sâmbătă, 27 decembrie 2025
Acasă Blog Pagina 2648

Bacăul anilor ’70 (XI) Strada Constantin Lecca… Dr. Aroneanu, Bulevardul Alexandru cel Bun

Nu-i obligatoriu ca o stradă, din indiferent ce localitate, să poarte denumirea unei personalități care să fi trecut măcar pe acolo. Constantin Lecca, născut la Brașov, peregrin pe calea cunoașterii prin străinătățuri (stabilit în Craiova, apoi în București), a desfășurat o prodigioasă activitate artistică, pedagogică și editorială, timp de mai bine de patru decenii, la mijlocul secolului XIX.

Edilii Bacăului acelor vremuri s-au lăsat influențați, probabil, de faptul că a pictat portretul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, așa cum avea să apară apoi în cărțile de istorie, alături de alte tablouri, cum ar fi: Intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, Uciderea Brâncovenilor sau Bătălia de la Călugăreni.

Bistrița cea dătătoare de viață

Partea dinspre est a orașului, de la Precista spre Vadu Bistriței, era o zonă cosmopolită în perioada interbelică. Aici locuiau și trăiau în armonie români, evrei, nemți, țigani, basarabeni.

Strada Lecca începea de la Piața Florescu și se oprea cam pe unde este astăzi podul spre Insulă (construit în 1967). Acolo se aflau tăbăcăriile și abatorul orașului, abator suspendat pe piloni de lemn, până la jumătatea Bistriței. Și strada avea un nume semnificativ, Tăbăcăriei, schimbat apoi în Ștefan Gheorghiu, astăzi… Milcov. După război, abatorul mare s-a demolat, funcționând provizoriu într-una din cladirile uzinii mecanice, Fabrica de șuruburi.

Abia în ianuarie 1958 s-a mutat într-o nouă clădire, în Mărgineni, unde funcționează și în prezent (Carbac). În 1964, după ce este întocmită o nouă schiță de sistematizare urbană a orașului, încep lucrările de amenajare a Insulei. În locul Abatorului se va ridica în anii ’70, Centrul Teritorial de Calcul Electronic. În acea zonă, casele și micile afaceri de familie (funcționau șapte ateliere de tăbăcărie) nu erau amenințate de viiturile Bistriței. Tot malul drept era protejat de piloni din lemn.

Piata Florescu spre Str Lecca

Când „urcai” spre centru, pe străduța pavată cu piatră cubică, lăsai în stânga fosta fabrică de mezeluri, construită de ingineri nemți. În timpul războiului, fabrica a fost militarizată, aprovizionând trupele în campania dusă prin stepele din Est. În toamna anului 1944, au devastat-o rușii. În locul ei, la 2 ani după naționalizare, în 1949, s-a înființat un atelier de confecții. A fost denumit după numele tovarășului Chivu Stoica, redenumit Apaca, apoi Confecția Bacău. Lucrau acolo 4.000 de femei. După avântul primului an de democrație a urmat declinul. Pierzând lupta cu economia de piață, ASCO și-a pecetluit definitiv (ajutată) soarta. Avea să fie rasă de pe fața pământului în 2011. Pe acel teren funcționează astăzi complexul CORA.

Noul bulevard

La drept vorbind, strada nu era una de promenadă. Casele erau mici, multe în stadiu de degradare, înșiruite de-a stânga și de-a dreapta, ca niște mărgele de mărimi diferite pe o ață. Ușile dădeau direct în trotuar. Știind că vor fi demolați, majoritatea proprietarilor, evrei, au părăsit țara. Buldozerele aveau să niveleze totul. Prima clădire nou construită a fost cea a Liceului cu Program Sportiv (1970). Liceul, cu program de educaţie fizică, a fost declarat ca unitate de sine-stătătoare, devenind prima unitate școlară cu program de fotbal din ţară.

