. Termenul mediu de redactare a hotărârilor a fost de 31,4 zile, apropiat de media națională de 31,5 zile.

În ceea ce privește rata de soluționare a cauzelor, Curtea de Apel Bacău a primit calificativul „satisfăcător”, indicatorul fiind de 96,2%, peste media națională de 92,1%.

Reprezentanții instanței au subliniat că rezultatele au fost obținute în contextul unei scheme incomplete de personal, eforturile întregului colectiv permițând menținerea activității în parametri optimi. În aceste condiții, Curtea de Apel Bacău s-a situat în 2025 în rândul primelor zece curți de apel din țară cu grad de eficiență „eficient”.

Judecătorii instanței au participat, pe parcursul anului, la activități de formare profesională continuă, inclusiv întâlniri pentru unificarea practicii judiciare, seminarii și conferințe organizate de Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii, Școala Națională de Grefieri și instituții academice, precum și la schimburi de experiență în străinătate.

În raportul prezentat este menționat și contextul dificil în care a funcționat sistemul judiciar în 2025, marcat de dezbateri publice intense privind modificările legislative referitoare la pensiile magistraților. Conducerea Curții de Apel Bacău a precizat că instanța s-a alăturat demersurilor instituționale pentru apărarea independenței justiției, a statutului judecătorilor și a statului de drept.

Cu aceste cuvinte ale academicianului Gheorghe Platon (26 febr. 1926, Buhuși ‒ 24 ian. 2006, Iași) răsunând în sala Centrului Educațional Multifuncțional din Buhuși, cuvinte extrase dintr-un filmuleț editat din arhiva interviurilor realizate de TVR Iași, am pătruns în atmosfera evenimentului omagial derulat chiar în ziua centenarului său. Un moment de aleasă prețuire, împletită cu recunoștință și respect pentru urmașii săi, de către foști elevi, jurnaliști, reprezentanți ai administrației și instituțiilor de învățământ locale, dar și din vecinătate, profesori și tineri pasionați de istorie.

              Deschiderea acestei manifestări a fost atribuită maestrului de ceremonii locale, profesorul Ion Fercu, care cu priceperea-i prea cunoscută și cu umorul inconfundabil a oficiat prezentarea invitaților, mărturisind și gândul precursor al acestui eveniment. Momentul deosebit de emoționant l-a constituit intervenția fiului celui omagiat, profesorul universitar doctor Alexandru-Florin Platon, care a oferit auditoriului o incursiune sensibilă în istoria familiei, conturând chipul tatălui și dincolo de catedră și de paginile lucrărilor științifice. „Aparent, a vorbi despre părinți e foarte ușor; mai greu este să vorbești despre ei înțelegându-i și căutând ce anume i-a făcut să fie oamenii care au fost”, a spus domnia-sa evocând apoi structura unui om de o rigurozitate drastică, cu o disciplină a muncii incontestabilă, pasionat de istorie și cu un… defect, rezultat al „calității sale de persoană inabilă organic de a se descurca în viața socială”. Altfel spus: „nu a știut să pună pile”. Printre valorile induse de tatăl său se evidențiază de departe respectul față de profesori și bunăvoința în societate, pe care a aprofundat-o pe parcursul vieții sale drept lecția modestiei, a discreției și a politeții.

              Continuând pe linia tezaurului cuvântului „dor” și a sensibilității, profesoara de limba latină și scriitoarea Oana Lazăr, jurnalistă la TVR Iași, cu un umor fin și o sinceritate palpabilă, ni l-a conturat pe academician ca pe „un voievod cu plete albe, impetuos, punctual, telegenic, carismatic, daruri naturale șlefuite prin citit” asiduu. „Finis coronat opus” (în traducere, „sfârșitul încununează opera”) este expresia cu care și-a încheiat elegant omagiul, lăsând parcă fărâme din nostalgia întâlnirilor dumneaei cu academicianul Gheorghe Platon să plutească în aer pentru câteva secunde, pentru a fi inspirate de noi toți.

              Profesorul doctor Gabriel Leahu a rememorat anii de formare sub îndrumarea acestuia, subliniind exigența, claritatea discursului și puterea de a inspira generații întregi de studenți. De la dumnealui am aflat despre respectul pentru sursă, argumentația riguros alcătuită, disciplina metodologică, despre faptul că valoarea nu se negociază, iar demnitatea cercetării este inseparabilă de cea a celui care o practică, principii de la care domnul academician nu se îndepărta. Printre amintirile fostului elev, răzbate umbra domnului profesor pe culoarul Universității, umbra sub care a pășit și dumnealui, mărturisindu-ne că cea mai durabilă lucrare rămân oamenii pe care acesta i-a format.

              De la Colegiul Național Pedagogic „Gheorghe Asachi” Piatra-Neamț, directorul, profesor doctor Ioan-Romeo Roman, și profesoara de istorie Daniela-Gabriela Mitrea au adăugat o altfel de lecție de viață evenimentului, trecându-ne prin biografia anilor de „școală normală”, așa cum se numea colegiul pe vremea elevului Gheorghe Platon, care s-a evidențiat prin sârguință și eleganță morală. „Să fim demni că suntem urmașii academicianului”, iar „amintirea sa să fie o binecuvântare pentru toți cei prezenți și pentru cei care îl studiază” sunt declarațiile afective și omagiale ale celor doi în încheiere.

