Pe aleile însorite ale Insulei de Agrement din Bacău, zgomotul obișnuit al unui parc s-a amestecat, pentru câteva ore, cu sunetul sirenelor de intervenție și cu râsetele copiilor. Nu era însă vorba despre o misiune de urgență, ci despre una dintre cele mai frumoase misiuni ale jandarmilor băcăuani: apropierea de comunitate.

În cadrul evenimentului „Orășelul Copiilor”, organizat de Școala Gimnazială „Elias” împreună cu instituțiile partenere, Inspectoratul de Jandarmi Județean „Ștefan cel Mare” Bacău a deschis larg porțile unei lumi pe care cei mici o cunosc, de regulă, doar din filme sau de la televizor.

Încă de la primele ore, standurile Jandarmeriei au devenit puncte de atracție pentru zeci de copii. Unii au venit timizi, ținându-se de mâna părinților, alții au alergat direct către autospecialele parcate pe marginea aleii. Curiozitatea a învins însă rapid emoțiile.

Sub privirile atente ale jandarmilor, copiii au descoperit cum arată echipamentele de protecție folosite în misiuni. Căștile, vestele și scuturile au trecut din mâinile profesioniștilor în cele ale unor „jandarmi” în miniatură, care au pozat mândri pentru fotografii și au ascultat cu atenție explicațiile primite.

Pentru câteva clipe, autospecialele de intervenție au devenit cabine de explorare. Cei mici au urcat la bord, au descoperit sistemele de comunicații și, cu acordul gazdelor, au avut ocazia să pornească sirenele și semnalele luminoase. De fiecare dată, reacția a fost aceeași: ochi mari, uimire și entuziasm.

Dar vedetele zilei au fost, fără îndoială, câinii de serviciu ai Jandarmeriei. În jurul lor s-a format rapid un cerc de copii fascinați de disciplină, inteligență și blândețe. Demonstrațiile au arătat că între jandarm și partenerul său necuvântător există o legătură construită prin antrenament, încredere și respect reciproc.

Dincolo de atracția tehnicii și a echipamentelor, mesajul transmis de jandarmi a fost unul simplu și important: uniforma nu trebuie privită cu teamă. Pentru copii, omul în uniformă este un sprijin, un protector și un prieten la care pot apela atunci când au nevoie de ajutor.

Iar mesajul a fost înțeles.

„Când am pus casca pe cap și vesta, m-am simțit ca un supererou din filme, dar unul adevărat. Domnul jandarm mi-a spus că cel mai important este să fim curajoși și să ne ajutăm prietenii. Mașina cu lumini albastre a fost preferata mea!”, spune Matei, în vârstă de 7 ani.

Pentru Sofia, de 6 ani, întâlnirea cu patrupedele Jandarmeriei a fost momentul perfect al zilei.

„Mie îmi plac foarte mult câinii jandarmilor, sunt foarte deștepți și ascultă comenzile. Am învățat că jandarmii ne apără și ne ajută dacă ne pierdem de părinți. Când o să cresc mare, vreau să mă fac și eu jandarm, să am un cățel partener și să salvez oamenii”, mărturisește fetița.

Luca, de 9 ani, recunoaște că evenimentul i-a schimbat complet percepția despre cei care poartă uniforma albastră.

„Credeam că jandarmii sunt mereu supărați, dar au fost foarte drăguți cu noi și ne-au lăsat să vorbim la stația lor de pe mașină. Le-am zis: «Misiune îndeplinită!»”

La finalul zilei, standurile au rămas în urmă, iar copiii s-au îndreptat spre casă cu baloane, fotografii și amintiri. Unii au plecat însă și cu un vis nou: acela de a purta, într-o zi, uniforma pe care au admirat-o atât de mult.

„Credem cu tărie că respectul pentru lege și spiritul civic se cultivă cel mai bine prin comunicare deschisă, căldură umană și exemple pozitive. Inspectoratul de Jandarmi Județean «Ștefan cel Mare» Bacău le mulțumește tuturor copiilor și părinților care ne-au vizitat standurile la «Orășelul Copiilor» și îi asigură că vom rămâne mereu aceiași parteneri de nădejde ai comunității, la datorie pentru siguranța și zâmbetul lor”, a declarat căpitan Alexandra Dănculea.

Pentru câteva ore, la Insula de Agrement, misiunea jandarmilor nu a însemnat intervenții sau ordine publică. A însemnat încredere, apropiere și multe zâmbete. Iar după reacția copiilor, misiunea poate fi considerată, fără îndoială, îndeplinită.

Privind retrospectiv ultimele decenii din Europa de Est, apare o imagine ciudată, aproape contradictorie. În unele state, patriotismul puternic, memoria eroică și discursul național au fost tolerate, uneori chiar încurajate tacit. În altele, aceleași reflexe au fost privite cu suspiciune, ironizate sau asociate rapid cu extremismul. Diferențele sunt prea evidente pentru a nu ridica întrebări.

Polonia și-a păstrat fără mari complexe cultul eroilor, memoria insurecțiilor, discursul anti-rus și patriotismul militant. Relațiile cu Bruxelles-ul au fost tensionate adesea, însă nimeni nu a încercat cu adevărat să dizolve fibra identitară poloneză. Dimpotrivă, într-un anumit sens, ea a fost acceptată ca parte a rolului strategic al Poloniei în noua arhitectură europeană. În Ucraina, mai ales după 2014, lucrurile au mers și mai departe. Sub presiunea conflictului cu Rusia, s-a construit accelerat o identitate națională puternică, emoțională, uneori radicală. Simboluri care în alte contexte europene ar fi produs scandal au devenit tolerabile în numele necesității geopolitice. Occidentul avea nevoie de o Ucraină capabilă să reziste și, într-un asemenea context, naționalismul a devenit un instrument util.

Dar în România pare să se fi întâmplat altceva

După 1990, România a intrat într-un proces lent și aproape imperceptibil de dezactivare identitară printr-un mecanism cultural și intelectual extrem de subtil. Aproape orice tentativă de discurs patriotic mai energic a început să fie suspectată automat. Ideea de suveranitate a devenit sinonimă cu provincialismul. Cultul eroilor a fost împins spre periferia discursului public. Memoria istorică a rămas prezentă ceremonial, dar golită treptat de forță emoțională. Astfel s-a născut un paradox interesant: România a rămas stat național în sens juridic și administrativ, dar a fost încurajată să nu mai funcționeze ca națiune în sens mitologic și emoțional. Dacă acceptăm ipoteza că elitele est-europene au fost modelate puternic de centrele de putere occidentale — prin finanțare, educație, presiune instituțională, integrare economică și validare externă — atunci diferențele dintre aceste țări încep să capete logică strategică. Polonia trebuia să fie bastionul continental anti-rus. Pentru un asemenea rol, patriotismul era necesar. Memoria eroică devenea combustibil geopolitic. Ucraina trebuia să-și construiască rapid o identitate capabilă să reziste presiunii ruse. Naționalismul devenea, din nou, funcțional. România, în schimb, pare să fi primit o altă misiune: aceea de stat stabil, predictibil, profund integrat și lipsit de impulsuri ideologice autonome. Un fel de frontieră liniștită a Occidentului la Marea Neagră. în nici un caz o putere regională identitară sau un centru de iradiere ideologică, ci un spațiu disciplinat și complet ancorat în structurile euro-atlantice. În această logică, diminuarea reflexului național nu ar fi fost un accident, ci o condiție a integrării fără turbulențe. Un stat cu o poziție atât de sensibilă — între Balcani, spațiul ex-sovietic și Marea Neagră — devenea mai ușor de administrat dacă renunța treptat la marile pasiuni istorice.