Plan urbanistic 1970

Clădirea actuală a fost finalizată în 1978. Și când te gândești că proiectanții bulevardului, după vizita lui Ceaușescu din 1970, trăgând o linie dreaptă, au dorit apoi să o demoleze sau să fie mutată pe role și adusă cam unde este Banca Comercială! Doreau ca noua cale de acces, cu două benzi pe sens, despărțite de un scuar cu flori, să dea direct în rondul din centrul Pieții Dr. Aroneanu (Revoluției). Nici prin gând nu le trecea că, mai târziu, acolo avea să fie ridicată statuia lui Alexandru cel Bun, dezvelită pe 1 decembrie 1998. Într-adevăr, bulevardul diferă foarte mult față de celelalte străzi ale municipiului.

Confectia

În locul cocioabelor s-au înălțat blocuri cu 4 și 8 etaje, cu spații comerciale la parter. Pornind din același loc, spre sfârșitul anilor ’70, având în stânga Confecția, dădeai de o cofetărie și ateliere de croitorie. La alt bloc, un magazin alimentar și o farmacie. Vizavi era o alimentară cu autoservire, un bar, restaurantul Primăvara, urmat de o librărie, CEC-ul și un oficiu poștal. Pe colț, magazinul Piese de schimb auto. Continuând peste drum de strada 9 Mai, spre piață, pe lângă Liceul Sportiv, clădirile vechi aveau să mai reziste câțiva ani.

Confectia

După liceu era cantina OCL Alimentara, unde angajații de la magazinele alimentare se puteau duce să mănânce, la prânz, pe bază de abonament. Urma apoi vestita cofetărie Abramovici, cea mai bună cofetărie din Bacău, un atelier de tâmplărie- tapițerie, cu nelipsitul coșciug sprijinit de perete, pe trotuar. Câteva mici magazine de confecții, marochinărie și locul unde-mi cheltuiam puținii mei bani, cortul din pânză pictat cu scene de vânătoare, pe care scria mare, sus, Tir Sportiv. Mai era un atelier de vopsitorie și atelierul Foto Sport.

Pe locul unde s-a construit biserica catolică Sfinții Petru și Paul era restaurantul Pui de Lup, un chioșc unde se vindea înghețată și restaurantul Macul Roșu, mutat aici din centru, după ce a fost dărâmată clădirea din fața teatrului. Pe colț, cum o luai spre Piața veche, era magazinul de vopsele. Și acolo a fost înainte restaurant, al unuia Popa, până la naționalizare. Peste drum de Macul Roșu era o librărie a unui evreu, apoi o frizerie și diferite magazine cu haine și încălțăminte. Astăzi, păstrându-și obiectul de activitate, avem un nou Macul Roșu, modern, vizavi de Camera de Comerț și Industrie Bacău. (Va urma!).

„Astăzi poţi să faci ce vrei, dar nu poţi să faci nimic”

– Domnule Visarion, anul trecut aţi fost invitat de onoare la Zilele Centrului de Cultură „George Apostu”, participarea dumneavoastră a ţinut capul de afiş al sugestivelor „Întâlniri esenţiale”, alături de importanţi oameni de cultură, academicieni, profesori universitari, critici de teatru şi de film, artişti plastici, scriitori, studenţi. Anul acesta reveniţi în Bacău la Simpozionul Naţional de Estetică, manifestare de o înaltă ţinută academică, aflat la a XXII-a ediţie. Cum apreciaţi aceste întâmplări culturale, la care se întâlnesc filosofia, poezia, filmul, arta plastică şi estetica?

