Rusia nu poate cuceri Ucraina în întregime, dar nici Ucraina nu poate înfrânge singură Rusia. Occidentul nu își va abandona aliatul, pentru că ar însemna să își prăbușească propria credibilitate. Totodată, Moscova nu poate accepta o înfrângere netă, pentru că regimul Putin și-ar pierde legitimitatea în plan intern. Rezultatul este un război de uzură, unde fiecare zi macină vieți și resurse, dar finalul rămâne încă departe.
Patru posibile direcții de evoluție
În aceste condiții, putem imagina patru scenarii pentru felul în care vor evolua lucrurile.
Primo: Pacea determintă pe cale diplomatică și încheiată prin tratat, cu condiții acceptate de ambele părți, garanții ferme de securitate etc. Astăzi este improbabilă. Constituția Ucrainei interzice cedări teritoriale, iar Constituția Rusiei interzice renunțarea la anexări teritoriale. Blocajul juridic și politic face imposibil un compromis imediat. Și asta e numai o barieră formală. Dar mai sunt și altele, asupra cărora e oțios să insist acum.
Secundo: Respingerea invadatorilor dincolo de granițele Ucrainei și silirea Rusiei să accepte pacea. E posibil doar cu implicarea armată directă a SUA și cu asigurarea neutralității Chinei. Dar nici SUA nu pare dornică să intre cu trupe proprii într-un asemenea teatru de operații, nici despre China nu se știe exact ce planuri are. Observați că exclud, din motive evidente, intrarea întregii NATO în război.
Terzo: Escaladarea globală a conflictului, în cazul în care SUA și alte state occidentale ar intra cu trupe în apărarea Ucrainei, iar China și alte state aliate Rusiei ar hotărî să se implice direct de partea acesteia din urmă. Am avea un război deschis între marile puteri, care ar duce la o catastrofă planetară. Este un scenariu extrem de improbabil, dar nu imposibil.
Quatro: Înghețarea conflictului. Rusia ar rămâne pe teritorul ocupat, după modelul din Crimeea, Ucraina ar primi garanții vagi că totul se oprește aici, iar Occidentul ar pretinde că s-a instalat pacea. Este cel mai probabil scenariu pe termen scurt, dar și periculos, pentru că lasă rana deschisă și creează iluzia stabilității. Conflictul ar putea reizbucni oricând. Însă, de asemenea, în acest răstimp, ar putea avea loc schimbări politice semnificative atât în conducerea Ucrainei, cât și la nivelul leadership-ului altor state europene și poate chiar al UE, care vor deconta acest semieșec, pentru care au murit atâția oameni și s-au făcut atâtea eforturi.
Lecțiile din realitatea militară și socială
Unii comentatori politici, mai puțin analiștii militari, susțin că există primejdia cuceririi întregii Ucraine de către Rusia și că aceasta ar putea lua în stăpânire gurile Dunării. Realitatea este că Moscova nu are astăzi capacitatea militară pentru o astfel de operațiune. Asemenea scenarii alarmiste servesc mai degrabă propagandei.
Dar vulnerabilitatea Ucrainei nu stă doar în blindate și muniții, ci mai ales în moralul populației și al armatei. Istoria arată că prăbușirea statelor vine adesea din colaps intern, din pierderea speranței și din oboseala socială. Tocmai de aceea, garanțiile de securitate sunt vitale: fără ele, niciun armistițiu nu poate dura.
Mai mult, miza nu se reduce la frontierele Ucrainei. Modul în care vor evolua ostilitățile și se va sfârși războiul va influența viitorul Europei. În condițiile continuării conflictului pe termen mai lung sau în cazul înghețării lui, se va reseta politica la vârful UE. Proiectul de federalizare va fi abandonat, unitatea UE va fi pusă la încercare, conducătorii ei politici vor fi schimbați.
