• interviu cu Dumitru Brăneanu, poet, preşedinte al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România
Dumitru Brăneanu (n. 26 octombrie 1953), fost deputat român în legislaturile 1990-1992, 1992-1996. Consilier parlamentar, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean, în două legislaturi. Consilier judeţean. Absolvent al Institutului de Agronomie „Ion Ionescu de la Brad”, autorul a mai multor volume de poezie şi proză. Membru la Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Filialei Bacău. Membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei culturale “Octavian Voicu”, director al Editurii “Ateneul Scriitorilor”. Redactor la Revista de Cultură “Plumb”. Membru fondator al Fundaţiei “România Generaţia Următoare”. Membru fondator al Asociaţiei culturale “Stele Româneşti”.
– Cu toate că sunteţi o personalitate a vieţii sociale, politice şi literare, vă propun ca la începutul interviului, să consemnăm câteva date biografice. Aşadar, cine este Dumitru Brăneanu?
– Sunt un om ca toţi oamenii, care a trecut prin diferite faze ale vieţii, dintr-un sistem politic în altul, dintr-un registru social în altul, am plecat de la ţară, am ajuns la oraş. Sunt născut la Hârtop, lângă Fălticeni – Suceava. Am terminat liceul la Fălticeni, am urmat apoi Facultatea de Horticultură, de la Institutul Agronomic „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. Am fost prima promoţie care a făcut armata, şase luni, înainte de facultate, după care două săptămâni, la terminarea studiilor, pentru a primi gradul militar corespunzător. A fost ca o şcoală militară serioasă, n-a fost rău, ne-a mai ordonat, ne-a mai întărit pentru viaţă. Păcat, că s-a scos armata obligatorie, era ca o şcoală, de unde ieşeai mai puternic, cu experienţe care îţi foloseau mai târziu în viaţă. Şi trebuie să o spun, în ultimii ani înainte de 1989, armata era mai mult pe câmp, pe şantiere, ceea ce nu cred că era chiar aşa de bine. Armata este armată! S-a văzut în decembrie 1989, la începutul anului 1990, militarii tremurau cu arma în mână. Dar, asta este o altă problemă, au fost alte timpuri.
După facultate am fost repartizat în Neamţ, la Bârgăoani, o comună foarte interesantă, era aşezată în formă de Y, la intrare erau familii mixte, ortodocşi şi catolici, braţul drept era catolic, cel stâng era ortodox. O curiozitate mi s-a părut mie atunci, însă m-am simţit bine acolo, oameni gospodari, harnici, ospitalieri. Am venit după aceea în judeţul Bacău, în mai multe organizaţii agricole. Revoluţia m-a prins la Botoşani, stăteam la coadă la bomboane pentru pom, când am intrat în magazin, deja vorbea Mircea Dinescu. Vă amintiţi momentul: „A fugit dictatorul…!” Eram inginer şef la CAP Lipova. M-am ocupat de organizarea FSN-ului în comună. Am fost chemaţi la o conferinţă în Bacău cu liderii locali ai FSN, unde s-a întocmit o listă cu candidaţii Bacăului primul Parlament, Adunarea Constituantă. Am fost 20 de candidaţi, pentru 14 locuri la Cameră, şi vreo nouă pentru Senat. Acolo s-au dat note, pe baza unui program al fiecăruia, eu m-am clasat pe locul IV. Era 1990. Vasile Nistor era pe primul loc la deputaţi şi Mihăiţă Postolache, la Senat. Venise de la Bucureşti Alexandru Piru, băcăuan de-al nostru, trimis pentru a fi primul pe listă, la Senat, însă Postoloche a refuzat: primul pe listă sunt eu, ca preşedinte, a spus Postoloche, atunci Alexandru Piru, profesor universitar, s-a supărat şi a plecat, iar Mihăiţă a rămas primul pe listă. Aşa a fost atunci, intelectualii erau mai greu acceptaţi în sfera politică, însă aşa se întâmplă şi acum, pe de o parte, pe de alta, mulţi intelectuali foarte buni nu mai vin către politică, deoarece mulţi au mai păţit-o! Totuşi, în acel parlament au fost multe personalităţi, nume mari atunci, cu notorietate. A fost foarte greu, se lucra de dimineaţa până noaptea, era începutul nostru democratic, cu bune, cu rele. Am fost deputat din 1990 până în 1996, atunci au fost nişte discuţii, nu are rost să mai revin la ele. Am rămas consilier parlamentar, apoi vicepreşedinte al Consiliului Judeţean, am făcut echipă cu Neculai Lupu, eu, printre alte atribuţiuni, răspundeam de domeniul cultural. Probleme şi probleme, la Bibliotecă, la Muzeul de Istorie, ele sunt cunoscute, multe dintre ele s-au rezolvat, altele sunt în curs, apar altele.