– Unul dintre lucrurile importante, cu semnificaţie amplă, al acestui centru din Bacău este, pe de o parte, naşterea unui traseu de desluşire prin opera unui mare artist, George Apostu, a sensurilor, înţelesurilor şi semnificaţiilor. Eu sunt pentru a treia oară oară aici. Prima dată am urmat acelaşi traseu: am fost la Universitatea „George Bacovia”, am vorbit acolo, am ascultat alţi colegi, iar acum, la final, am avut certitudinea unei împliniri, am văzut că acest centru este fondat şi condus prin direcţii fertile de Geo Popa (chiar dacă acum, o vreme, are misiuni ministeriale), am văzut, spuneam, că investiţia a dat deja randament. De fapt, ce a făcut? A tezaurizat opera lui Apostu şi a făcut posibilă amintirea creatoare. Ce se întâmplă aici prin nume, prin loc, prin discuţie, prin evenimente, totul se focalizează în jurul lui Apostu, chiar dacă nu este vorba de Apostu, este vorba de o carte, de filosofie, de opere de artă, toate duc la Apostu şi ne ajută pe fiecare să-l avem pe Apostu partener, chiar dacă eu vorbesc despre ştiinţă, despre un film, iar academicienii Alexandru Boboc, Alexandru Zub, Eugen Simion vorbesc despre filosofie, despre Hegel, literatură sau estetică. Aici se întâmplă acel lucru miraculos: o investiţie în idee. Şi mai e ceva! N-are o finalitate imediată, finalitatea e legată de un permanent parcurs privind sens şi semnificaţie, o interpretare vie, tot timpul reluată, în legătură cu cele două întrebări capitale, care ne întreţin existenţa şi ne potenţează neliniştile: De ce? Pentru ce? În cazul acestui centru internaţional, de cultură şi arte, fiecare dintre noi, participant, spectator, implicat mai mult sau mai puţin, tinde a avea șansa de a crea o operă care să ne creeze, operă care să vorbească despre ceea ce gândim, ce trăim. Şi toate acestea pentru ce? Pentru a întreţine viaţa, o lumină, o iluminare, asta mi s-a părut important. Eu l-am cunoscut pe Apostu, vă miraţi!, am şi două schiţe ale lui, ştiu şi poveşti despre el, de la George Banu, de la cumnatul meu, care a fost medic la Paris şi a tratat-o pe soţia lui Apostu. Şi, deodată, n-a mai fost ceva legat numai de memorie, ci și ceva din fibra creatoare a lui Apostu, era ceea ce se poate spune într-un singur cuvânt: tainic. Era tainic.

Trăim un fenomen de mediocrizare generală

– Continuând discuţia, aş vrea să pornim de la o constatare tristă, de la celălalt capăt al actului creativ, de la receptor. Eu nu am văzut filmul dumneavoastră, Ana. Și ştiţi de ce? În Bacău nu mai este niciun cinematograf public, toate cinci au avut o soartă identică: părăsite, înstrăinate, închise. De ce am ajuns aici? Artistul creează pentru ca arta lui să fie văzută, auzită, simţită!