Spaima liderilor europeni
Ursula von der Leyen, președintele Comisiei Europene, Friedrich Merz, cancelarul Germaniei, Emmanuel Macron, președintele Franței – altminteri foarte belicoși în declarații – se tem exact de ce spuneam mai sus și vor să preîntâmpine un asemenea deznodământ. Ei știu că o înfrângere a Ucrainei le-ar fi fatală politic. Credibilitatea lor, pozițiile lor, proiectele lor ar fi pulverizate. Radicalismul lor retoric nu vine din curaj, ci din spaima de a nu cădea odată cu Kievul.
De aceea, pentru ei, Republica Moldova devine un simbol. Așa trebuie citită vizita celor trei anunțată la Chișinău, în proximitatea alegerilor de peste Prut. Menținerea Chișinăului în orbita europeană este singurul trofeu pe care l-ar putea arăta dacă Ucraina se clatină. Dar chiar și această „victorie” ar fi mai degrabă una simbolică, nu strategică.
Șansa României
Astăzi, România este spectatorul fidel al acțiunilor diplomatice și militare ale altora, teren de tranzit în sprijinul Ucrainei și avanpost NATO. Dar nu are o viziune proprie și nici îndrăzneala unor acțiuni care să o scoată din zona de ascultare necondiționată și să o aducă la masa decidenților. Altfel spus, acceptăm să plătim parte din costurile conflictului și sperăm să culegem ceva prin ricoșeu.
Am putea însă deveni un actor regional solid, dacă înțelegem că la masa negocierilor ești primit în virtutea unor argumente de putere: o armată mai numeroasă și mai bine pregătită, care să aibă rezerve semnificative și să fie dotată corespunzător, în special pe zona navală unde suntem cei mai vulnerabili.
O eventuală „pace administrativă” – armistițiu sau acord temporar – trebuie valorificată de România ca fereastră de oportunitate: timp pentru a accelera investițiile în capabilități militare, pentru a pivota strategic către Marea Neagră, pentru a crea sinergii logistice și energetice.
Avem nevoie de o industrie națională de apărare revitalizată, nu doar de achiziții greoaie, tergiversate, uneori frizând inutilitatea (vechi sau inadecvate pentru infrastructura noastră), cu valoare mai mult simbolică. De o legislație simplificată pentru achiziții militare. De un parteneriat strategic reîmprospătat cu SUA. De adaptarea la mercantilismul relațiilor internaționale și la diplomația de business. Și, poate cel mai important, avem nevoie de reziliență socială.
Trebuie cultivat patriotismul, care stimulează dorința de a-ți apăra țara, nu frica. Este vitală restabilirea încrederii în conducerea politică a țării și în instituțiile și procesele democratice, încredere grav afectată de comportamentul liderilor politici din ultimii ani și mai ales din 6 decembrie 2024 încoace. Fără îndeplinirea acestor condiții, nici cea mai modernă armă nu valorează prea mult.
Concluzii
Războiul de la hotarele noastre nu țintește doar Ucraina. El va determina și cine va conduce UE și ce loc va avea România în noua ordine globală.
Pacea adevărată nu este imposibilă, dar este departe. Mai realist este să ne așteaptăm la un conflict înghețat, cu riscurile pe care le presupune acesta.
În scurt timp, România trebuie să stabilească dacă faptul că se află într-o zonă de frontieră strategică este o vulnerabilitate sau mai degrabă oportunitate. Și să aleagă dacă rămâne obedientă și marginală sau devine un actor de care să se țină cont.
Pentru fi însă un stat care să joace un rol important trebuie să se pregătească: militar, diplomatic, economic și social. Doar astfel Bucureștiul va putea să fie luat în seamă, să-și apere interesele și să nu rămână un simplu cărăuș pentru alții. Cu alte cuvinte, suveranitatea nu se declamă, nu se pretinde, se manifestă. Iar războiul de la graniță ne obligă, mai mult ca orice altceva, să punem preț pe suveranitatea afirmată în Constituție și să o probăm.
