– „Ne vedem la Aroneanu”, zicem dar stim cine a fost acest Aroneanu? -Stim unde este „Tic-Tac”, dar stim de unde-i vine numele? -De ce la „Podul Palosanu” nu vedem nici un pod?

Bacaul nostru, urât sau frumos, vesel sau trist, insorit sau plumbuit, este, indiferent de parerile subiective, si un loc al nostalgiilor urbane. Dovada in acest sens sta faptul ca, indiferent cât de mult i s-a schimbat fizionomia in ultimele decenii, orasul a intiparit in mintea locuitorilor sai repere cu un parfum greu de inlocuit.

Asa se face ca multe zone din oras, pe unde au trecut buldozere nervoase, ori constructori cu idei multe, poarta si acum numele unor cladiri si locuri reprezentative ce s-au modificat din temelii sau nici nu mai exista de foarte multi ani. Bacauanii inca le cer taximetristilor sa ii duca la Proletarul, inca se plimba in Parcul Libertatii, inca isi dau intâlnire in Piata Florescu sau au treaba la Podul Palosanu. Sunt urmele vechiului oras, de fapt legaturile sale cu noul oras, care tinde permanent sa evolueze, dar se agata de trecut.

Fosta Strada Mare, actuala Mihai Viteazu, vazuta dinspre Cinema Central
Fosta Strada Mare, actuala Mihai Viteazu, vazuta dinspre Cinema Central

Incercam in aceste pagini o plimbare imaginara in timp, intre Bacaul actual si cel de odinioara, fara a avea pretentia ca redam toate nuantele amintirilor, de multe ori subiective. Sunt amanunte culese din amintirile unor simpli cetateni din jurul nostru sau din scriituri despre Bacau. Aceste aparent simple denumiri sunt si o legatura intre generatiile mai coapte si cele tinere, care poate aud aceste nume, dar nu stiu ce au reprezentat in vechimea orasului.

Piata Florescu – Dr.Aroneanu – Revolutiei

Aroneanu 1

Actuala Piata a Revolutiei, de lânga Catedrala Catolica, a purtat numeroase nume de-a lungul timpului, iar unele sunt inca evocate de bacauani ca puncte de reper. Asa ca nu putini sunt cei care inca isi dau intâlnire in Piata Florescu. Sau, cu referire la acelasi perimetru, in Piata Doctor Aroneanu. Era una dintre cele mai aglomerate zone din oras, nod comercial, de unde pleca Strada Mare, unde era vechea Catedrala Catolica, o zona in care existau in majoritate case evreiesti cu mici magazinase la strada. Un reper in perimetrul respectiv era si o berarie care gazduia si o gogoserie, cu servire directa la trotuar, printr-o vitrina larga, la care tot timpul era coada. In Piata Florescu era si capat de linie pentru autobuzul ce lega centrul orasului de parcul Bistrita (Gheraiesti), traseu ce purta acelasi numar patru, ca si astazi. Capatul de linie, unde intorceau sau stationau autobuzele s-a mutat ulterior câteva zeci de metri mai incolo, in piata pietruita in care mai mereu baltea apa si unde mai târziu s-a ridicat sediul Bancii Comerciale, in fata Bisericii Precista.

Cine a fost Doctorul Aroneanu?

Doctorul Herman Aroneanu a fost un fruntas al miscarii socialiste din Bacau. El a luat de tînăr contact cu ideile socialiste incepind să activeze în mişcarea muncitorească încă de pe vremea studenţiei. El a fost un organizator al maselor muncitoare, aflandu-se de multe ori in fruntea muncitorimii băcăuane, buhuşene şi cea a altor localităţi. In toamna anului 1919, el a fost alaturi de muncitorii de la fabrica Letea iar, in februarie 1920, alaturi de muncitorii de la fabrica de postav de la Buhusi, la greva incheiata după 8 zile cu victoria completă a acestora. Dr. Aroneanu s-a aflat în fruntea delegaţiei muncitorilor fabricii de postav desemnată pentru ducerea tratativelor cu patronii.