– Mi-ar fi foarte uşor să dau un verdict acuzator, că este bătaie de joc, că se distruge arta filmului, însă sunt argumente care îmi spun că trebuie să fiu mai atent. Argumentul este că, în ultimii ani, la festivalul de la Cannes sunt prezentate filme românești. Trăim un moment în care, cu un anumit tip de violenţă, se face o selecţie pe criterii speciale, speciale în sensul că, pe de o parte, se elimină o anumită generaţie, mai delicat sau mai brutal, şi a intervenit un alt tip de ierarhizare, care se referă la prestigiul internaţional. Cristian Mungiu, Cristi Puiu şi Jude sunt oameni care au avut ecou cuantificat în premii internaţioanle. Cu toate că s-a întâmplat acest lucru, în România, aceste filme, foarte bine făcute şi preţuite, n-au public. Neavând public, nu se poate face o eficientizare a sălilor de cinematograf, ele trebuie întreţinute, renovate, puse la punct din punct de vedere tehnic. Dacă ar fi existat o înţelepciune la nivelul conducerii statului român privind cultura, arta, reflecţia, meditaţia, ca parte componentă a vitalităţii acestei ţări, a identităţii acestei ţări, probabil că lumea ar fi la nivelul politic, decizional, mai atentă, dar noi nu suntem atenţi cu noi şi mergem pe ideea care pe care. Având aceste succese internaţionale, nu poţi să spui, la nivel naţional, că-i distrusă cinematografia, deoarece se revine la succesele de care am vorbit. Ar mai fi ceva de spus: aceste filme, ale acestor oameni talentaţi, sunt filme care arată o Românie degradată, pe care publicul nu vrea să o mai vadă, o Românie viciată de propria nimicnicie, o Românie roasă înăuntrul ei. Fie că povestea este înainte de 1989, ca în „432” sau că e acuma, ca în „Moartea Domnului Lăzărescu”, arată România care nu aduce satisfacţie marelui public, indiferent că este tânăr, matur, cu experienţă de cinefil. E o chestiune de analiză. Deci, pe de o parte, statul nu investeşte, că nu ştie în ce, că dacă ar investi în aceşti tineri talentaţi, nu şi-ar scoate banii. Ei nu au succesul lui Sergiu Nicolaescu, nu au succesul lui Drăgan, n-au succesul filmelor lui Saizescu, nu-l au! Cei mai tineri au devenit dependenţi de „succesurile” aclamate. Şi atunci, ei se duc la reţete sigure care nu trimit decât spre mediocrizare. Trăim un fenomen de mediocrizare generală. Una dintre reacţiile de mediocrizare este, la teatru, ridicarea în picioare a publicului la terminarea spectacolului. Unii au spus că această reacţie este moştenită de la şedinţele Comitetului Central, când toţi se ridicau în picioare şi aplaudau. Nu. Sunt generaţii noi, nu ştiu asta. Se întâmplă ceva, ei nu ştiu ce înseamnă întâlnirea de la teatru, ei se ridică în picioare pentru un motiv foarte simplu: să arate că există. Aplaudatul în picioare nu-i respect faţă de scenă. Acest lucru se întâmpla şi înainte, la spectacolele celebre, când lumea, după câteva clipe de meditaţie, când acceptau şi primeau înăuntrul lor spectacolul, ideile spectacolului, imaginile lui, abia după aceea veneau ovaţiile. Acum nu sunt ovaţii, acum este un punct final. Ne ridicăm în picioare, aplaudăm, uite că ne-am făcut treaba, le-am mulţumit, hai că suntem egali. Hai că suntem egali. Aici s-a ajuns şi vor fi consecinţe dureroase, pentru că publicul devine stereotip, nu mai are identitate. Revenind la ceea ce m-aţi întrebat, e tragic şi în acelaşi timp aşi spune următorul lucru, sunt atâtea telescoape în ziua de azi că pot şi cei din România, cu mijloace tehnice, să privească cerul. Eminescu n-a avut niciun mijloc dintre acestea, n-a zburat niciodată cu avionul şi spune mai multe despre cer şi despre dimensiunea umană în spaţiul terestru decât spun mijloacele care acum ne ajută să vedem. Problema e dacă priveşti sau dacă pătrunzi. Suntem într-o fază în care noi privim, numai privim. Acesta a fost şi atacul la cinematografe şi am să vă dau doar un exemplu: la Scala din Bucureşti s-a împărţit acea intrare. Holul mare, unde veneau artiştii la premiere, acum e un magazin de pantofi, un magazin care pune în vânzare bijuterii, iar în curând vor fi gogoşerii. Deci e clar că e o perioadă a degradării.

Să înveţi ca să poţi sfida

– Este un punct de vedere interesant, care va naşte discuţii. Când eram copil, mergeam la caravană, apoi la cinematograful din sat. Era nebunie, vedeam un film de 3-4 ori.

– Şi eu la fel…CFR-ul avea Caravană cinematografică cu mijloace auto, dădea filme gratuite la Botoşani, la Casa Armatei şi la Casa Sanitară, în mijlocul oraşului, pentru toată populaţia, era o evervescenţă, era un alt tip de bucurie. Acum noi suntem obligaţi să asistăm la un spectacol în care noi nu suntem implicaţi decât ca senzaţie prin faptul că avem ştiri care ne bombardează tot timpul. Și ai senzaţia că eşti în spectacolul lumii. Nu eşti în spectacolul lumii, eşti undeva la periferia condiţiei umane, acceptând că nimic nu e al tău. Mai e ceva important, vina este şi în noi, nu numai la ceilalţi. A dispărut curiozitatea. Curiozitatea. În acelaşi timp, trebuie să vină cineva şi să rişte, să piardă, nu numai să câştige.

