Trebuie sa ai curaj ca dupa ce ai implinit cinzeci de ani, sa iei viata de la capat printre straini. Sa inveti o limba noua. Sa-ti faci alti prieteni, dar mai ales sa fii apreciat si platit bine pentru munca ta. Ritu Postelnicu s-a intors de curând acasa, iesind legal la pensie, la saizeci si doi de ani, dupa legile italiene. „Abia asteptam sa ma intorc.”
O palma de bun venit
Ritu este un diminutiv de la Toader. Toderita, Rita Ritu. S-a nascut in comuna Parincea, in cinzeci si trei, in localitatea Nanesti. A urmat cursurile Liceului nr 3 din Bacau, Liceul Sportiv cum este cunoscut astazi. A vrut sa dea la Scoala de ofiteri, dar a fost respins la vizita medicala. Dupa armata facuta la Artilerie, la Turnu Severin, a urmat cursurile unei scoli postliceale. S-a angajat la Masini Unelte, unde a lucrat multi ani la Controlul Tehnic de Calitate. S-a transferat apoi la Aerostar. S-a casatorit in saptezeci si sase, singurul copil devenind preot. Pasiunea pentru pescuit a venit abia dupa optzeci si noua.
„Aveam la URA un coleg, mare pescar, Victor Ghiciusca. Era din acela inrait. Zi si noapte s-ar fi dus la pescuit. A fost printre primii din oras care a avut barca. Stia multe trucuri si smecherii de pacalit pestele. Am invatat multe de la el, dar si din propriile mele ratari. La greselile facute, trebuie sa mai vii cu adaosuri si corectii. Asa inveti sa nu le mai repeti. Prima data am mers impreuna la Racaciuni. Era dupa douazeci aprilie. Pestele inca nu mânca, dar era el sigur ca pentru noi, va face o exceptie.
Am luat-o pe canal la vale, spre Orbeni. Il vad ca taie niste spini si niste maracini de pe margini, ii leaga cu o sfoara si-i arunca in apa, ancorati de mal. A improvizat un fel de dolie. Uzina mergea si curentul era destul de rapid. Mi-a zis sa dau acolo. Imi punea el vermisorii in cârlig. Simteam, ca incepator, asa… o repulsie, când trebuia sa pun mâna pe momeala vie. Cum am dat, cum am vazut ca pluta dispare. Am tras in sus. S-a rotit de doua ori si nestiind sa controlez varga, ceva albicios m-a plesnit peste fata.
Asa ca o palma de tinut minte pentru un incepator. Am prins-o si se zbatea in mâna. Era o beldita. Mi se parea uriasa. M-a invatat cum s-o scot din cârlig, si m-a indemnat sa dau mai departe. Am prins vreo doua kile si ceva. Acum râdeam de el ca nu prinde. Nea Victor dadea la din ala mare, cu trei lansete. Asta mic ii mânca râmele.
Mulina, schimba mamaliga de pe arc si punea altele. Si tot asa. L-am stârnit. A desfacut doua tronsoane de la o undita, alea de la vârf, si s-a dus lânga apa. Arunca la un metru de mal. Si-a inceput sa scoata oblete, unul dupa altul. Când am plecat, avea patru kilograme si opt sute, iar eu doua si jumatate. A trebuit sa recunosc ca era profesor.”
Cum faza de inceput a fost incitanta, incet, incet a inceput sa mearga si singur la pescuit. „Acuma puneam mâna pe ei, nu ma mai feream de râme si viermisori. Ghiciusca mi-a facut cunostinta cu prietenii lui, multi fiind pescari profesionisti. Ori ca era norocul incepatorului, ori ca era tot timpul lânga mine si ma ajuta, a inceput sa mi se urce la cap. P
rindeam mai mult decât celalti. Cam râdeam pe seama lor. Atunci a schimbat foaia. M-a lasat sa ma descurc singur. Ma verifica seara. Ei prindeau, eu nimic. Azi asa, mâine asa, a trebuit sa recunosc ca mai am mult de invatat. Sa stii sa cauti locul cel mai bun, sa schimbi adâncimea momelii, sa profiti de vânt sau de soare.
Si asa am luat Siretul la pas, de la lacul de la Itesti pâna la podul de la Adjudul Vechi.” A descoperit ca mai are un vecin pasionat de pescuit, la cealalta scara de bloc, Doru Frigura. Are si cu el multe intâmplari demne de povestit. Normal ca cel mai mare peste, „o dihanie” a pierdut-o la Sascut, când i-a cedat mulineta.
Pescuitul e tot un sah. Are mutarile lui logice, indiferent unde in lume
Pe Ritu Postelnicu l-au capacitat provocarile. Pasionat de jocul de sah, si-a facut multi prieteni in Parcul Cancicov sau la el in cartierul Mioritei. In doua mii cinci a venit insa cea mai mare provocare a vietii. Schimbarea locului de munca si plecarea in Italia. A ajuns in Torino, tot la o uzina de aviatie, care produce piese de structura pentru Boeing.
A avut oportunitatea de a lucra in acelasi domeniu si pe aceasi functie ca in tara. In afara de câtiva fosti colegi, nu cunostea pe nimeni. „ Imi ziceam, cu ce-am gresit Doamne de-am venit aici? Aveam un serviciu bun, nu-mi lipsea nimic. Nu cunosteam nici limba. Locuiam cu chirie cinci insi intr-un apartament, fiecare cu tabieturile si programul lui.