“Una din cele mai impunătoare intruniri şi manifestaţii muncitoreşti pe care le-a cunoscut Bacăul anilor de după primul război mondial s-a desfăşurat la 21 martie 1920. Intrunirea a fost prilejuită de arestarea şi trimiterea la Curtea Marţială din Iaşi a lui Iancu Iliescu, conducător al mişcării muncitoreşti revoluţionare din zona Bacău – Roman – P. Neamţ. Ca răspuns la această arestare, muncitorimea a venit într-un suflet la gară, incercind să oprească trenul şi apoi foarte mulţi din cei angrenaţi în această acţiune au plecat cu cel arestat la Iaşi. De la Bacău Dr H. Aroneanu, omul fără frică şi plin de energie, a trimis curier special in regiune şi a răscolit intreaga muncitorime, pregătind-o pentru o grevă generală pe intreaga zonă Bacău-Neamţ-Roman”. Hotărîrea de luptă a muncitorimii a determinat ca numai după 24 de ore, Iancu Iliescu să fie pus in libertate de către Curtea Marţială din Iaşi, reîntorcindu-se imediat la Bacău.
Carpica-VI-15

Aroneanu avea sa fie arestat mai tarziu, pe cand se pregatea o greva nationala. A fost torturat si asasinat in inchisoarea garnizoanei orasului. Incercarea de musamalizare a crimei a declansat un val de proteste in tara iar o noua autopsie, realizata de dr. Mina Minovici, a stabilit ca Aroneanu a murit sufocat. De teama demonstratiilor populare, autoritatile au decis ca inmormântarea sa se faca sub paza unei companii de soldati cu baioneta la arma.

„Muncitorul” si „Spicul”

Muncitorul

In centrul Bacaului, pe Calea Marasesti, exista cel putin doua locatii al caror nume dainuie, chiar daca si-au schimbat de multa vreme firmele sau functiunea. „Muncitorul” este cinematograful care, pâna sa apara „Centralul”, era cea mai frecventata sala de proiectii din oras. Depasea in confort sali precum „Progresul” (la Gara) sau „Flamura Rosie” (intersectia Razboieni cu I.S.Sturza). La „Muncitorul” se intra la film cu bilete de 2, 3 sau 4 lei, in functie de ora sau loc in sala. Pâna la film sau dupa aceea, bacauanii se puteau destinde la Cofetaria „Nufarul”, din vecinatate. Ulterior, „Muncitorul” s-a transformat in sala de bingo, iar acum spatiul e ferecat si abandonat.
„Spicul” este numele altei zone, nume ce a ramas de la vechea alimentara si magazin de panificatie ce functionau aproximativ pe locul in care se afla azi magazinul Pambac de vis-a-vis de Primarie.

Parcul Libertatii

Parcul Libertatii 2

„Mergem in Cancicov?”, intreaba nepotica. „Mai bine mergem in Parcul Libertatii”, raspunde bunicul. Fiecare o stie pe a lui, dar amândoi vorbesc despre acelasi loc: principalul parc al Bacaului, numit intr-un fel inainte de 1989 si altfel dupa 1989. A aparut in peisajul urbei in 1938, la cererea cetatenilor, iar locul ales a fost terenul dintre Spitalul „Pavel si Ana Cristea”, calea ferata si vechiul stadion.

Parcul Libertatii

Proiectul de amenajare a fost întocmit de arhitectul peisagist Eduard Pinard, iar în anii 1961-1962 a suferit mai multe modificari, datorate construirii Teatrului de Vara. Initial s-a numit Parcul Carol, apoi a devenit Parcul Nou sau Parcul Eminescu. Din 1946 s-a numit Parcul Libertatii, iar din 1990 a devenit Parcul Cancicov. În parc a existat si un stadion, dar a fost desfiintat, iar în locul sau s-a înaltat cladirea Muzeului de Stiinte ale Naturii. La intrarea principala a fost inaltat initial bustul fruntasului comunist Lucretiu Patrascanu, inlocuit ulterior de cel al lui Mircea Cancicov.

