Am văzut o știre potrivit căreia o mare platformă de socializare, cum e Instagram, a luat hotărârea (foarte bună, zic eu) de a ascunde like-urile. Iar Facebook testează același lucru. Asta pentru ca oamenii să se concentreze pe conținut, motivează cei de acolo, și să nu mai simtă presiunea cu numărul de like-uri care vin să confirme, să laude, să aplaude niște postări. Flatându-l pe cel care a făcut postarea respectivă, și căruia îi crește așa, deodată, ca-n basme, încrederea în sine, și se vede mai frumos și mai deștept. Chestie de simplă vanitate, de fapt. De aceea, aprecierile respective, multe dintre ele nefiind câtuși de puțin sincere, altele fiind simple falsuri, au fost numite „vanity metrics”. Vai ce dezolare, vai ce deprimare pentru cei dependenți de like-uri! Vai cum vor șoma așa-zișii influenceri care se trezeau cu o grămadă de bani (unii dintre ei) pe prostioarele pe care le susțineau ei, în calitate de mari, de fini cunoscător, cică-se. Ce șmecherie, ce meșteșug de tâmpenie! Adică de ce-ar avea nevoie un om educat, lucid, cu picioarele pe pământ, cu capul pe umeri, cu personalitate, carevasăzică, să asculte ce zice unul și altul, și să urmeze sfaturile acestora. Numai oamenii slabi, niște nevolnici și niște neghiobi au nevoie de a fi aprobați tot timpul, că altfel îi apucă deprimarea, bieții de ei. Și numai obsedații de ei înșiși, narcisicii, egocentricii vânează mereu aplauze.
Sunt multe pericole care pândesc de pe rețelele de socializare. Și de pe Internet. În numele unei continue informări se petrece de fapt un asalt al minţii noastre, golită, treptat, de tot ceea ce ne individualizază ca fiinţe umane, făcându-ne unici, irepetabili. Oamenii sunt îndoctrinaţi, manipulaţi, nivelaţi, „înturmerizaţi”, iar Internetul, deşi este o invenţie formidabilă, are un rol nu tocmai fast în toată povestea asta.
Eu una cred într-o comunicare reală, față în față, în prieteni adevărați, în carne și oase, în libertatea alegerilor personale. Și așa ar trebui să-i obișnuim și pe copiii noștri să fie, ca să ajungă oameni deplini, și nu niște momâi dependente de tot felul de device-uri. Mi-amintesc de cartea lui Jean-Claude Larchet, „Captivi în Internet”, unde autorul povesteşte cum imaginea lui despre casa lui Steve Jobs, ca un paradis pentru pasionaţii de noile tehnologii informatice şi digitale, aşa numiţii nerds, i-a fost spulberată chiar de o mărturisire a fondatorului firmei Apple. Acesta a zis că la el acasă tableta nu era folosită, copiii săi având categoric limitat accesul la tehnologia digitală. Şi că familia lui are bunul obicei de a sta la masă, seara, împreună, în sufragerie, discutând despre cărţi, istorie şi despre tot felul de alte lucruri de acest gen. Nici vorbă să scoată cineva iPad-ul sau calculatorul, aşa că nici pomeneală de dependenţă de astfel de aparate. Un model bun, cel al familiei lui Steve, nu credeți? Eu sunt convinsă că poate fi urmat cu cea mai mare încredere și că rezultatele vor fi excelente.
Carmen Mihalache


PUBLICITATE