– Domnule profesor, mie îmi place mai mult dascăl, învăţător…

– … esenţial a fost pentru România învăţătorul. Legea lui Spiru Haret, care a făcut şcoli în fiecare comună, oraş, a dezvoltat această profesie, care a întreţinut conştiinţa naţională, că de fapt Învăţătorul care te învăţa alfabetul, prima propoziţie, te învăţa să priveşti înăuntrul tău şi să cauţi în întâlnirile culturale, întâlnirile cu Eminescu. Se spune acum că pierdem timpul, la ce ne mai foloseşte Eminescu…la ce ne foloseşte Eminescu!

– …care este prima propoziţie, prima frază pe care le rostiţi în faţa studenţilor la început de an universitar?

– Trebuie să spun că există, fără să vrem, o abilitate, un anumit tip de experienţă care dă un anumit tip de carismă, pe care tu trebuie să o faci vie, nealterată de experienţa proprie, şi prima frază pe care o spun de obicei este că avem nevoie de o întâlnire în care ei trebuie să înveţe, legat de actorie, de regie, de doctorat, trebuie să înveţe ca să poată sfida, pentru că nu poţi să sfidezi, dacă nu ştii ce sfidezi. Trebuie să înveţe toate acele lucruri care pot după aceea să le anuleze, pentru că dacă ar învăţa după un profesor excelent tot ceea ce ştie el, ar semăna cu acel profesor, iar în meseria asta vocaţională ei trebuie să fie diferiţi. Deci prima frază ar fi să înveţe ca să poată sfida, nu că le spun eu, deoarece nu-i fac eu artişti, regizori. În legătură cu acest crez, le spun întotdeauna că atunci când au întâlnire cu un profesor, indiferent că sunt eu sau altul, catalogat ca bun sau rău, ei trebuie să-şi mai ia un alt profesor, unul personal. Şi acel profesor personal e unul dintre marii artişti ai lumii, pe care studentul la actorie, la regie, la coregrafie, îl iubeşte şi atunci începe să-l studieze, îi vede filmele, îi studiază jocul, analizează regia, cadrele, tot, şi acela devine profesorul lui. Apoi corelează ce-i spune profesorul la clasă cu ce ştie, ce a văzut, ce a învăţat, ce îi place, după care face suma. Suma este a crea identitatea ta, vocea ta distinctă. Ar mai fi aici ceva de spus şi anume că proiectul artistic, studiul în interiorul creaţiei, cred eu, şi poate asta, într-un fel mă defineşte, nu se poate face decât atunci când înveţi exersând arta de a trăi. Arta de a trăi este cea care dă voie artei să poată să se lipească de tine şi tu o şi slujeşti. Nu poţi să fii interpret, când tu eşti firav, foarte firav ca om. Arta de a trăi pe mine m-a ajutat să fac carieră, datorită, ca să spun aşa, necazurilor, zbuciumului, frustrărilor, sărăciei, căderii, surpării, care au fost întreţinute cu o energie dată de tinereţe, dar şi de structura mea, şi această energie m-a făcut să semnific. Dacă trăiam comod, mă plafonam. Fac o paranteză, am studenţi care schimbă într-un an Volvo cu BMW şi venind la şcoală, ei nu află mai nimic despre viaţă. Arta de a trăi e mimată la ei, ei au o artă, dacă pot spune artă, a satisfacţiei. Trăire înseamnă cumpănă, răspântie, înseamnă încercări, rezistenţă, în ultimă instanţă. Lupta este în noi, eu cred că Dumnezeu, eu sunt credincios, Dumnezeu m-a ajutat totdeauna având şi revelaţii care m-au salvat. Eu cred că ţi se dă ce ceri. Problema e că nu ştim dacă ceea ce cerem este în rost sau este în orgoliu, pentru o satisfacţie imediată.

Sunt un artist, căruia i-a dat Dumnezeu un nume

– De la „Cartofi prăjiţi” la „Orice” până la „Ana” au trecut ani, mai precis 45 de ani. Care au fost cele mai grele momente din viaţa dumneavoastră? Spunea Cătălina Buzoianu că aveţi tăria, puterea de a o lua mereu de la capăt, de la zero. S-a întâmplat acest lucru?