Naționalismul românesc, privit ca un risc

Pentru că un naționalism românesc puternic putea reactiva teme considerate incomode: relația cu Republica Moldova, tensiunile istorice regionale, raportarea la vecini, autonomia strategică, revendicările simbolice. În locul acestor energii a fost promovat un alt tip de identitate: una tehnocratică, economică și administrativă. Cetățeanul ideal nu mai era eroul sau patriotul, ci individul mobil, conectat, european, consumator și flexibil. Doar că asemenea experimente produc efecte secundare. O societate poate supraviețui fără ideologii agresive, dar supraviețuiește mai greu fără mituri fondatoare, fără memorie eroică și fără sentimentul unui destin comun. Dacă elimini prea mult aceste componente, apare inevitabil un gol. Iar golurile identitare sunt rareori neutre. Ele sunt umplute fie cu apatie, fie cu cinism, fie — paradoxal — cu forme mult mai dure și mai emoționale de reacție identitară. De aici poate și sentimentul difuz prezent astăzi în multe societăți est-europene: că li s-a cerut să fie europene, dar cu prețul suspendării propriei energii istorice. Există însă și o interpretare mai largă, poate chiar mai importantă decât cazul României. Poate că Bruxelles-ul nu a urmărit slăbirea unei țări anume, ci reducerea, în întreg Estul Europei, a mitologiilor eroice considerate incompatibile cu proiectul post-național european. La urma urmei, Uniunea Europeană s-a născut din trauma secolului XX. Din perspectiva multor elite occidentale, tocmai exaltarea eroismului național, cultul sacrificiului și romantismul identitar au alimentat marile catastrofe europene. În consecință, noua Europă trebuia construită pe alte baze: comerț, prosperitate, reguli, administrație, tehnocrație și interdependență economică.

O Europă post-eroică

Problema este că Europa de Est are o altă memorie istorică decât Occidentul. Pentru francezi sau germani, naționalismul putea apărea drept sursa tragediei. Pentru multe popoare est-europene, însă, identitatea națională a fost exact instrumentul prin care au supraviețuit imperiilor, ocupațiilor și dominațiilor străine. De aceea, atunci când proiectul post-național occidental s-a întâlnit cu memoria istorică a Estului, au apărut inevitabil tensiuni. Pentru că aici patriotismul nu este perceput doar ca ideologie, ci ca mecanism profund de conservare colectivă.

Monumentul istoric Casa „Dr. Pătrășcanu”, situat în centrul municipiului Bacău, a intrat în patrimoniul public al Județului Bacău, după ce Consiliul Județean și-a exercitat dreptul de preempțiune și a finalizat procedura de achiziție, a anunțat președintele Consiliului Județean Bacău, Cristina Breahnă-Pravăț.

Potrivit acesteia, săptămâna trecută a fost semnat actul de adjudecare al imobilului, în urma exercitării dreptului de preempțiune în două etape de către administrația județeană.

Casa „Dr. Pătrășcanu”, monument istoric de categoria B, este considerată una dintre cele mai importante proprietăți de patrimoniu ale municipiului Bacău. Ansamblul este amplasat pe un teren de aproximativ 1.733 de metri pătrați și cuprinde două corpuri de clădire cu o suprafață desfășurată totală de circa 700 de metri pătrați.

Președintele Consiliului Județean a precizat că achiziția reprezintă doar prima etapă a unui proces mai amplu de valorificare și administrare a imobilului. În perioada următoare vor fi clarificate aspectele juridice rezultate din preluare, inclusiv situația contractelor de închiriere aflate în derulare și a altor sarcini înscrise în cartea funciară.

„Ne dorim ca fiecare decizie privind viitorul Casei Pătrășcanu să fie fundamentată pe expertiză, legalitate și respect față de opiniile băcăuanilor, astfel încât această clădire emblematică să poată redeveni, în timp, un spațiu valoros pentru comunitatea noastră”, a declarat Cristina Breahnă-Pravăț.

Reprezentanții Consiliului Județean au anunțat că procesul de administrare și punere în valoare a imobilului va fi abordat etapizat, urmând să fie stabilite soluțiile privind destinația și utilizarea viitoare a clădirii.

Potrivit președintelui CJ Bacău, inițiativa a beneficiat de sprijinul mai multor persoane și instituții implicate în elaborarea proiectului, identificarea resurselor financiare și finalizarea documentației necesare achiziției.

La Galeria de Artă „Alfa” din cadrul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, a avut loc, joi, 4 iunie, vernisajul expoziției de fotografie „Privire și lumină”, organizată în cadrul proiectului „Lentila. Povestea”, un demers dedicat descoperirii și promovării noilor talente pasionate de arta fotografică.

Aflată la prima ediție, expoziția a reunit lucrări realizate de participanți care, prin sensibilitate, creativitate și dorința de a surprinde lumea din jur, au demonstrat că fotografia este mai mult decât o tehnică, fiind un mijloc de exprimare artistică și de comunicare vizuală.

Participanții acestei ediții, prezentați în ordine alfabetică, au fost: Adelina Albu, Roxana Băncilă, Cyndia Butacu, Carla Cernat, Alesia Chirilă, Alin Ciubotaru, Claudia Ciontea, Mihaela Craiu, Daria Elena Făinaru, Radu Gălan, Casandra Grama, Mara Ioana Lazăr, Alin Leancă, Matei Lungu, Elena Nazarie, Mihaela Nazarie, Teodora Nica, Sebastian Sascău, Lucian Șerban, Monica Ștefanache, Andreea Turcu și Mihnea Baran.

În cadrul evenimentului au fost acordate diplome de participare, ca o recunoaștere a implicării și a parcursului artistic început prin intermediul fotografiei.

Mesajul transmis în cadrul evenimentului a evidențiat faptul că fotografia reprezintă o formă de exprimare artistică în care sensibilitatea, imaginația și capacitatea de a surprinde momente cu impact sunt la fel de importante ca stăpânirea tehnicii fotografice. Participanții au fost încurajați să transforme ceea ce văd în jurul lor în povești vizuale, să exploreze emoția, misterul și acel element surprinzător care poate face ca o imagine să rămână în memoria privitorului.

Expoziția „Privire și lumină” marchează începutul unui proiect care își propune să creeze o comunitate dedicată pasionaților de fotografie și să ofere un spațiu de întâlnire între creativitate, inspirație și dialog artistic.

Realizarea acestei prime ediții a fost posibilă cu sprijinul colaboratorilor: Colegiul Național „George Apostu”, Uniunea Artiștilor Plastici din România – Filiala Bacău, Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău și Lexie Art.

Prin această primă ediție, proiectul „Lentila. Povestea” își propune să devină o inițiativă culturală de durată, oferind tinerilor și tuturor celor pasionați de fotografie oportunitatea de a-și dezvolta creativitatea și de a împărtăși publicului propriile viziuni artistice.

Prima ediție reprezintă începutul unui drum pe care organizatorii speră să îl continue și în anii următori, prin noi întâlniri dedicate artei fotografice și prin organizarea celei de-a doua ediții.

Felicitări tuturor participanților pentru pasiune, creativitate și curajul de a transforma lumina și privirea în povești!

Coordonator proiect: Mihnea Baran

Foto: Sebastian Sascău

Părintele Adrian Constantin Frunză, trecut recent la Domnul, a fost omagiat prin slujba stâlpilor, oficiată în prezența unui numeros sobor de ierarhi, preoți și credincioși, care au venit să îi aducă un ultim omagiu și să își exprime regretul pentru dispariția sa.

Slujba a fost săvârșită de Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim Băcăuanul, alături de un sobor de preoți.

În rândul celor prezenți s-au aflat și reprezentanți ai vieții publice și administrative, între care și președintele Consiliului Județean Bacău, Cristina Breahnă-Pravăț, care au dorit să își exprime respectul față de cel dispărut.