– Şi acum, după 30 de ani sunteţi tot în politică.
– Nu numai în politică, da, sunt în politică din moment ce sunt vicepreşedinte al organizaţiei judeţene a PSD şi consilier judeţean. Am mai avut un mandat incomplet de vicepreşedinte al CJ, când mi-am dat demisia, nu mai discutăm acum, însă cred că am procedat bine. Este firesc, aşa este bine, atunci când simţi că nu mai eşti iubit, agreat. Îi spuneam unui prieten că la 70 de ani mă las de politică, trebuie să lăsăm locul la alţii, la cei tineri. Aşa-i viaţa!
– Aţi fost şi aţi rămas un om de partid, al unui singur partid, nu aţi încercat şi alte culori.
– Nu. Eu am fost la numărul 24 pe lista care a hotărât înfiinţarea FDSN. Am lucrat la primul program politic al FDSN, apoi al şaptelea, în Bacău, la înfiinţarea organizaţiei judeţene, devenit PSDR, apoi PSD. Eu sunt legat de acest partid. N-am cum să mă dezic, am fost format într-un regim de stânga, nu pot să vin acum şi să spun, cu am văzut la foarte mulţi, că sunt de dreapta, nu că nu apreciez dreapta, dar nu mă văd pe acea parte a politicii. În general, intelectualii, puteţi observa şi în Occident, sunt de stânga. Şi mai spun un lucru: este opţiunea fiecăruia, este liber să aleagă unde se plasează, însă nu agreez traseismul politic.
Viaţa ne aşează pe fiecare la locul lui
– O poveste de viaţă interesantă, însă constat că de la parlamentar, vicepreşedinte al CJ, consilier judeţean, concomitent aţi devenit un nume în cultura băcăuană, un domeniu care presupune altă trăire, alte lecturi, un domeniu sensibil al spiritului uman. Aţi publicat mai multe volume de poezii, primite bine de critica literară. De unde şi de când a început această pasiune?
– Din şcoală, din liceu mai ales. Am mai spus într-un interviu că, în perioada liceului mă credeam un geniu neînţeles! Eu scriam, însă nimeni nu mă înţelegea, nu mă publica. Mi-am şi găsit o explicaţie: sunt prea bun! Tinereţe, toţi, la vârsta aceea ne consideram superiori, neînţeleşi, până viaţa ne-a aşezat pe fiecare la locul său. Am fost membru al Cenaclului “Eugen Lovinescu” din Fălticeni, am publicat în Revista „Începuturi” a liceului, în 1971, apoi membru al Cenaclului literar-artistic al Institutului Agronomic Iaşi, condus de Stelian Baboi, asistent la catedra de filosofie. Toţi ne băteam la maşină creaţiile şi apoi le aranjam şi făceam o revistă, în 5-6 exemplare, care circula printre studenţi. Am mai cochetat cu cei de la Cronica. După facultate, însă, o bună perioadă nu am mai avut itmp de poezie, toată ziua pe câmp, controale de la judeţ, teleconferinţe până la 12 noaptea cu primul secretar. M-am rupt bine de literatură, mai grav a fost că nu mai aveam timp nici de lectură, doar în zilele ploioase sau iarna, când nu prea era de lucru pe câmp reuşeam să fac loc şi pasiunii mele, de care nu prea ştia nimeni. A fost o perioadă frumoasă, eu nu sunt dintre aceia care dau cu toporul, au fost şi treburi bune, s-au făcut şi lucruri foarte bune, ele au rămas, altele, din păcate, s-au distrus. Ceea ce consider că a fost rău, grav, a fost faptul că specialiştii nu erau lăsaţi să-şi facă treaba, partidul era peste tot, el spunea când să ari, când să semeni, când şi cât să recoltezi. Eram nişte simpli executanţi, nici nu ştiu de ce mai era nevoie de noi! Eu vorbesc din punct de vedere tehnic, nu politic. Trebuia să facem 8.000 de kg. la hectar la grău şi 12-14.000 kg la porumb, da, făcea Leuştean la Bălcescu sau pe la Negri, însă eu, la Lipova, altul la Filipeni, unde legam bostanii să nu cadă în vale, nu aveam cum. Şi ce se întâmpla? Stăteam nopţile pe la CUASC Traian şi calculam…Mai sunt şi acum asemenea apucături, numai că agricultura este privată, cu specialiştii ei, cu dotarea ei. Şi treaba merge foarte bine.