– Nu în sensul imediat, nu în sensul că am avut un moment, să zicem tranşant în carieră, când am zis nu mai fac şi după aceea am revenit. Nu, problema e, în cazul meu, că am avut ceva de spus până acuma şi, din păcate, nu mai are ecou ceea ce spun, din două motive: 1. Pentru că am fost în frondă, perioada mea de formare a fost atunci, teatrul meu, filmul meu erau o revoltă, o mărturisire a unei revolte care venea chiar din propria mea viaţă, însă nu am amestecat niciodată revolta privind esenţa, adevărurile, căutările, cu ce se chema pe vremea aceea „şopârla”. Pe mine nu m-a interesat niciodată Ceauşescu în mic, ci sistemul în esenţă. Am făcut spectacole, indiferent că erau într-o zonă mai clară sau într-o zonă mai plină de simboluri. De exemplu „Năpasta” a fost un spectacol despre singurătate, despre faptul că dreptatea o impun numai imbecilii. Eu am făcut un anumit tip de deschidere a operelor prin spectacolele mele, punând sensuri sau înţelesuri noi. În Năpasta, un spectacol care aparent nu are nimic, eu l-am văzut pe Caragiale în complexitatea lui, n-am văzut Caragiale din „Năpasta” diferit de Caragiale din „În vreme de război” sau de Caragiale din „Grand Hotel Victoria Română” sau din „Conu Leonida…”. Şi atunci „Năpasta” era pe următorul motto: De la ocnă se vine, la ocnă se pleacă, de asta când m-am dus în străinătate s-a spus că este o piesă extraordinară. Deci am învăţat ce trebuia când trebuia. În Shakespeare vorbeam despre raportul dintre putere şi timp; în „Richard al III-lea” spuneam că nimeni nu poate să-şi impună libertatea personală într-un context global, al unei societăţi care ea însăşi este ticăloasă, dar acuză ticăloşia ca să scape de ceea ce are ea ca păcat. 2. Spuneam că atunci puteam să transmit acest lucru şi cenzorul (erau anii ′70), văzând că nu intri într-un compromis, nu slujeşti acele idei care erau înfiorătoare, că nu eşti servil, cenzorul te respecta, te lua în serios, însă nu accepta dizidenţa. Atunci te elimina, însă accepta vocea, accepta revolta mai tranşantă sau mai îmbrăcată într-o formă a metaforei, a metonimiei. La ora actuală, poţi să faci ce vrei, dar nu poţi să faci nimic, pentru că ceea ce faci, nu interesează, pentru că ceea ce spui, se spune altfel în ştire, în dezbateri, în propagandă, şi atunci, format eu pe dorinţa de a transmite ceva esenţial despre om şi lume, despre dialog între societate, timp şi individualitate, acest lucru care m-a marcat şi mă înteţine, nu mai este operant azi. Atunci eu sufăr de o înstrăinare, în timp ce sunt acceptat şi primit. Înstrăinarea este că mesajul nu mai are eficienţă, mesajul profund al singurătăţii nu este numai al meu, eu sunt un artist român cărui i-a dat Dumnezeu un nume, problema este a marilor artişti ai lumii, care nu mai există. Nu mai există pentru că timpul te şi creează, timpul te creează, contextul te creează, îţi dă aripi sau te ţine în hăţuri, cu ochelari de protecţie. Vedeţi, eu nu mă plâng, eu spun că trebuie făcut ceva, eu merg mai departe, nu eu, studenţii. M-a bucurat şi m-a ajutat relaţia cu studenţii, am avut-o când trebuia, şi în ţară şi în străinătate, în America, în Islanda, în Germania. Atunci am avut contactul cu oamenii, care sunt diferiţi de mine, am putut să transmit şi dragoste către ei, dragoste! Şi atunci, fără iubire, şi nu era partea biblică, fără iubire nu se poate face nimic, fără înţelegere; eu am ajuns să-mi schimb suportul de întreţinere, credeam în tinereţe că a fi puternic înseamnă a avea autoritate, rigoare, să rezolvi tu, pentru tine, toate lucrurile. Acuma cred că trebuie să-l înţeleg pe celălalt, am învăţat să pierd, să-mi comentez propriile momente de neputinţă şi să mă rog altfel. Înainte mă rugam pentru a scăpa de necazurile din casă, pentru eliberarea tatei, pentru sănătatea mamei, a soţiei. Acum mă rog aşa: Doamne, ajută-mă să trăim cu smerenie, cu bunătate, cu cinste, cu nădejde, cu dragoste şi respect pentru semenii noştri, cu credinţă şi evlavie. Şi spun asta de două ori pe zi, indiferent că sunt obosit, şi din când în când, în timp ce spun, mă gândesc şi la altceva, dar spun pentru că acest lucru mă întreţine: de aici pot să o iau de la capăt. Eu nu sunt încăpăţânat, dar sunt tenace, de aceea cred că sunt şi vulnerabil.

