„Mergeţi în grabă şi spuneţi discipolilor lui:
«A înviat din morţi şi, iată, merge înaintea voastră în Galileea!
Acolo îl veţi vedea»” (Mt 28,7).
Preacucernici părinţi, dragi persoane consacrate,
iubiţi fraţi şi surori în credinţă,
Cristos a înviat!
Celebrăm în aceste zile misterul credinţei şi al răscumpărării noastre. Celebrăm trecerea, Paştele Domnului Isus Cristos, care a murit pe cruce şi a treia zi a înviat, devenind izvor de speranţă şi bucurie pentru toţi cei care cred în el. Însufleţiţi de această bucurie, în timpul Paştilor, noi, creştinii, ne întâmpinăm unii pe alţii cu salutul pascal, ne vizităm şi trăim zile de pace în prezenţa Domnului înviat. Masa de altar, de pe care primim Sfânta Împărtăşanie, şi amvonul din biserică, de la care primim cuvântul vieţii, devin izvorul unei bucurii sufleteşti care ajunge şi în familiile şi în casele noastre. În felul acesta, Învierea Domnului nu este o sărbătoare închisă între zidurile bisericilor, ci un eveniment solemn care înfrumuseţează, modelează şi răscumpără vieţile credincioşilor.
Aşa este acum, aşa a fost şi în zorii creştinismului, în acea zi când Mântuitorul a înviat glorios din morţi. Evanghelia ne relatează că în dimineaţa celei de-a treia zile femeile au mers la mormânt pentru a unge cu miresme trupul Domnului. Erau triste după toate cele întâmplate în Vinerea Mare. Au fost martore la moartea lui Isus. Au rămas cu el până la capăt. L-au văzut murind pe cruce şi dus la mormânt.
În dimineaţa de Paşti, pe lângă suferinţa amintirilor pe care le purtau în suflet, erau preocupate şi de imaginea pietrei grele care a sigilat mormântul. Cine o va da la o parte? Cunoscându-şi limitele proprii, se gândeau că ajutorul trebuie să vină din afară. Într-adevăr, ajutorul lor a venit de la altcineva, de la Domnul înviat. Forţa învierii a dat la o parte piatra de la mormânt. Învierea Domnului a înlăturat piatra tristeţii tânguitoare, a disperării întunecate şi a făcut să strălucească puterea gloriei sale. Ceea ce nu au putut face forţele omeneşti, a reuşit să facă Domnul înviat. Domnul a dat piatra la o parte. La Dumnezeu nimic nu este imposibil.
„Cine va da piatra la o parte?”, ne întrebăm şi noi în diferitele circumstanţe ale vieţii. Uneori ne simţim neputincioşi, limitaţi în faţa obstacolelor care se ivesc pe cale. Uneori privim la pietrele din viaţa noastră şi ne întrebăm cum le vom înlătura. Poate că aceste pietre sunt dificultăţile noastre, o piedică, un impas, un conflict, un păcat cu care ne luptăm. Cine va da piatra la o parte? Ajutorul nostru este în numele Domnului. El este atotputernic. El ne este alături, ne iubeşte şi ne vrea mântuiţi. Cu încredere în Domnul înviat, în aceste zile pascale noi ne rugăm ca forţa învierii sale să se manifeste şi în noi şi să dea piatra la o parte.
După ce l-au întâlnit pe Domnul înviat, femeile aleargă grăbite pentru a vesti celorlalţi ceea ce au văzut. Ele sunt discipolele misionare ale veştii care a schimbat lumea: Isus Cristos a înviat. Isus este viu şi nu mai trebuie căutat printre cei morţi. Mormântul său este gol.
Mormântul, pentru ele şi pentru creştini, nu este un punct de oprire, aşa cum erau staţiunile Căii sfintei cruci, unde zăboveam şi meditam îngânduraţi. La mormânt, lumea nu se opreşte pentru a jeli. Femeile şi apostolii nu staţionează mohorâţi la mormântul gol, ci, văzând semnele învierii, aleargă ca să ducă şi celorlalţi vestea cea bună. Mormântul nu este un popas al mâhnirii, ci un punct de pornire, un start. Învierea lui Isus din morţi devine un loc de pornire, forţa şi motorul care însufleţeşte speranţa Bisericii în ieşire, a Bisericii care merge să predice vestea cea bună.
În scena vizitei la mormânt atât a femeilor pioase, cât şi a apostolilor se poate observa dubla dimensiune a credinţei: dimensiunea personală şi cea comunitară. Persoanele care văd semnele învierii şi care îl întâlnesc pe Cel Înviat cred în el, se lasă copleşite de imensitatea evenimentului învierii. Este dimensiunea personală a credinţei lor. Însă vedem la aceste persoane că nu păstrează credinţa în mod egoist, pentru sine, ci o împărtăşesc celorlalţi. Credinţa lor e misionară. Notăm că Maria Magdalena, femeile pioase, apostolii, ucenicii de la Emaus aleargă cu frică şi bucurie mare ca să împărtăşească cu ceilalţi trăirile lor. Credinţa lor are o dimensiune comunitară. După ce mai mulţi ani l-au urmat pe Isus şi au fost discipoli ai săi, acum, după ce au văzut semnele învierii, aleargă ca misionari pentru a vesti lumii evenimentul învierii. Vedem la ei strânsa legătură între credinţa personală şi credinţa comunitară.