Poezia a revenit…acasă!
– Revenim la poezie, domnule Brăneanu.
– Vreo doi ani nici cât am fost în Parlament nu am mai scris. Nu era starea, nu era momentul… Alte paradigme, alte comandamente. Abia prin 1998 am revenit la acea stare când poezia putea reveni…acasă. Am adunat poezii mai vechi, cu ce scrisesem în acea perioadă şi am făcut un volum, pe care i l-am dat lui Gheorghe Iorga să-l citească. Mi-a spus că nu e rău, am discutat, sigur că nu era genial, însă l-am predat unei edituri şi a ieşit pe piaţă. Am avut lansarea în 2000, la Librăria „Vasile Alecsandri”. Volumul se cheamă „Fiii acestui timp etern”.
– Aşa se făceau lansările, la librării, obicei aristrocratic, nu la crâşmă.
– La librării, acolo era cadrul, acolo era obişnuit publicul. Este un semn de respect pentru carte, pentru cititor, dar şi pentru autor. Acum, lansările se fac în cele mai inedite locuri, prin pub-uri, în staţiile de autobuz, în parcuri…Gheorghe Iorga m-a încurajat şi, în 2003, am scos un nou volum, „Pe acoperişul vieţii”. Am continuat să public în reviste literare, am mai scos alte volume, am avut o perioadă foarte bună: „Vară târzie”; „A obosit lumina”; „Pe muche de poem” (ediţie bilingvă româno-engleză); „Pelerin la templul cuvântului” (antologie ”opera omnia”); „Condamnat la dragoste”, „Destrămarea lumii” (Editura Ateneul Scriitorilor, 2016), „Poeme pentru mai târziu” 2018.
Am fost primit în Uniunea Scriitorilor din România, filiala Bacău, în 2009.
– Am ajuns la un punct important, multă lume întreabă, se fac aluzii răutăcioase: care erau şi care sunt condiţiile, criteriile, petru ca un scriitor să fie primit în Uniunea Scriitorilor din România, organizaţie profesională de prestigiu a celor care se ocupă, după cum spunea Ovidiu Genaru, cu gânditul?
– Într-o perioadă, trebuia să ai minimum trei cărţi şi obligatoriu, trei recomandări de la membri ai Uniunii Scriitorilor, după care dosarul mergea la Comisia Naţională de Validare. Ce se întâmpla acolo, nu ştiu, însă nu cred că cei şapte membri ai comisiei se apucau să citească 300-400 de cărţi într-o săptămână! Acum, nu se mai merge pe bază de recomandări. Dosarul se depune la Filială, s-a menţinut obligativitatea de a avea tipărite trei cărţi (poezie, proză, gramaturgie, critică, eseuri etc., au fost eliminate recomandările, care aveau – s-a spus – un conţinut de subiectivitate foarte mare, şi s-au introdus cronicile, la dosar trebuie să ataşezi cronici publicate în revistele USR sau agreate de USR, semnate, evident, de nume importante, de personalităţi ale criticii literare, agreate, şi ele, de Uniune. Precizez, este vorba de cele şapte reviste editate de USR şi alte 20 de reviste agreate, lista acestora este aprobată periodic, nu cunosc amănunte. Dacă ai o cronică la „Zori noi”, „Trepăduşul literar”, ca să dau doar două nume, chiar dacă sunt foarte bune, nu se ia în calcul. Cred că, în acest fel, se elimină acea doză necontrolată de subiectivism. O cronică semnată de Nicolae Manolescu, de Alex Ştefănescu, să zicem, cu toate că cei doi nu prea mai fac cronică la debutanţi, sau Holban, sau Cistelecan, atunci şi pentru comisie este o certitudine, alături de cărţile din portofoliu, că „subiectul” poate fi analizat cu seriozitate, după care urmează verdictul. Reluăm, dosarele sunt selectate, în primă fază aici, la Filială, după care sunt trimise la Comisia Naţională de Validare. Trimitem, de fiecare dată câte 10-14 dosare, iar aprobate sunt 2-3. Vedeţi, aşadar, că nu este nici simplu şi nici uşor să intri în Uniunea Scriitorilor. Vorbeam de obligativitatea publicării a trei cărţi când soliciţi intrarea în USR, dar, există un caz când un scriitor a luat Premiul Nobel cu o singură carte, este vorba de Saint-John Perse, scriitor şi diplomat american, de origine franceză, carte care a avut o critică foarte bună, la origine fiind critica americană. L-au susţinut până în pânzele albe. Ca să vedeţi ce poate face critica.