Partizanul: De la bocanci de armata, la pantofi de moda

Partizanul

Ne purtam de multe ori pasii prin magazinele sic din Arena Mall, cheltuim acolo bani grei, ne distram la filme, luam masa la restaurant. Toate acestea se intâmpla intr-un loc ce odinoara a fost reper al economiei orasului: fosta fabrica de incaltaminte „Partizanul”. Istoria fabricii de încaltaminte „Partizanul” începe la 1876, când un evreu, Samuel Filderman, soseste de la Focsani si încropeste un atelier de tabacarie, transformat ulterior in fabrica de incaltaminte. La nationalizarea din 11 iunie 1948, fabrica intra în proprietatea statului si primeste numele „Partizanul”. Se confectionau milioane de perechi anual, din care buna parte pentru Armata Româna. Se spune ca si Ceausestii isi comandau aici papucii. Se si exporta, în Franta, Olanda, Belgia, RFG, URSS sau Islanda. Când au aparut la „Partizanul” cizmele barbatesti tip „cowboy” a fost omor. Studentii de la Iasi pierdeau câte o zi la coada. Femeile se dadeau în vânt dupa încaltamintea din piele de curca, obtinuta de la Avicola Bacau. „Partizanul” a cusut milioanele de bocanci cu care ostasii din Orientul Mijlociu au trecut prin razboaiele anilor ’80. La apogeu, fabrica bacauana avea 5.000 de angajati. In 2006 a fost demolata de noul sau patron aparut dupa revolutie, care a pus in loc actualul Arena Mall. Zona este cunoscuta si acum sub numele de Partizanul.

Podul Palosanu, Podul cu lanturi

Podul Palosanu 1

Poate ca una dintre cele mai vechi embleme ale Bacaului evocata si acum ca punct de reper este Podul Palosanu. In memoriile multor localnici, asa se numeste inca intersectia strazilor Mioritei, 9 Mai, Stefan cel Mare si Vadul Bistritei. Care ulterior a mai fost botezata si „Curtea de Apel” sau „Bancorex”. „Podul Palosanu a fost un pod in toata puterea cuvântului, pe directia Fabricii Partizanul. Era destul de scurt, construit din lemn, peste pârâul Negel. Avea o latime cam cât actuala strada Mioritei, iar pârâul era atunci la vedere. Mai târziu, s-au facut lucrari de sistematizare si pârâul a fost dirijat prin subsolul strazii Mioritei. Astfel, podul si-a pierdut utilitatea, dar numele zonei a ramas inca actual”, povesteste Viorel Roman, om de presa si bacauan get-beget, bun cunoscator al istoriilor urbei. Pe vremuri, zona respectiva, mai ales strada Vadul Bistritei, era recunoscuta pentru ca adunase laolalta tiganii din oras, cu mestesugurile lor traditionale: fierari, aurari, lingurari sau rudari. In apropierea Podului Palosanu se afla si locuinta parintilor lui George Bacovia, adica tocmai casa in care s-a nascut poetul.
Iar in contextul reperelor cu referire la poduri din vechime este de amintit si Podul cu lanturi, situat la capatul nordic al strazii Stefan cel Mare. Podul mai exista si astazi, insa ii lipseste exact amanuntul care i-a dat numele: lanturile groase, metalice, de pe marginea trotuarelor sale.