Serviciul era serviciu, nu erau probleme. Mi-am impus sa invat câte treizeci de cuvinte noi in fiecare zi. Apoi l-am descoperit pe Po.”
Râul Po este cel mai mare din Italia. Izvoraste din Alpii Francezi, traverseaza toata partea de nord si se varsa in Marea Adriatica, mai jos de Venetia. Il asemuieste putin cu Siretul. Dar a descoperit si multe alte lacuri pline cu peste.
„ Ajunsesem de putin timp. In Torino este un parc mare, Parcul Valentino. Nu-mi venea sa cred câti de multi pesti am vazut acolo. Din mai multe specii. A doua zi mi-am si cumparat undita. Când am venit si-am aruncat-o… au disparut toti. Unul n-am mai vazut. Dom’le, parc-a venit sperietoarea. N-am prins nimic. Am mai mers câteva zile. Mi-am luat permis de pescuit. La vreo doua saptamâni dau de doi pescari, tot români. I-am intrebat ce se intâmpla. Dar ei mi-au spus ca au prins cu o zi inainte un lighean de carasi. N-am inteles fenomenul.”
Or fi fost altii cu carbid pe acolo. Permisul national, valabil un an, se obtine ca la noi, de la filiala locala a Apelor Italiene, dar mai este si un permis regional, care se elibereaza de la o organizatie asemanatoare AJVPS-ului nostru.
„Am completat un chestionar, mi s-a dat regulamentul, când am voie si ce si când nu, si hai la peste. Pretul era in jur de cinzeci de euro. Sunt si taxe care se platesc separat, pentru ca sunt multe lacuri private sau care apartin comunitatilor locale si au paza proprie.”
„Schertând”, le ziceam ca prind peste si cu umbrela
Glumind, si-a corupt colegii sa mearga cu el la peste. Noaptea, ziua, când timpul liber nu avea alta valoare. A aflat ce cantitate de peste poate retine, la dimensiunile stabilite pentru fiecare specie. Care sunt conditiile si diferentele de la un lac la altul.
La pastrav spre exemplu, putea pastra de la trei la zece bucati. In unele lacuri era acceptat doar pescuitul sportiv, pe principiul prinde si elibereaza. Perioada regulamentara de pescuit, in Italia, incepe cu o ora inainte de rasaritul soarelui si se incheie la o ora dupa apus.
„Pe mine m-au prins – cred ca sunt sapte ani de atunci – pe Po, când am scos un peste mare, de douasprezece kilograme. Pechio cum le zic ei, un crap oglinda. Era ora douazeci si unu si patruzeci când l-am agatat. La douazeci si treizeci si cinci apunea soarele peste muntele lor, acolo.
Depasisem durata de pescuit cu cinci minute. Ori ca aveau camere de supraveghere, ori ca a dat cineva telefon, au venit cei de la paza sa ma controleze. Aveau o lampa din aia mare de miner si cautau prin iarba. Unde-am ascuns pestele ala mare? Era lânga mal. Mai aveam patru carasi. M-au tinut in glume vreun sfert de ora.
Cum am de gând sa-l prepar, daca stiu vreo reteta, apoi mi-au spus si ei una, cu tinutul la bait o saptamâna. Si toti numai un zâmbet. Mi-au facut proces verbal ca nu l-am prins in timpul regulamentar. Am primit o suta de euro amenda pentru peste si douazeci de euro amenda pentru bat, si-mi confisca si batul. Normal ca m-am suparat, dar au zis ca cheama carabinierii. Abia dupa vreo ora m-am lasat pagubas.”
Noroc de sfatul unui prieten care l-a invatat sa faca contestatie. N-a platit amenda. Dar nu a primit nici raspuns la contestatie. Când mai era o saptamâna sa se implineasca anul, s-a dus la filiala din zona respectiva.
„Erau doua doamne acolo. M-au rugat sa astept cinci minulte. Vine una cu hârtia depusa de mine. Pai mai aveti timp domnule. Termenul de rezolvare a contestatiei este de cinci ani de zile. Si când imi dati raspunsul? Peste patru ani? Ia mai lasati-ma cu legile voastre mi-am zis in gând. Mie sa-mi dati batul inapoi. Nu va mai platesc nimic. S-au uitat una la alta. Suna pe unul de la etajul opt. Coboara ala dupa câteva minute. «Asta-i batul?» Da! «Pai trebuie sa dati o suta de euro!» Si atunci eu de ce am mai facut contestatie? Umbla ala prin dosare si ma pune sa mai fac o contestatie la fel, cu data de atunci.
Peste o saptamâna ma cheama iar. Mi-au anulat amenda si mi-au dat batul inapoi. Si acum pescuiesc cu el. Dar stai sa vezi. Dupa trei ani iar primesc o citatie, ca am de platit o amenda de o suta douazeci de euro. Le-am zis ca-s plecati cu pluta. Sa caute prin dosare. Mi-au trimis scuze prin posta.”
Ritu Postelncu are un sac plin cu povesti. Nu rastalmaceste trairile reale. Nici clipele de bucurie, nici pe cele de tristete si doliu. Cei aproape unsprezece ani petrecuti departe de casa l-au intarit.
„M-au intrebat colegii italieni de ce ma grabesc sa ma intorc in România, ca e mai bine la ei. Le-am raspuns ca nu mai stau nicio zi dupa ce primesc actele de pensionare. Ma duc la Bacau, lânga familie. Ma apar de tântari cu o frunza, joc sah si merg la peste. Si-am sa dau si examen pentru permisul de conducere. Ca tot acasa-i ca acasa.”