Lista scurtă de reviste ale USR
– În Bacău sunt critici cunoscuţi, sunt reviste de cultură. Care sunt agreate de Uniunea Scriitorilor?
– Acum doar Revista PLUMB are „egida” USR, Revista ATENEU a avut şi nu mai are. Nu că nu ar fi o revistă de calitate, cu o bogată istorie, cu redactori şi critici literari foarte buni, însă, atunci când am primit o adresă de la USR ca fiecare revistă să-şi facă, să-şi reînoiască dosarul, se pare că cei din conducerea revistei ori au uitat, ori au neglijat, nu ştiu exact ce s-a întâmplat, aşa că Revista ATENEU nu este „acreditată”, nu este agreată de USR, în sensul despre care am vorbit, nu după alte criterii, despre care am auzit că se mai afirmă prin târg. Este o procedură şi mă gândesc că trebuie respectată. Cei de la PLUMB s-au preocupat, au adus nume noi în revistă, nume consacrate, în caseta redacţională, dar şi în paginile revistei, şi a primit „egida”, cum se spune, în decembrie 2018. Şi mai fac o precizare, Revista PLUMB este a Asociaţiei Culturale „Octavian Voicu”, am dorit să o afiliem Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor, însă cei de la Bucureşti nu au fost de acord, deoarece, ar fi trebuit să o finanţeze şi au spus că sunt suficiente şapte reviste cât are USR acum, pentru care alocă un milion de euro anual, bani de la Ministerul Culturii, plus alte sume din bugetul USR.
– Să lămurim lucrurile, cronicile literare publicate în ATENEU nu sunt luate în calcul atunci când se discută de către Comisia Naţională intrarea unui nou scriitor în Uniune.
– Da, îmi pare rău, dar asta este situaţia acum. Lucrurile pot fi schimbate, însă nu ştiu când şi cum.
Cărţi pentru familie şi prieteni!
– Astăzi, domnule Brăneanu, se afirmă tot mai des că se scrie mai mult decât se citeşte, cu referire la lecturile autorilor, dar cu bătaie mai lungă la cititor. Ies pe bandă rulantă cărţi de poezie, mai ales, de proză, de interviuri, critică şi istorie literară, carte de istorie, memorialistică, traduceri etc. Practic, cine are 4-5000 de lei poate să-şi tipărească o carte. Cele mai multe în tiraje minuscule, nici nu ajung în librării, 50 – 70 – 100 de exemplare.