În acest sens, consider că este impresionantă scena din noaptea de Paşti când este purtată în biserică lumânarea pascală. De trei ori se intonează aclamaţia „Lumina lui Cristos!”, apoi, treptat, se împarte lumina credincioşilor. Mai întâi iau lumina cei mai apropiaţi de lumânarea pascală. Ei nu ţin lumina doar pentru ei, ci o dau şi vecinilor lor. Încet-încet, lumina ajunge la toată lumea, chiar şi la cei de departe. Lumina trece din mână în mână şi, deşi se împarte la mulţi, ea nu scade, ci creşte.
Este o parabolă a luminii credinţei care a ajuns la noi. Au luat această lumină a învierii cei care au fost mai apropiaţi de evenimentul istoric al învierii, acum două mii de ani. Ei au transmis această lumină a învierii ca o făclie a credinţei generaţiilor imediate, de după ei. Lumina învierii a trecut de la o generaţie la alta şi, deşi s-a împărţit la atâţia, ea nu a scăzut, ci a crescut în putere şi în strălucire. Această făclie a învierii a ajuns şi la noi. Am primit-o şi noi mulţumită Bisericii, părinţilor noştri, familiei noastre şi atâtor discipoli ai lui Cristos care ne-au transmis darul credinţei. Revine acum generaţiei noastre nobila misiune de a transmite credinţa în învierea Domnului către copii şi tineri. Este comoara cea mai de preţ pe care le-o putem oferi. Aceasta este comoara pe care ne-au lăsat-o părinţii şi bunicii noştri şi pe care noi, ca pe o lumină aprinsă, dorim să o oferim tinerei generaţii. În felul acesta, în lanţul de generaţii de credincioşi, generaţia noastră devine o punte între trecut, prezent şi viitor şi o făclie transmisă mai departe.
„Discipoli-misionari ai lui Cristos” este tema anului pastoral în curs. Femeile de la mormânt şi ucenicii care aleargă să spună lumii ce s-a întâmplat reprezintă şi pentru noi un model care ne indică modul în care trebuie să transmitem această veste bună ca discipoli misionari. Ei ne arată modul în care vestirea învierii însufleţeşte viaţa celor care poartă şi trăiesc acest mesaj pascal.
În acest sens, Papa Francisc, în documentul de convocare a Jubileului speranţei, intitulat Spes non confundit, evidenţiază următorul fapt: „Cristos a murit, a fost înmormântat, a înviat, s-a arătat. Pentru noi a trecut prin drama morţii. Iubirea Tatălui l-a înviat în forţa Duhului, făcând din umanitatea sa primele roade ale veşniciei pentru mântuirea noastră. Speranţa creştină constă tocmai în aceasta: în faţa morţii, unde totul pare să se termine, se primeşte certitudinea că, graţie lui Cristos, graţie harului său care ne-a fost comunicat în Botez, viaţa nu este luată, ci transformată pentru totdeauna.”
Vestirea învierii transformă întreaga viaţă. Suntem martorii credibili ai mesajului pascal atunci când ne lăsăm transformaţi de lumina învierii sale. În felul acesta, învierea lui Isus nu se află doar pe buzele noastre, ci modelează un stil de viaţă. În ce constă un stil de viaţă trăit în lumina învierii? Învierea lui Isus ne inspiră să trăim în speranţă, bucurie, seninătate şi caritate. Învierea ne permite să privim dincolo de interesele imediate, dincolo de piedicile contingente, către ţinta călătoriei noastre pe acest pământ, către cer. Astfel, învierea Domnului înseamnă începutul învierii noastre. Învierea Domnului ne încurajează să trăim pe pământ în aşa fel încât să nu uităm de cer. Isus înviat ne iluminează ca să trăim cele prezente în aşa fel încât să nu uităm de cele viitoare.
Fără adevărul învierii, istorisirea despre Isus ar fi una tristă. Evanghelia nu ar mai fi bună vestire. Învierea sa însă descoperă adevăratul sens al vieţii sale, al minunilor şi al promisiunilor sale. În zilele pătimirilor sale, moartea şi viaţa s-au confruntat, şi, din această bătălie, viaţa a ieşit victorioasă. Această viaţă el vrea să ne-o comunice şi nouă. De aceea, Cristos ne promisese deja: „Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” (In 10,10). Cine trăieşte prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos experimentează această viaţă îmbelşugată pe care el a venit să ne-o dăruiască. Cel care are viaţa lui Cristos în inima sa se împlineşte ca om, se sfinţeşte, îşi fructifică talanţii pe care Dumnezeu i-a dat. Cel care trăieşte purtându-l pe Cristos în lume duce cu sine bucuria, speranţa şi seninul învierii sale. Acest lucru vi-l dorim tuturor, dragi preoţi, persoane consacrate, iubiţi credincioşi: să fiţi purtători şi martori bucuroşi ai învierii Domnului pentru oamenii de azi.
Împreună cu Preasfinţitul Petru Sescu, episcop auxiliar, şi cu Preasfinţitul Petru Gherghel, episcop emerit, vă transmitem urările noastre cele mai frumoase, dorindu-vă din suflet sărbători pascale binecuvântate. Bucuria şi pacea Celui Înviat să vă însoţească mereu!
Cristos a înviat!
✠ Iosif Păuleţ
episcop de Iaşi