La finalul slujbei, atmosfera încărcată de emoție a fost completată de o ploaie puternică, moment pe care mulți dintre cei prezenți l-au perceput ca o simbolică expresie a tristeții colective.

Părintele Adrian Constantin Frunză este amintit ca un slujitor al Bisericii apropiat de oameni, cunoscut pentru disponibilitatea sa de a oferi sprijin, sfat și îndrumare credincioșilor.
Dumnezeu să îl odihnească în pace.

Pompierii militari din cadrul Detașamentului de Pompieri Onești au intervenit, sâmbătă, pentru gestionarea efectelor produse de precipitațiile abundente și acumulările de apă înregistrate în municipiul Onești și în localitățile din apropiere.

Potrivit Inspectoratului pentru Situații de Urgență, echipajele operative au desfășurat mai multe misiuni pentru limitarea efectelor fenomenelor meteorologice și protejarea bunurilor cetățenilor.

Intervențiile au vizat evacuarea apei dintr-un beci din satul Gutinaș, comuna Ștefan cel Mare, precum și din mai multe curți și beciuri din municipiul Onești. Pompierii au acționat pe strada Calea Bacăului, strada Ecoului, Aleea Podu Alb, strada Nucului și strada Valea Caraclăului.

De asemenea, echipajele au intervenit pentru îndepărtarea apei acumulate pe carosabil pe strada Perchiului din Onești și pentru degajarea unui autoturism rămas blocat pe un drum afectat de ploile torențiale, în cartierul Slobozia, pe drumul spre Rotunda.

Reprezentanții ISU au precizat că pompierii monitorizează permanent evoluția situației din teren și sunt pregătiți să intervină în continuare pentru gestionarea efectelor generate de fenomenele meteorologice, în sprijinul cetățenilor și al comunităților afectate.

Tot mai des apar discuții despre elevi care se declară epuizați de școală, despre copii care spun că suferă de „burnout”, că nu văd sensul a ceea ce învață și că materia este prea grea sau inutilă. Fenomenul nu mai privește doar adolescenții aflați în pragul examenelor, ci ajunge până la clasele mici. În jurul lor se formează rapid un cor de compasiune: părinți grijulii, pedagogi permisivi și un public adesea insuficient de educat în privința mecanismelor formării intelectuale deplâng soarta „săracilor copii”. Se cere simplificarea programei, reducerea volumului de informații, transformarea școlii într-un spațiu cât mai confortabil emoțional. Aproape orice disconfort este reinterpretat drept traumă sau abuz pedagogic.

Și totuși, dacă privim spre multe societăți asiatice, observăm o realitate aproape opusă. În țări precum Coreea de Sud, Japonia, China sau Singapore, competiția școlară este acerbă, iar presiunea academică poate atinge niveluri greu de imaginat pentru occidentali. Copiii petrec ore întregi în plus la meditații, învață până târziu în noapte și sunt împinși constant spre performanță. Da, și acolo există burnout, anxietate și stres. Însă diferența fundamentală este alta: nimeni nu contestă valoarea învățăturii. Nimeni nu întreabă dacă „mai are rost” să înveți matematică, istorie sau fizică. Educația este percepută ca o investiție directă în viitor, iar performanța academică vine cu recompense sociale și materiale clare. La noi, problema pare mai profundă decât programa sau metodele de predare. Copiii sunt adesea crescuți într-o cultură a recompensei imediate. Încă din familie învață că orice efort trebuie să fie răsplătit instantaneu. Ți-ai făcut tema? Primești o prăjitură. Ai fost cuminte? Primești desene animate. Ai luat o notă bună? Primești un telefon nou sau bani de buzunar. Întregul sistem de motivație este construit pe gratificare rapidă și permanentă. Copilul ajunge astfel să perceapă efortul nu ca pe o obligație firească a dezvoltării, ci ca pe o tranzacție: fac ceva doar dacă primesc imediat ceva în schimb. Iar când intră în contact cu școala reală, apare inevitabil conflictul. Școala funcționează pe o logică diferită. Acolo recompensa nu vine imediat. Uneori vine după ani de muncă. Uneori nici nu este vizibilă în copilărie. Înveți matematică pentru a-ți forma gândirea logică. Înveți literatură pentru a înțelege mai bine oamenii și limbajul. Înveți istorie pentru a avea repere culturale și capacitate de orientare în lume. Sunt beneficii lente, abstracte și greu de explicat unui copil obișnuit cu stimularea instantanee. De aici apare întrebarea care definește tot mai mult generațiile actuale:

„De ce să învăț dacă nu primesc nimic acum?”. Nu este neapărat dovada unei generații mai puțin inteligente. Este însă semnul unei generații educate într-o cultură a dopaminei rapide, a recompensei continue și a confortului permanent. Telefonul oferă divertisment instant. Rețelele sociale oferă validare instant. Jocurile oferă progres instant. În comparație cu acestea, școala pare lentă, rigidă și frustrantă. Problema este că viața adultă nu funcționează după logica recompensei imediate. Aproape toate lucrurile valoroase se construiesc lent: competența profesională, cariera, familia, disciplina personală, sănătatea, cultura generală. O societate care își educă tinerii doar pentru confort și stimulare instantanee riscă să producă adulți incapabili să suporte frustrarea, efortul și răbdarea necesare realității. Desigur, nici modelul asiatic dus la extrem nu este ideal. Presiunea excesivă poate distruge echilibrul psihic al copiilor și poate transforma educația într-o cursă sufocantă.

Însă comparația scoate la iveală o diferență esențială: acolo unde educația este respectată și asociată cu meritul, copiii acceptă mai ușor ideea că succesul cere sacrificiu. În schimb, într-o cultură în care orice disconfort trebuie eliminat imediat, școala ajunge inevitabil percepută ca o formă de nedreptate. În aceste condiții, poate nu e greșit să ne întrebăm dacă nu cumva adevărata problemă este dacă mai suntem capabili să educăm copii care să înțeleagă valoarea efortului fără recompensă imediată? Pentru că fără această capacitate, nu doar școala intră în criză, ci însăși ideea de civilizație construită pe muncă, disciplină și construcție pe termen lung.

Generația recompensei și absența familiei

În orice dezbatere despre educația din România, vina cade aproape exclusiv pe școală. Profesorii sunt analizați la microscop, programa este făcută praf, manualele sunt considerate inutile, iar elevii sunt prezentați drept victime ale unui sistem învechit și opresiv. Aproape nimeni nu are însă curajul să privească spre cealaltă componentă esențială a educației: familia. Pentru foarte mulți părinți, educația copilului a devenit o obligație externalizată complet către școală. Ei cred că rolul lor se limitează la hrană, haine, telefon performant și poate un abonament la internet. În rest, să rezolve profesorii. Numai că profesorii nu pot suplini lipsa celor șapte ani de acasă. Nu pot învăța un copil respectul dacă acasă acesta vede doar țipete, vulgaritate și agresivitate. Nu pot construi disciplină într-un mediu în care orice limită este considerată „traumă”. Așa ajungem la situații absurde. Elevii se declară epuizați și revoltați că trebuie să învețe lecții dificile, dar în același timp devin agresivi când li se cere ceva elementar: să păstreze liniștea, să respecte colegii, să nu lovească, să nu urle la profesori.