              Conferențiarul universitar doctor Ioan Dănilă, acest tezaur al agendei culturale băcăuane, care alături de profesorul și scriitorul Ion Fercu prezintă un dar incontestabil în a mobiliza personalități și instituții în organizarea de evenimente cu greutate intelectuală, ne-a făcut câteva adnotări, evidențiind interviul luat profesoarei Maria Platon, soția academicianului, în 2015, consemnat în paginile revistei de cultură „Ateneu”, al cărei centenar a fost marcat în 2025, și punctând greutatea contribuției universitarei în realizarea monografiei revistei „Dacia literară”. Scriitorul și publicistul Cornel Galben a prezentat pagina din „Ateneu” (febr. 2026) pe care i-a dedicat-o lui Gh. Platon.

              Reprezentantul administrației locale, primarul Vasile Zaharia, ne-a mărturisit că după ce a crescut prin povestea fiului alături de tată, a retrăit și emoțiile propriei studenții prin amintirile istoricului Gabriel Leahu. Ne-a declarat că își dorește și va încerca, atât cât legislația îi permite, să redenumească fosta stradă Popa Ghiță, cea pe care a locuit viitorul academician, cu numele Gheorghe Platon, în semn de respect și prețuire pentru activitatea acestuia.

              Evenimentul s-a încheiat într-o notă de recunoștință specială din partea fiului, care le-a mulțumit în primul rând elevilor prezenți pentru că au parcurs cu brio lecția răbdării, de peste două ore, continuând cu profesorii prezenți, moderatori, invitați, fiind recunoscător pentru poziția onorantă de a-l reprezenta pe academician în calitate de urmaș și adresând un îndemn de mare valoare: cu toții avem oameni dragi care nu vor fi veșnici; vor trăi pentru totdeauna dacă ne vom aminti de ei.

              Moștenirea academicianului Gheorghe Platon rămâne vie prin lucrările sale, prin discipolii formați și prin valorile pe care le-a promovat cu consecvență. Centenarul său nu a fost doar un moment aniversar, ci și o lecție de istorie pentru cei prezenți, o reafirmare a importanței culturii și educației în societatea românească.

Ioana-Suzana Tăutu

Foto: Adrian Bălăceanu

Polițiștii Compartimentului de Analiză și Prevenire a Criminalității din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău au desfășurat, în această perioadă, o serie de activități de informare și prevenire adresate asistenților maternali profesioniști din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Bacău, având ca temă prevenirea și combaterea violenței domestice.

Acțiunile au avut ca obiectiv creșterea gradului de conștientizare privind formele violenței domestice, recunoașterea timpurie a semnelor de abuz și cunoașterea cadrului legal și a instrumentelor de intervenție disponibile autorităților.

În cadrul întâlnirilor, la care au participat aproximativ 400 de asistenți maternali, polițiștii au prezentat informații despre definirea și tipologia faptelor de violență domestică, măsurile de protecție prevăzute de legislația în vigoare – inclusiv ordinul de protecție provizoriu –, procedura de sesizare a faptelor și importanța intervenției rapide.

De asemenea, au fost abordate aspecte legate de rolul asistentului maternal în identificarea și semnalarea situațiilor de risc, precum și importanța colaborării interinstituționale pentru protejarea copiilor și a victimelor vulnerabile. În cadrul discuțiilor au fost prezentate studii de caz și exemple practice din activitatea curentă, fiind subliniată necesitatea unei comunicări eficiente între instituții pentru prevenirea escaladării situațiilor conflictuale.

Polițiștii au evidențiat rolul important pe care asistenții maternali îl au în comunitate, aceștia fiind persoane-resursă care, prin experiența acumulată și contactul direct cu diverse situații familiale, pot identifica din timp semnele unor posibile abuzuri și pot oferi sprijin și îndrumare persoanelor aflate în situații de vulnerabilitate.

Totodată, participanților le-a fost prezentată aplicația Bright Sky, dezvoltată și adaptată pentru România în cadrul unui parteneriat al Fundației Vodafone România cu Poliția Română, prin Institutul de Cercetare și Prevenire a Criminalității. Aplicația, disponibilă în App Store și Google Play Store, permite victimelor să colecteze dovezi ale abuzului și să identifice informații despre cadrul legal și centrele de sprijin existente la nivel județean.

În cadrul sesiunilor a fost prezentat și Sistemul Informatic de Monitorizare Electronică, utilizat pentru supravegherea agresorilor în cazul emiterii ordinelor de protecție provizorii, a ordinelor de protecție și a ordinelor europene de protecție.

Prin aceste demersuri, polițiștii își reafirmă angajamentul de a contribui la creșterea siguranței în comunitate și la protejarea persoanelor aflate în situații de vulnerabilitate, în special a copiilor. Activități similare vor continua în parteneriat cu instituțiile cu atribuții în domeniul protecției sociale.