– Că se scrie nu e rău, este foarte bine, că nu se citeşte, asta este o mare problemă. Cât priveşte tipăritul, este problema autorului şi a editorului. Şi ar mai fi un lucru foarte important: critica de întâmpinare. Nu se mai scrie critică de întâmpinare, criticii nu mai au timpul necesar, sunt sufocaţi de producţia de cărţi. În timpuri mai aşezate, criticul citea cartea înainte de a fi lansată şi o recomanda cititorului, sau nu o recomanda, sau făcea o critică de-l lecuia pe autor să mai scrie. Era o barieră. Acum nu se mai scrie critică de întâmpinare. Îmi spunea Alex Ştefănescu că primeşte zilnic câte 7 – 10 kilograme de cărţi pe zi, a ocupat toată casa, dependinţele, a scos maşina din garaj şi a pus cărţi. Când să citească omul ăsta toate cărţile! Normal că şi-a făcut o listă de priorităţi, alţi critici publică cronica după 2-3 ani de la apariţia cărţii. Sunt realităţi. Mai intervine şi lipsa consilierului literar, a consilierilor ştiinţifici, dacă este cazul. De aceea mai apar şi acum cărţi cu greşeli de gramatică, cu erori în discursul literar etc. Să vă mai dau un exemplu: Ca director al Editurii „Ateneul Scriitorilor” sunt obligat ca şapte exemplare dintr-o carte editată să le duc la Biblioteca Academiei, împreună cu ISBN. Acolo este un depozit imens, cu sute de tone de cărţi şi doar un un singur om care are în sarcină să facă ordonare şi pregătirea pentru accesul publiului la acea carte. Îmi spunea că cel mai repede, o carte nou apărută ajunge pe raft în decurs de 5-6 ani. Este o realitate, românul s-a născut poet, nu! Editurile au interes să pulbice, să scoată bani, lucrează pe criterii economice. În ţară sunt vreo 600 de edituri. Nu mai e ca pe timpuri, când editura, nu vorbim de cenzură, asta era o altă problemă, editura avea responsabilitatea a ceea ce publică, avea corectură, consilieri, tehnoredactori etc., un aparat profesional şi tehnic. Cu ani în urmă, marile edituri, Polirom, Humanitas, făceau publicitate la cărţi, la titluri, la autori. Era şi asta o garanţie a calităţii. Aţi mai văzut aşa ceva? Publicitate nu faci, critică de întâmpinare nu faci, de unde să afle cititorul de o carte sau alta? Mai sunt pasionaţi care cutreieră librăriile, dar câţi mai au timp. Şi librăriile au şi ele politica lor, în faţă cărţile comerciale, poezia, să zicem, pe ultimul raft. Nu sunt de neglijat în această ecuaţie, preţul cărţilor, astronomice pentru cei mai mulţi.
Pentru a face cunoscută producţia editurilor din Bacău, am încercat anul trecut, şi am reuşit prin bunăvoinţa unui patron care deţine un spaţiu la Luceafărul, să amenajăm un stand cu cărţi ale editurilor băcăuane. N-a mers, nu s-a vândut cartea. Sigur că nu avea nici vizibilitate, nu era vad. Încercăm acum o altă variantă. O să vorbim cu Ovidiu Budeanu, patronul de la MAL, să ne ofere, gratuit, un spaţiu, pentru a prezenta şi a vinde cartea scriitorilor băcăuani. Avem nevoie de un mecena, cum erau odată, că noi nu avem bani, după ce scriitorul îşi plăteşte tiparul, să-i mai ceri bani şi pentru promovare! Noi, să plătim doar vânzătorul.
Este adevărat că şi editurile ar putea să se asocieze cu noi, însă în afară de Ionel Rusei, de la BABEL, nu am găsit înţelegere. Fără bani, nu poţi să faci nimic.
În acelaşi timp, a scăzut interesul pentru citit. Mă uit la manifestările la care sunt invitat sau mă duc din curiozitate, din interes, aţi văzut şi dumneavoastră, peste tot cam aceeaşi oameni, şi la Centrul „Apostu”, la Biblioteca Judeţeană, şi la Muzeul de Istorie. Ba, în ultimul timp, şi dintre aceia au mai dispărut, trecând în alt tărâm.
Scriitorii nu au un sediu propriu
– Vorbeam despre publicitate, am discutat cu managerii unor instituţii culturale, care, şi ei, se plâng de lipsa publicului, fie la Filarmonică, fie la Teatru. Nici ei – şi au recunoscut – nu au o strategie de promovare a evenimentelor. Se limitează la un afiş pus la sediul instituţiei. Nu vezi unul la URA, la Potcoava, pe Miron Costin, în cartiere. Rar auzi la radio sau mai scrie prin ziare despre evenimentul respectiv. Au fost evenimente mari – şi sunt – de care auzi după ce s-au consumat.
– Aveţi dreptate, însă trebuie să o spunem, am văzut că şi dumneavoastră aţi scris în ziar, în Bacău nu există locuri de afişaj, locuri speciale, frumos construite, puse în locuri vizibile, protejate, elegante, care să se încadreze în geometria şi arhitectura locului. Unde să pui afişul? Pe ziduri, pe garduri? Magazinele, instituţiile nu-ţi dau voie, este proprietatea lor, unii îţi cer bani. Aşa se întâmplă acum şi arată urât, urât. Este, până la urmă vorba de disciplină, de design, de urbanistică, este vorba de viaţa noastră.