Societatea explodează imediat dacă un profesor, ajuns la capătul răbdării, greșește și reacționează nepotrivit. În schimb, aceeași societate tace suspect de mult când elevii își umilesc profesorii, îi filmează, îi înjură sau îi amenință. Agresivitatea elevilor este tratată ca o simplă „manifestare a frustrării”, în timp ce profesorilor li se cere răbdare infinită și comportament de sfânt canonizat. Mai nou, părinții nici măcar nu se mai mulțumesc să-și abandoneze responsabilitatea educației. Ei intră direct în viața profesorului cu bocancii. Vor note mari fără muncă, rezultate fără efort și performanță fără disciplină. Trimit mesaje isterice noaptea, sună la ore imposibile și consideră că profesorul este un fel de angajat personal al familiei. Dacă elevul nu învață, vina este a școlii. Dacă elevul este violent, vina este a societății. Dacă elevul ia note mici, profesorul „are ceva cu el”. Niciodată nu există momentul acela simplu și necesar în care părintele să spună: „Poate problema e și la noi.”

Dar poate cea mai mare tragedie socială despre care se vorbește prea puțin este ruptura dintre generații produsă de migrația masivă. Părinții de astăzi sunt, în foarte multe cazuri, copiii lăsați cândva acasă de românii plecați la muncă în străinătate. Au crescut fără mamă și fără tată, în grija bunicilor sau a rudelor, fără modele stabile de autoritate și fără experiența unei familii funcționale. Mulți nu au avut de unde să învețe ce înseamnă responsabilitatea parentală, limitele, echilibrul dintre iubire și autoritate. Au crescut cu ideea că absența se compensează prin permisivitate și că iubirea înseamnă să îi lași copilului libertate totală. Astăzi vedem efectele. O generație de părinți care confundă educația cu satisfacerea tuturor dorințelor și care cred că orice regulă este o formă de abuz. O generație de copii care așteaptă recompense pentru orice gest banal, care consideră efortul o nedreptate și care nu mai înțeleg diferența dintre drepturi și obligații. Problema educației românești nu este numai programa și nici doar școala. Nu sunt nici măcar elevii, în primul rând. Problema fundamentală este că familia a abdicat de la rolul ei. Iar când familia renunță la educație, școala rămâne singură într-o luptă imposibilă.

Problema din Educație pe care nu vrea nimeni să o discute

Și pentru că educația a devenit un subiect la modă, să aducem în discuție ceea ce nu vrea să spuna nimeni, problema cea mai spinoasă a sistemului, ascunsă în permanență sub preș și lasată în seama cadrelor didactice, să se descurce cum or ști. Există un subiect despre care se vorbește puțin și aproape întotdeauna în șoaptă: copiii cu cerințe educaționale speciale – CES. Oficial, paradigma este una generoasă și corectă în principiu: integrarea lor în clase obișnuite, pentru a evita segregarea și discriminarea. Ideea există în toată Europa și, pe hârtie, sună impecabil. Doar că realitatea occidentală are un detaliu esențial pe care România îl ignoră aproape complet.

În multe state europene, profesorul nu este abandonat singur în fața problemei. În clasă există profesor de sprijin, asistent educațional, psihopedagog, consilier sau personal auxiliar care lucrează direct cu elevul CES. Integrarea nu înseamnă doar „îl punem în bancă lângă ceilalți și gata”. Înseamnă resurse, personal și adaptare reală. În România, însă, profesorul este lăsat singur într-o clasă cu 28-30 de copii și, peste toate, primește nu unul, ci uneori trei sau patru elevi cu CES, fiecare cu nevoi diferite. Iar aici începe ipocrizia sistemului. Pentru că nimeni nu vrea să spună adevărul simplu: în aceste condiții, ora nu mai are cum să se desfășoare normal. Pur și simplu, un singur om nu-și poate împărți simultan atenția între o clasă întreagă și mai mulți copii care necesită supraveghere permanentă, intervenție constantă și ritm diferit de lucru. Este suficient uneori un singur copil hiperactiv pentru ca profesorul să fie obligat să stea permanent „cu ochii ca pe butelie”.

Dacă sunt doi sau trei, restul clasei intră inevitabil în plan secund. Ritmul lecției se rupe, explicațiile sunt întrerupte, atenția copiilor dispare, iar timpul efectiv de predare se evaporă. Și atunci apare întrebarea incomodă pe care nimeni nu are curajul s-o pună public: cine îi mai apără pe ceilalți copii? Pentru că și ei au dreptul la educație. Și ei au dreptul la liniște, concentrare și șansa reală de a învăța ceva într-o oră de curs. Problema este că, în România, incluziunea a devenit adesea doar o bifă birocratică. Sistemul mută întreaga responsabilitate pe umerii profesorului și apoi îl judecă pentru rezultate slabe, haos în clasă și eșec școlar. Practic, statul rezolvă din pix o problemă complexă și pretinde că a făcut „educație europeană”. Integrarea fără resurse nu este incluziune. Este improvizație. Iar improvizația îi sacrifică pe toți: și pe copiii cu CES, și pe colegii lor, și pe profesori.

Programul de testare gratuită pentru depistarea infecției cu virusul papiloma uman (HPV), implementat la nivelul Spitalului Județean de Urgență Bacău, a înregistrat rezultate semnificative în primele luni de la lansare, peste 130 de persoane înscriindu-se până în prezent pentru screeningul destinat prevenirii cancerului de col uterin.

Potrivit reprezentanților unității medicale, aproape 120 de paciente au acceptat să fie testate pentru depistarea tipurilor HPV cu risc oncogen înalt. Dintre acestea, 91 erau asigurate în sistemul național de sănătate, iar restul paciente neasigurate.

Programul, inițiat de managerul SJU Bacău, ec. Ion-Marius Savin, se adresează în special femeilor cu vârste cuprinse între 30 și 65 de ani și urmărește creșterea accesului la servicii moderne de prevenție și diagnostic precoce pentru cancerul de col uterin.

Pacientele au beneficiat de consultații și investigații gratuite în cadrul Ambulatoriului de Specialitate și al Maternității SJU Bacău, iar probele recoltate au fost analizate în Laboratorul de Microbiologie al spitalului. Acesta a fost recent modernizat printr-o investiție de aproape 3,4 milioane de euro, finanțată prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) și din fonduri ale Consiliului Județean Bacău.

Datele centralizate arată că aproximativ 10% dintre probele analizate au avut rezultat pozitiv, ceea ce permite identificarea precoce a pacientelor aflate la risc și stabilirea rapidă a conduitei medicale adecvate.

Managerul SJU Bacău, ec. Ion-Marius Savin, a declarat că rezultatele obținute confirmă importanța investițiilor în prevenție și în dezvoltarea serviciilor medicale moderne.

„Rezultatele obținute în doar câteva luni de la lansarea acestui program ne confirmă că investițiile în prevenție și în servicii medicale moderne produc efecte reale în comunitate. Fiecare test efectuat înseamnă o șansă în plus pentru depistarea la timp a unor afecțiuni care pot fi prevenite sau tratate cu succes”, a afirmat acesta.

Potrivit conducerii spitalului, programul va continua cel puțin până la sfârșitul anului. Femeile asigurate se pot programa pentru consultație ginecologică în Ambulatoriu pe baza unui bilet de trimitere de la medicul de familie, iar testarea HPV este realizată gratuit, la recomandarea specialistului.

De asemenea, pacientele neasigurate pot solicita direct o programare la medicul ginecolog, testarea fiind asigurată gratuit cu sprijinul Asociației Pentru Viață Bacău.

La nivel mondial, cancerul de col uterin, asociat în majoritatea cazurilor cu infecția cu HPV, reprezintă una dintre principalele cauze de mortalitate în rândul femeilor. Specialiștii subliniază că boala poate fi prevenită prin vaccinare și screening periodic, iar depistarea precoce crește semnificativ șansele de vindecare.

Tinerii care își doresc o carieră în structurile Ministerului Afacerilor Interne se pot înscrie, în această perioadă, la concursurile de admitere organizate pentru instituțiile de învățământ superior și postliceal din structura Ministerului Apărării Naționale, care pregătesc personal pentru nevoile MAI.