Fabrica „Proletarul”

Proletarul 1

N-a mai ramas aproape nici o urma din vestita fabrica de postav „Proletarul”, insa numele inca i-l poarta intreaga zona din apropierea Autogarii. A fost una dintre mândriile Bacaului, infiintata inca de prin 1920 de catre patronul Izvoranu. Aici se producea siac (postav) din care s-au facut hainele soldatilor români sau alte si alte sortimente de cea mai buna calitate, exportate in toata lumea. De-a lungul anilor, fabrica a rezistat tuturor transformarilor sociale, mentinându-si profilul de activitate initial. La apogeu, fabrica avea in jur de 1500 de angajati. In anii 1995-1996 a fost privatizata si, cu toate ca s-au mai facut investitii in retehnologizare, capitalismul a inghitit acest simbol al Bacaului, din care a ramas acum doar numele. Toate cladirile au fost rase de pe cele opt hectare de teren, pentru a face loc unor investitii de succes în versiune româneasca, adica un nou mall si imobile de locuinte.

Punguta cu doi bani

punguta

Alaturi de derdelusul din Cornisa sau Parculetul lui Mos Gerila, specifice iernii, un alt loc din Bacau ii atragea ca un magnet pe copiii orasului. Un loc al carui nume inca il evoca cei ajunsi acum maturi, ca punct de reper in centrul târgului. Este vorba despre magazinul „Punguta cu doi bani”, un nesfârsit univers al jucariilor. Erau vremuri in care se importau masiv jucarii din China, adica tot felul de masinute cu baterii si telecomanda sau papusi, dar lânga care isi gaseau loc de cinste si jucariile produse in România, in special jocuri precum vestitele „Nu te supara, frate!”, „Fotbal” sau „Dacii si romanii”. Ori poate montajele electronice sau mingile multicolore de 13 sau 35 de lei, expuse in enorme impletituri metalice, inalte pâna la tavanul ornat cu personaje de poveste. Magazinul avea o firma luminoasa care semnifica taman cocosul din poveste si a sa punguta cu doi bani. Iar pe timp de iarna, vitrinele ii erau ornate feeric, cu globuri enorme, brazi impodobiti si fulgi de polistiren in chip de zapada, iar de geamurile acelea multi dintre noi si-o fi lipit nasurile cândva, in vreme de copilarie. La etajul magazinului fiintau raioane de imbracaminte, tot pentru copii.
Dupa Revolutie, locul basmului a fost luat de un mult mai prozaic magazin alimentar combinat cu pizzerie. Numele „Punguta” a ramas insa, mai ales in memoria afectiva care acum sunt de vârsta medie.

Zona Tic-Tac

Zona Tic-Tac
Zona Tic-Tac

Mai toata lumea a auzit de statia de autobuz Tic-Tac, dar mai putin se stie ca acest nume, imprumutat intregii zone de la intâlnirea cartierelor Cornisa I si Cornisa II, de pe Calea Marasesti, era dat de complexul comercial de odinioara, acolo unde acum se afla un club si o spalatorie. Complexul avea la strada o firma impunatoare, iluminata pe timp de noapte, ce simboliza un ceas. Includea un aprozar, unde mai intotdeauna se gasea Pepsi (pe la inceputul anilor ’70), un magazin alimentar bine aprovizionat pâna sa impuna Ceausescu rationalizarea, o cafenea unde se gaseau lichioruri fine, zahar candel sau cafea cu caimac facuta la comanda, in ibrice mici, la nisip, un restaurant cu autoservire mai mereu aglomerat, un bar cochet, o cofetarie, o farmacie, o frizerie, o croitorie. Tot in preajma, spre intrarea in Institut (cum se numea Universitatea pe vremuri) exista o gogoserie, bucuria copiilor din Cornisa. In curtea compelxului exista un bazin din care se vindeau pesti vii, mai ales crapi grasuni, stiuci sau caras. Cladirile si curtea se mai vad si acum, dar functiunile le sunt altele. Pe locul unde s-au inaltat ulterior blocurile turn de vis-à-vis de McDonald’s erau case destul de ponosite, iar actuala Cale Marasesti era mult mai ingusta.

Imagini aparute in albumul „Clepsidra cu robinet”, autor Ioan Bisca, Editura „Desteptarea” 2014

Alte articole