– În 2018, colegii v-au ales preşedinte al Filialei Bacău a USR.
– Eram vicepreşedinte deja. Am sprijinit foarte mult filiala, la tot ce a fost nevoie. Nu aveam sediu, am umblat, am căutat, până la urmă am obţinut un sediu la Şcoala „Alexandru cel Bun”, după care ne-am mutat la Muzeul de Istorie, acolo am primit o cameră mai acătării, însă noua conducere a muzeului a avut nevoie de acea sală şi ne-a dat o altă cămăruţă, nu se putea sta şi lucra acolo. Am intervenit la conducerea SIF Moldova şi ne-a dat sediul unde suntem acum. Nu-i prea mare, dar este mai omeneşte, plătim chirie, ne descurcăm, ne-am adus mobilier, noi încuiem, noi descuiem, doar că celelalte activităţi, cenaclul, adunări, de fiecare dată căutăm alt spaţiu, pe la consiliu, pe la vreo şcoală. Veniturile noastre sunt de 12.-13.000 de lei pe an, din cotizaţii, din ce să plătim noi chirii pe alte spaţii, abia o plătim pe asta 350 de lei/lună.
Prin ianuarie 2017, trebuia să organizăm alegeri la filială, dl Calistrat Costin ne-a spus că se retrage, nu mai vrea, că-i obosit etc., mi-a sugerat să candidez şi eu. Prin martie, se răzgândeşte şi vrea să candideze, însă eu eram hotărât deja, îmi făcusem un plan, vorbisem cu oamenii, nu mai putean da înapoi, aşa că am candidat împotriva lui şi a lui Victor Munteanu. Am câştigat şi de atunci încerc să coordonez activitatea filialei din Bacău.
Un festival internaţional „George Bacovia”, în Bacău
– Câţi membri are Filiala Bacău a USR?
– Acum mai suntem 87, am fost 97, însă s-au mai dus.
– Pare aşa o filială naţională, sunt scriitori şi din alte judeţe, Buzău, Neamţ, Suceava, Prahova, Timişoara, Bucureşti, membri ai filialei din Bacău.
– Nu-i nicio noutate, fiecare are dreptul să se înscrie acolo unde doreşte, din alte judeţe au venit la noi, mai ales la început, când s-a înfiinţat filiala, deoarece nu aveam atunci numărul suficient pentru a o înfiinţa, alţii, de la noi, sunt trei membri la Iaşi, unul la Galaţi. Noi, din Bacău, în filială, suntem 25. Este o problemă care se discută de mult timp şi nu este rezolvată, şi nici nu va fi rezolvată prea curând: o anume subiectivitate în apreciere, în întocmirea dosarelor, în avizarea lor. Nu are rost să insistăm. Problemele noastre sunt altele. Să ţinem în viaţă Cenaclul „George Bacovia”, pentru a încuraja şi promova tinere talente, oameni care au talent, scriu însă nu au unde se manifesta. O altă problemă este îmbătrânirea filialei, există un gol între generaţii, peste 60 la sută dintre membri au peste 60 de ani, nu vin din urmă. În Bacău sunt două festivaluri literar-artistice, „George Bacovia” şi „Alecsandriada”, trebuie să ne mobilizăm, să muncim ca, împreună cu organizatorii, să se desfăşoare la un înalt nivel de calitate. Ne gândim, o spun în premieră, să organizăm un festival internaţional „George Bacovia”, însă presupune o bună colaborare Primărie şi Consiliu Judeţean, Uniunea Scriitorilor, alte instituţii de cultură. Nu mai argumentez acum de ce ar fi necesar un asemenea festival, promovarea poetului, a oraşului, a literaturii noastre. Nu ar fi numai beneficii, ci şi cheltuieli, muncă, responsabilitate. Nu poţi, să zicem, să organizezi o ediţie şi după aceea renunţi. Un festival internaţional aici, în Bacău, organizat ca la carte, după alte modele reuşite, şi sunt în ţară, ar fi ceva extraordinar. Sunt în lume destui traducători, autori de execeze, de teze de doctorat, critici, care au studiat opera şi au scris despre Bacovia. Aşa