Inspectoratul de Jandarmi Județean „Ștefan cel Mare” Bacău desfășoară activități de recrutare a candidaților pentru sesiunea de admitere iulie-august 2026, atât pentru locurile destinate formării ofițerilor, cât și pentru cele dedicate maiștrilor militari și subofițerilor.

Înscrierile se desfășoară în perioada 2-17 iunie 2026, inclusiv în zilele de sâmbătă și duminică. Cererea-tip de înscriere și, după caz, consimțământul pentru solicitarea extrasului de pe cazierul judiciar de către unitatea de recrutare trebuie completate olograf, semnate și transmise în format electronic la adresa de e-mail relatiipublice@jandarmeriabacau.ro.

Dosarele complete de candidat vor fi depuse la sediul Inspectoratului de Jandarmi Județean „Ștefan cel Mare” Bacău, situat pe strada Constantin Mușat nr. 4, din municipiul Bacău, până la data de 22 iunie 2026. Primirea dosarelor se realizează de luni până vineri, în intervalul orar 09:00-14:00.

Reprezentanții Jandarmeriei precizează că anunțul de concurs, care cuprinde informații privind numărul locurilor disponibile, specialitățile militare, condițiile de recrutare, criteriile specifice și documentele necesare, este disponibil pe site-ul instituției, în secțiunea „Carieră”.

Persoanele interesate sunt sfătuite să consulte cu atenție toate informațiile publicate și, pentru clarificări suplimentare, să contacteze compartimentul de recrutare la numărul de telefon 0234.543.131, interioarele 24407, 24538, 24535 sau 24537.

Economistul Radu Georgescu lansează una dintre cele mai radicale prognoze privind piața imobiliară românească: o posibilă scădere cu până la 50% a prețurilor locuințelor. Fost director financiar al diviziei financiare a General Electric România în perioada crizei din 2008-2011, Georgescu susține că actuala bulă imobiliară este chiar mai mare decât cea care a precedat colapsul pieței de acum aproape două decenii.

Afirmația este una controversată, însă argumentele sale se bazează pe câțiva indicatori economici care merită analizați.

Salarii mici și taxe ridicate

Primul argument invocat este nivelul redus al veniturilor din România raportat la restul Uniunii Europene. Potrivit datelor europene, România continuă să se afle în partea inferioară a clasamentului privind salariile nete, în timp ce povara fiscală asupra muncii rămâne ridicată.

Georgescu susține că puterea de cumpărare reală a populației nu poate susține pe termen lung prețurile actuale ale locuințelor, mai ales în marile orașe, unde apartamentele au ajuns să coste de câteva ori venitul anual al unei familii medii.

Dobânzile, principalul factor de presiune

Un al doilea argument privește costul finanțării. În România, dobânzile la creditele ipotecare sunt semnificativ mai mari decât în multe state europene.

Exemplul oferit de economist este sugestiv: pentru un credit ipotecar de 100.000 de euro contractat pe 30 de ani, costul total al dobânzilor poate depăși 190.000 de euro în România, în timp ce în Bulgaria ar fi de aproximativ 57.000 de euro.

Diferența nu afectează doar costul final al locuinței, ci și numărul persoanelor care își permit să contracteze un credit. Pe măsură ce ratele lunare cresc, cererea solvabilă scade, iar presiunea asupra prețurilor devine inevitabilă.

O țară cu populație în scădere

Un alt indicator invocat este evoluția demografică. România a pierdut milioane de locuitori în ultimele două decenii, atât din cauza migrației externe, cât și a sporului natural negativ.

În același timp, datele recensământului arată existența unui număr semnificativ de locuințe neocupate. Potrivit economistului, aproximativ un sfert dintre locuințele din România sunt declarate fără rezidenți permanenți.

Această situație ridică o întrebare esențială: dacă populația scade, iar stocul de locuințe continuă să crească, cât de sustenabile sunt prețurile actuale?

Problema accesibilității

Economiștii folosesc frecvent indicatorul de accesibilitate a locuințelor, care compară costurile lunare ale unei case cu veniturile populației.

O regulă larg acceptată la nivel internațional este că cheltuielile cu locuința nu ar trebui să depășească 30% din venitul net al unei gospodării. În cazul României, salariul mediu net este mult sub nivelul statelor occidentale, iar costurile cu ratele, utilitățile și întreținerea depășesc adesea acest prag.

În marile centre urbane, precum București, Cluj-Napoca, Brașov sau Iași, mulți cumpărători sunt deja obligați să aloce peste 40-50% din venituri pentru plata locuinței.

Există cu adevărat o bulă imobiliară?

Aici începe dezbaterea.

Susținătorii teoriei bulei argumentează că prețurile au crescut mai rapid decât veniturile populației și că piața este susținută artificial de credite și de așteptările investitorilor.

Pe de altă parte, dezvoltatorii imobiliari și o parte dintre analiști arată că situația actuală diferă semnificativ de cea din 2008. Astăzi, băncile acordă credite după criterii mult mai stricte, gradul de îndatorare este limitat prin reglementări, iar oferta de locuințe noi în anumite orașe rămâne insuficientă față de cerere.

Mai mult, o parte importantă a tranzacțiilor se realizează din surse proprii, fără finanțare bancară, ceea ce reduce riscul unei prăbușiri similare celei din urmă cu aproape două decenii.

Scădere de 50% sau corecție moderată?

Prognoza lui Radu Georgescu privind o reducere cu 50% a prețurilor reprezintă un scenariu extrem, care ar presupune o deteriorare semnificativă a economiei, creșterea șomajului și restrângerea creditării.

Totuși, argumentele sale evidențiază vulnerabilități reale: salarii încă reduse comparativ cu Occidentul, dobânzi ridicate, declin demografic și probleme de accesibilitate.

Întrebarea nu este dacă piața imobiliară românească se va confrunta cu ajustări, ci cât de ample vor fi acestea și dacă economia va reuși să susțină nivelurile actuale ale prețurilor. Într-un context în care veniturile și costurile de finanțare evoluează în direcții opuse, piața rezidențială intră într-o perioadă în care optimismul investitorilor va fi testat de realitățile economice.

Datele publicate de Eurostat arată că România depășește cu aproape 7 puncte procentuale media europeană, în timp ce 17 state membre au atins deja ținta UE pentru 2030.

Conform datelor publicate de Eurostat, în 2025 România înregistrează cea mai mare rată de abandon școlar timpuriu din Uniunea Europeană — 15,5% dintre tinerii cu vârsta între 18 și 24 de ani au părăsit sistemul de educație și formare înainte de a-l finaliza. Aceasta plasează România cu mult peste media UE de 9,1%, care este aproape de ținta fixată pentru 2030.

Sursa: Eurostat | Date pentru 2025 | Grup de vârstă: 18–24 ani

La Biblioteca Universității „Vasile Alecsandri” a avut loc vineri, 29 mai, lansarea cărții „Domnul Inginer, Sensei, Shifu” a renumitului antrenor de karate și tai-chi, Doru Botez, 6 dan. Legendă vie a artelor marțiale din România, pionier al karateului băcăuan, Doru Botez a avut parte la lansare de aprecierea a zeci dintre elevii săi, începând cu generația de karateka dintre anii 1977-1989 – ”generația de sacrificiu”, luată la ochi de Securitate și care se antrena clandestin, în condiții vitrege -, continuând cu generațiile de aur din anii 90-2000.

Asta în ceea ce privește karate, pentru că activitatea lui Doru Botez a continuat cu aceeași vigoare în tai-chi și continuă și azi, cu discipoli care îi sunt recunoscători.

Doru Botez, 6 dan, patriarh al karateului băcăuan, a spus la lansarea cărții sale că a fost îndemnat să scrie de către cel mai renumit elev al său, regretatul Dan Botezatu. „Dar ce să scriu?”, s-a întrebat el.

„Să scriu despre tehnica din karate? Ce să adaug eu desprea asta, peste personalități ca Ghichin Funakoshi sau alți mari maeștri? Eu am și acum de învâțat! Așa că am scris despre drumul meu în karate și tai chi, de la meseria de inginer practicată la URA, din 1969 – și eram singurul care vorbeam cu «domnul» în toată uzina”, continuând cu munca de antrenor din anii 90-2000 și generația campionilor de aur de-atunci, ajungând în prezent, ca shifu, la tai chi”.

A fost o lansare emoționantă și un remember de suflet, cu generații de oameni deosebiți, pe care artele marțiale și Doru Botez i-a format drepți, puternici și dârji. Și o carte care rămâne drept mărturie de credință în istoria sportului băcăuan.

La finalul săptămânii trecute, o delegație formată din șase cadre didactice ale Școlii Gimnaziale „Miron Costin” din Bacău a efectuat o vizită de lucru în Republica Moldova, la Gimnaziul „Nicolae Iorga” din comuna Burlacu, raionul Cahul. Deși programul a avut o importantă componentă profesională, ceea ce vom păstra cel mai mult în memorie sunt oamenii pe care i-am întâlnit și căldura cu care am fost primiți.

Din delegația băcăuană au făcut parte prof. Călin-Leon Boambă, directorul Școlii Gimnaziale „Miron Costin”, prof. Mihaela-Loredana Perju și prof. Alexandru Lupu, directori adjuncți ai instituției, alături de prof. Alina Costin, consilier pentru programe educaționale și proiecte internaționale, prof. Andra Hanga și prof. Gabriela Ciobanu.

Încă de la sosire, am simțit că ne aflăm printre prieteni. Directorul Ion Berdilă, colectivul de cadre didactice și întreaga comunitate școlară ne-au întâmpinat cu caldura și generozitatea, specifică locurilor în care respectul pentru oaspete este o valoare vie.
Vizita ne-a oferit prilejul de a cunoaște activitatea Gimnaziului „Nicolae Iorga”, de a participa la schimburi de experiență și de a discuta despre provocările cu care se confruntă școala contemporană. Am descoperit profesori dedicați, preocupați de modernizarea actului educațional, de integrarea tehnologiei în procesul de învățare și de găsirea celor mai bune soluții pentru dezvoltarea fiecărui elev. În multe privințe, preocupările noastre sunt aceleași, iar acest lucru a făcut ca dialogul să fie sincer și util.

Unul dintre cele mai frumoase momente ale vizitei a fost descoperirea muzeului școlii, un loc în care trecutul comunității din Burlacu continuă să trăiască prin fotografii, documente și obiecte păstrate cu grijă. Am plecat de acolo încărcați cu o parte din sufletul locului și cu sentimentul că am cunoscut mai bine comunitatea care ne-a primit cu atâta căldură.

Vizita a coincis și cu invitația adresată delegației noastre de către domnul primar Mihail Munteanu de a participa la sărbătoarea etno-folclorică a comunei Burlacu. Evenimentul a reunit numeroase formații artistice din întregul raion Cahul, dar și din România, oferindu-ne ocazia de a descoperi frumusețea tradițiilor locale și spiritul unei comunități care își păstrează cu mândrie identitatea culturală.

Un moment deosebit de important pentru ambele instituții l-a reprezentat semnarea Acordului de Colaborare Educațională dintre Școala Gimnazială „Miron Costin” din Bacău și Gimnaziul „Nicolae Iorga” din Burlacu. El exprimă dorința comună de a construi proiecte educaționale durabile, de a împărtăși experiențe și bune practici și de a crea noi oportunități de dezvoltare pentru profesori și elevi. În perioada următoare, cele două școli vor colabora în domenii precum digitalizarea educației, educația incluzivă, dezvoltarea competențelor STEM/STEAM, vizite de tip job-shadowing și organizarea de activități și inițiative comune.

Ne-am întors acasă cu idei noi, experiențe valoroase și, poate cel mai important, cu prieteni noi și amintiri frumoase. Suntem convinși că acesta este doar primul capitol al unei povești frumoase de colaborare între două școli și două comunități care, dincolo de granițe, împărtășesc aceeași limbă, aceleași valori și aceeași credință în puterea educației.

De curând, poezia băcăuană s-a îmbogățit cu un nou volum, „Viața în montagnes russes”, ce poartă semnătura profesoarei Florentina Stanciu, lansare ce a avut loc la Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău, în prezența mai multor personalități din cultura locală.

„Dincolo de metafora cinic-ironică, înșelător ludică,” Viața în montagnes russes” aduce, în comparație cu celelalte volume ale Florentinei Stanciu, un ”spor” de conștiință poetică, vizibil în relația pe care fiecare text ( fără titlu, fără punctuație) o angajează cu întregul. Deslușim, astfel, nu numai fărâmițarea unei conștiințe” individuale, ci și relevanța stilistică, într-o sintaxă parcimonioasă, a disjuncțiilor acestei conștiințe, ori, uneori, anularea e prin gesturi aproape reflexe; ele sunt ușor de sesizat într-un cod al hazardului și arbitrariului, al absurdului și incongruenței drept forțe iminente ce guvernează nu numai actele eului , ci și fenomenele existenței umane contemporane. Altfel spus, confruntarea cu o lume unde viața particulară, condiția de ființă unică, irepetabilă nu mai pot fi problematizate nici măcar poetic. Refuză orice ontologie, au devenit stereotipe.

Invocând, subliminal, criza omului, a sensului și a ”semnelor” lumii de azi, discursul poeziei actuale a Florentinei Stanciu ( ce departe suntem de înduioșătoarele ei „florentine”!), fără a fi epurat de experiența sentimentală, biografică și cotidiană a eului, pare construit nu de poet, ci de…limbajul însuși!

Ceea ce ar trebui să fie individualitatea, atât de dragă poeziei moderne, devine în ” Viața în montagnes russes ”, printr-o originală ”alchimie ” lirică , un conglomerat de tipuri disjuncte de discurs, un inventar de măști stilistice interșanjabile, consecință, în viziunea poetei băcăuane, a stereotipiei valorilor umane false, iluzorii , meschine, supuse deriziunii.

Ca orice carte de poezie ce se respectă, ” Viața în montagnes russes ” e un discurs despre ființă/ existență, despre eu și relațiile sale cu lumea și , implacabil, despre eu și nebănuitele relații ale acestuia cu limbajul. De mult n-am mai citit un volum, în românește, unde tensiunea scrisului, concentrată în ” flacoane” cu esențele tari ale versurilor, să se transforme într-o energie existențială a finalurilor de text ce îl țin pe cititor captiv, ca în experiențele epice, cu sufletul la gură”, a declarat Gheorghe Iorga.

Prezentă la lansare, eleva Evelyne Annalisa Adamache, elevă la Colegiul Național ,,Ferdinand I ” Bacău, membră a clubului de lectură,, Ești în cărți ”, prof. coordonator Șova Simona-Andreea, a precizat în fața participanților la lansare:

„Poezia Florentinei Stanciu, așa cum se dezvăluie în paginile volumului „Viața în montagnes russes”, reprezintă o radiografie frapantă, de o visceralitate dureroasă și de o profundă sensibilitate abstractă, a existenței umane contemporane. Universul liric configurat de autoare nu caută evadarea în idilic sau în metafore, ci plonjează curajos în realitatea brută, unde corporalitatea, cotidianul prozaic și angoasele interioare se contopesc într-un hibrid stilistic de o rară forță expresivă.