se întâmplă la Iaşi, în alte oraşe, cu alţi poeţi sau romancieri. Trebuie să ieşim în lume, trebuie să vină lumea la noi. Nu să stăm şi să tot ne lamentăm că suntem provinciali, că suntem trataţi ca nişte provinciali. Sigur că organizarea lui necesită timp, muncă, implicare. Eu zic că avem putere şi capacitate, mai trebuie voinţă şi bani. Dar, poate, despre această dorinţă a noastră, mai vorbim şi cu altă ocazie. Avem o filială puternică, scriitori foarte buni, premiaţi în ţară la diferite concursuri şi festivaluri, premiaţi de Uniunea Scriitorilor, de importante reviste de cultură. Şi filiala noastră acordă anual premii, cum fac şi Revistele ATENEU şi PLUMB, „Avangarda XXII”, cum se întâmplă şi la Festivalul Naţional „George Bacovia”. Se întâmplă lucruri minunate, de care lumea nu ştie sau ştie mai puţin. Scriitorii noştri merg în şcoli, în universităţi, se întâlnesc cu tinerii, cu elevii, chiar cu cei mici, de la clasele primare. Avem un site, unde ne promovăm activitatea. Încercăm, ca filială, dar şi fiecare în parte, să fim prezenţi în comunitate, chiar dacă, uneori, comunitatea, nu ne prea ia în seamă, suntem totuşi o forţă, o voce, avem multe de spus, numai să ne asculte cineva.
„Nu doar îi aşteptăm pe scriitori, le venim în întâmpinare”
– Ne apropiem de finalul interviului, care a pornit de la unul de informare şi a ajuns la unul de dezbatere, de atitudine, ceea ce, în opinia mea, nu-i rău. Care sunt acum, problemele filialei băcăuane a Uniunii Scriitorilor?
– Organizatoric: am făcut şi facem în continaure demersuri la administraţia locală pentru a ni se repartiza un sediu, în comodat, aşa cum prevede legea. Suntem 40-50 de scriitori activi, avem un cenaclu, o bibliotecă, o arhivă, avem activitate pusă în slujba comunităţii. Unde să le desfăşurăm? Mergeţi la Iaşi să vedeţi ce sediu au scriitorii! Există şi în Bacău asemenea spaţii, în centru, la stradă, pe care am putea scrie mare: Uniunea Scriitorilor din România. Filiala Bacău.
O altă problemă, de care am mai vorbit. Filiala noastră este îmbătrânită, 7-8 scriitori au peste 80 de ani, să fie sănătoşi şi să scrie în continuare, sunt mentorii noştri, sunt exemplele noastre, cu ei ne mândrim. 66 la sută au peste 65 de ani. Oameni în puterea creaţiei, activi, nume importante ale culturii noastre. Tineri sunt doar 10 la sută, tineri înseamnă sub 40 de ani. Sigur este doar o statistică, pe care am făcut-o la alegeri. Nu vin din urmă tineri, s-a creat un gol între generaţii, cum am văzut şi la artiştii plastici. Este adevărat că nu cu măsuri administrative se rezolvă această problemă, constatăm şi încercăm să creăm o atmosferă, o emulaţie, în jurul filialei noastre, în jurul altor instituţii de cultură, în şcoli, în universităţi. Suntem receptivi la orice fel de iniţiativă, pentru a sprijini cercurile şi cenaclurile literare, revistele şcolare, care sunt din ce în ce mai puţine. În acelaş timp, ne-am dori ca scriitorii băcăuani să se întoarcă acasă, în filiala noastră, Cornel Galben, Val Mănescu, Dan Petruşcă, Iancu Grama. Acum am trimis 12-13 dosare la Bucureşti pentru a fi analizate şi eventual aprobate de comisia de validare, pentru a fi primiţi în Uniune. Aşteptăm verdictul. Am mai discutat şi la Bucureşti, desigur neoficial, să fim mai deschişi către tineri, nu să fim îngăduitori, ci realişti, nu toţi sunt geniali, dar, în Uniune pot creşte, este un alt cadru, o altă atmosferă, dacă îi ţii departe, îi pierzi definitiv.