Un prim element definitoriu al acestei lirici este tensiunea permanentă dintre organic și anorganic, dintre biologic și tehnologic sau cotidianul urban. Într-unul dintre texte, poeta notează: „un virus intră în sosul verde al plămânilor/ nimeni nu scapă nici vrăbiile care cântă/ în google crom”. Această inserție a lexicului digital într-un spațiu al suferinței fizice reflectă alienarea omului modern. Tehnologia nu mai este doar un fundal, ci un intrus biologic care alterează percepția și îmbolnăvește simțurile. Corporalitatea ocupă un loc central, fiind adesea asimilată suferinței de a trăi și degradării relaționale. Îndepărtarea de celălalt se traduce prin imagini de o plasticitate agresivă, dar hipnotică: „viața trece prin mine ca printr-o mașină de tocat carne” sau „o pisică turbează în copacii intestinelor”. Relația de cuplu nu mai oferă un refugiu, ci devine un spațiu al absenței, unde dizolvarea legăturilor este oficializată prin gesturi de o asprime tragică: „de pe certificatul de căsătorie am ras/ cu unghia numele tău/ l-am înlocuit cu un hiatus”. Trecutul devine o povară rezemată de răspunsuri imposibile, iar existența cotidiană se reduce la „semne uscate și rufe murdare”.

Cu toate acestea, dincolo de peisajul deșertic al sentimentelor și de decorul urban sufocant, poezia Florentinei Stanciu este, în esență, un strigăt vitalist pentru autocunoaștere și supraviețuire. Scrisul devine singurul mecanism de apărare, un catharsis absolut în fața lipsei unui sens prestabilit. Această dimensiune autoterapeutică și metatextuală este magistral sintetizată în poemul final: „în fiecare zi caut pentru creierul meu/ un manual de utilizare/ și pentru că nu îl găsesc de cumpărat/ scriu scriu scriu scriu / «trial & error»”.

În concluzie, Florentina Stanciu propune o poetică a autenticității radicale, un discurs în care limbajul însuși pulsează, se revoltă și se reîntregește prin suferință. Textul poetic nu doar descrie o realitate, ci devine el însuși un organ viu, „străin dar cunoscut”, capabil să transforme trauma cotidiană și acuta criză a sensului într-o tulburătoare și profundă energie existențială.”

Lirismul kafkiano-futurist al Florentinei Stanciu sau ce înseamnă (re)căderea în starea de om.

„Eliberarea de sub dictatura paradigmelor procustiene ale esteticilor consacrate – clasicism, romantism, baroc, simbolism, parnasianism, expresionism, suprarealism etc. – nonconformismul dadaisto-futurist, caracterul agresiv al scriiturii, nihilismul axiologic, restructurarea tiparelor tematice și lingvistice, verslibrismul, noua gramatică a poeziei, absența semnelor de punctuație și a titlurilor, prezentul instrumentalizat și absurdizat, un lirism al curajului, temerității și al revoltei romantice împotriva pasivității și a somnului existențial, a primitivismului și a eternei barbariei, a canibalismului estetic, efectele stilului orchestral-polivalent, simultan polifon, policron și polimorf trădează la poeta Florentina Stanciu o poetică (neo)avangardistă, o nouă-veche sensibilitate ce amintește cititorilor de poezie, de „moartea eului literar” profețită de Manifestul tehnic al literaturii futuriste a lui Marinetti, de analogiile foarte libere ale acestuia, încât discursul liric urmuziano-kafkian, programat absurd se constituie din lanțuri și lanuri de analogii, imagini enigmatice și metafore abstruse:

„sunt un vierme pe care îl vor mânca alți viermi/ se va îngrășa lanțul trofic cu un poet aproape inexistent/ lumina mea pe cine va îngrășa/ timpul se dezbracă de mine și tu odată cu el/ oare dacă aș mai scrie despre luna noiembrie/ mi s-ar dizolva ridurile/ aș redeveni strigăt de toamnă/ m-am întins pe burtă ca un vierme și rod/ gustul plumburiu al cărților/ fericirea e cleioasă ca adevărul/ și zemoasă ca o minciună/ după cum îmi sună carnea/ ceilalți viermi au început să-și frece botul/ de hoitul meu”

Poeta îmbrăcată într-o „rochie zimțată”, cu un „hanorac de sârmă ghimpată” și având în brațe buchete policromatice aleatoriu amestecate, din Florile răului, dar și din arghezienele Flori de mucigai i-ar fi încântat pe Ezra Pound, pe Andre Breton și F. T. Marinetti, nu mai vorbesc de buzoianul Urmuz sau de moineșteanul Tristan Tzara, nu atât cu cele sub/ peste 101 de „scânduri mototolite din poezia nopților”, a poemelor „fără răspuns”, cât prin capacitatea futuristă, „extrem de rară de a dobândi beția vieții și a existenței personale”, prin sisifica voință poetică și poietică de a reabilita estetica urâtului: grotescul, monstruosul, oribilul, banalul.  Florentina Stanciu are „în subsuoara crinilor”, nu doar o fantezie fără fir narativ, ci, cu deosebire, o înnăscută fenomenologie a percepției sau în limbajul lui Marinetti: „o psihologie intuitivă a materiei”. Nu întâmplător, kafkian, „gândacii roșii vidanjează singurătatea”, autoarea se vindecă de moarte „sărutând un necunoscut”, bea, desigur cu grație parizian-venețiană, „măduvă crudă de soare”, dar și înghite persuasiv „moartea din somnifere”, suportă cu stoicism să se nască „din nou și la infinit în același loc, în aceeași secundă”, sesizează cum „cireșii japonezi au leșinat de așteptare”, dar mai ales își plimbă – uzând de analogii, corespondențe, asocieri de percepții, experiențe, trăiri, realități în sine, mirări și resemnări – nevorbele, spune Petre ISACHI.

              Versul liber îi permite să-i propună cititorului căzut în timp/ istorie, efecte sonore, subiectivități florentine și jurnale fără șampanie, mai precis, dadaisme și futurisme – „scot limba și-mi ling creierul”; „sunt o insectă de plastic”; „copacii nu mai bat din aripi când ai un suflet lipsă” – care o ajută la potențarea absurdului în progresie geometrică și în consens cu proteismul Eului poetic: violent, ușuratic, disprețuitor, tandru, timid, melancolic, terorizat, întotdeauna activ:

„când plec din brațele tale mă dor pietrele/ port la gât orașul ca pe o eșarfă murdară/ parcă cineva mi-a smuls capul/ și mi-a îndesat direct în inimă/ zile din ce în ce mai strâmte/ când plec din cărămizile sărate/ ale corpului tău/ mă așteaptă la colțul străzii virusul/ cu rât strălucitor/ să-mi dea amendă că trăiesc/ că nu port mască/ și nu las destul spațiu între cuvinte/ între oameni între vieți/ când plec cine știe să moară/ mai bine decât mine”

               Florentina-„scriu scriu scriu scriu”, o „primăvară dată cu ruj” franțuzesc cumpărat din Veneția, trăiește aristocratic – poetic vorbind – bine, „cu o poezie pe zi”, deși el, iubitul cel nestatornic și cameleonic, se scurge „în brațele celeilalte femei”, deși „viața miroase a hoit stătut”, iar noi cu toții, cititori fără excepție, ocupați peste măsură, „punem zilele în farfurii”, urcăm și coborâm cu „liftul singurătății”, trăim „printre semne uscate”, îi bem autoarei „poemele gratis”, perpetuăm bovarismul și prejudecățile atemporale, pierdem periodic cheile casei în care suntem exilați, contemplăm eșecul existenței, în care predominante rămân moartea interioară, înstrăinarea, iubirea, despărțirea, senectutea, plictiseala în doi, sărăcia materială și moral-spirituală, „gustul plumburiu al cărților”, fântânile adânci al absurdului, „apocalipsa cireșilor japonezi” și nostalgia unei libertăți pierdute și, nu în ultimul rând, însingurarea, incomunicarea, stările de alertă:

„cartierul înfometat îmi mănâncă viața/ ca și ceilalți bolnavi de stări de alertă/ toți locuim împreună și separat/ cu obrazul neras părul plin de dinți/ ne mușcăm până zâmbim/ ne scuturăm tristețile pe geam/ unul în capul celuilalt/ la mine în balcoane întotdeauna/ am o bucățică de soare cu cârnat/ pus la uscat din care ciugulim eu și vrăbiile/ libertatea are gust de găinaț”

              Ubicuitatea absurdului, metamorfozele bizar-urmuziene ale limbajului, lapidaritatea poemelor fără nume, neverosimilitatea lor par să confirme teza a opta a Manifestului Marinetti: „… vrem să spargem porțile Imposibilului – Timpul și spațiul au murit ieri”. Tragic-absurdul din finalul poemelor, remarcat și de prefațatorul cărții, scriitorul și traducătorul Gh. Iorga, accentuează dadaist această simfonie wagneriană a singurătății celor predestinați să devină „baloane de săpun pentru mâini”. Esențial pentru poetica futurist-dadaistă a volumului viața în montagnes russes rămâne desacralizarea formelor poetice consacrate, demonstrarea absurdității vieții și a convențiilor ei poetice, reducerea la absurd a artisticului ca atare, implicarea asocierilor aparent întâmplătoare ale cuvintelor (ceea ce nu exclude însă ideea de continuitate-discontinuitate), autonomia scriiturii, funcția paradoxului și iluzia posibilității comunicării prin cuvânt, capacitatea acestuia de a putea cuprinde realul:

„prin mine s-au născut mama bunicile bunicilor ei/ la mine cordonul lor ombilical netăiat ca un lanț nesfârșit de tristeți/ ne ținem unele de altele în spațiul claustrofob al uterului/ singure și toate împotriva morții/ nici eu nici ele nu avem vârstă/nici început nici sfârșit/ eu sunt ele/ încetul cu încetul și repede repede”

              Limbajul nu este pentru autoarea – precizez, spirit lucid, nonconformist – volumelor florentine, 2004, soare vândut la fiare vechi, 2008, Jurnal de șampanie, 2012, poeme fără răspuns, 2015, un mijloc, ci un existent în care cuvintele au acceași lipsă esențială de sens. Ca și gesturile, fie cele sublime sau cele nesemnificative, care au aceeași valoare, tot astfel cuvintele au o valoare sau o non-valoare egală. Poeta aflată în căutarea farmecului pierdut folosește suprarealist în scopuri cognitiv-creatoare, atât revolta cât și negația, spre a revela adevăruri și valori incontestabile ivite din magna informă a increatului, dintrun trăirism funciar specific feminin:

„eu scriu despre parcurile goale dintr-un oraș/ sufocat de alerte/ despre cum îmbătrânesc și devin plicticoasă/ și linsă de umbre/ despre cum plouă/ și se descompune orașul într-un puzzle/ de praf/ eu scriu despre cum ai plecat/ cum m-ai lăsat să atârn singură pe marginea patului/ cu mâinele goale/ eu și toamna tăiată pe umerii mei”

              Florentina Stanciu transfigurează romantico-elegiac motivul fugit tempus conjugat cu deriva ființării în sine și pentru sine, încât vol. viața în montagnes russes, configurează avangardist oglinda suprarealului, nu a irealului. Nu întâmplător, interferează și include în alchimia verbului, noologiile subliminale, efectele estetice ale analogiilor, poematizarea absurd-ilogică a vieții, continua recreare a limbajului, jocul liber, interogativ și autentic al gândirii poetice, o anumită însumare a imanențelor și a antinomiilor banalului, dar și a contradicțiilor aparent ireductibile, încât imaginarul e ceea ce tinde să devină real, iar poeticul să devină ireductibil la faptul literar al coincidenței sale. Cartea revelă cu eleganță estetică, talentul și voința poetei de a face, iar făcând de a se face pe sine. O melancolie de toamnă „tăiată pe umerii” Bacăului ne amintește de golul istoric bacovian și de muzica vivaldiană a unei tristeți metafizice atemporale. Nichitian vorbind, lectura carții ne abandonează cuprinși de recăderea în starea de om: „Recădeam în starea de om atât de iute că mă loveam de propriul meu trup, cu durere, mirâdu-mă că-l am.” (N. Stănescu)

 În continuare, autoarea, Florentina Stanciu, se prezintă pentru cititorii Deșteptarea.

„Din 1997, am participat la toate cenaclurile de poezie care au existat în orașul nostru și m-am bucurat de prietenia literară a unor scriitori care astăzi nu mai sunt printre noi. Mergeam prin anticariate, cumpăram cărți care nu se găseau nici în biblioteci și citeam, mă hrăneam cu poezie pentru că mi-era teamă să nu rămân în urma timpului. Am câștigat premii literare în țară și străinătate, am tradus câteva volume de poezie ale poeților băcăuani în franceză( Aurora Barcaru, Ioan Petru Viziteu, Benone Ghenciu, Petru Scutelnicu, Viorica Băluță, Mihaela Băbușanu, Dumitru Brăneanu) iar în 1998, am debutat cu un volum de versuri,, Felii de umbră”, primul volum pe dischetă din Moldova, la acea vreme.

Cu fiecare din cărțile publicate, am trecut prin emoții, prin războaie interioare, am devoalat experiențele celor apropiați mie, am experimentat nonconformismul limbajului. Poate am fost complice cu tristețea, uneori, dar fiecare pagină scrisă a fost o formă de a lupta cu mine însămi, de a transforma propriile bucurii, căderile, întrebările fără răspuns în poezie. Sunt o fanatică a scrisului, citesc mult, scriu, recitesc și pornesc de la capăt până când fiecare poem rămâne emoție pură dar într-o formă unică și liberă.

Acest ultim volum de poezie poartă un titlu care reliefează aproape perfect modul în care fiecare dintre noi simțim viața- un carusel emoțional cu urcușuri și coborâșuri, o înșiruire de stări prin care trecem vrem nu vrem: entuziasm, tristețe, fericire, deziluzii, bucurie, iubire. În „Viața în montagnes russes” totul este scris cu literă mică, numele meu, începutul fiecărei poezii, pentru că am dorit să elimin orice ierarhie între cuvinte, între mine și cititor. În incandescența emoțiilor, toate cuvintele sunt egale; nu există cuvinte frumoase, cuvinte urâte. Mai mult, am dorit mereu să mă apropii de cititorii mei, să le ofer posibilitatea să decidă unde să pună anumite semne de punctuație, să devină co-creatori ai poeziilor. Eu nu exist fără cititorii mei, poezia mea este ecoul din cuvintele lor.

A fost nevoie de multă, multă muncă, de timp pentru ca emoțiile să coaguleze și să-și găsească forma potrivită, de aceea am scris această carte pe parcursul a aproximativ doi ani. Volumul de poezie a apărut la Editura Vinea din București în noiembrie 2022 iar evenimentul lansării a fost amânat, pentru că povestea nu era gata și poezia mea nu-și găsise încă cititorii.

Acum sunt mulțumită ….bujorii se ofilesc unul câte unul, dar parfumul lor rămâne să ne tulbure într-un fel aparte sufletul.

Ce bucurie mai mare poate fi decât să ai alături de tine cititorii care să îți cunoască inima și gândurile!”