– Aţi început dizertaţia de ieri cu o întrebare: Cine sunt? Cine sunteţi acum?

– Poate! După cum vedeţi încerc să elimin certitudinile, dintotdeauna, asta fiind certitudinea mea, pentru că pot să le elimin şi să nu dau verdicte. Poate sunt cel care îşi poate înţelege neputinţa. Neputinţa mea se referă la faptul că artistul din mine nu are orgoliu încât să se creadă artist biruitor, ci artist înfrânt, înfrângerea îmi dă o senzaţie mai bogată, pentru că din copilărie, din familie, dar şi din contextul structurii mele, eu am vorbit cu moartea. Moartea e un partener la mine. Arta m-a obligat ca fiecare lucru pe care îl fac, şi discuţia cu dumneavoastră acum, să am obsesia de atunci, de când eram inconştient, dar viu prin energia copilăriei, să mă gândesc că poate fi ultima discuţie. Şi atunci trebuie să rămână ceva din mine. N-am voie să spun lucruri neadevărate, să mint, n-am voie să fac slalom. Eu trebui să mă ofer, să mă ofer până la capăt. Dar asta datorită morţii, moartea este un partener. Deci moartea e o închipuire vie. De ceea, în rugăciunea mea spun din când în când şi „Binecuvântează-mi, Doamne, viaţa şi moartea.” Binecuvântează şi moartea!

Lucrurile importante nu se pot explica

– Artistul, spunea Ilie Boca, pictor băcăuan, dar şi naţional prin operă, există pe simeze, în expoziţie, actorul există pe scenă, în bătaia reflectoarelor. Dacă nu avem public – şi uneori nu există public – artistul mai există?

– Câteodată, da. Știu un exemplu elocvent pentru discuția noastră, ca răspuns, mai mult decât aș spune eu. La un moment dat, când a făcut „Pasărea în zbor”, Brâncuşi, având acel proces cu guvernul SUA, cu vama, el neparticipând la proces, unii susţineau că e operă de artă, alţii că e obiect industrial, că n-are relevanţă artistică. Un prieten foarte bun, un admirator al lui Brâncuşi, i-a spus: „Mă uit la lucrarea ta, mă uit, mă uit, şi nu văd nimic”, iar Brâncuşi i-a zis: „Uită-te, până când ai să vezi!”Opera lui Brâncuşi trebuie să o fixezi într-un context, problema e că noi dăm verdicte de obicei, când autorul devine atât de mare, de important, faimos chiar, ca în cazul lui Brâncuşi, pe noi ne luminează faima, avem ochelarii faimei lui şi ne uităm prin faima lui, ne e ruşine să zicem ce a zis prietenul lui Brâncuşi. Lucrurile importante nu se pot explica. Când a ieşit filmul „Moartea domnului Lăzărescu”, a lui Cristi Puiu, colegii mei de generaţie au zis: O prostie, n-ai ce să vezi. Şi am crezut, nu m-am dus să-l văd, asta e! Într-o seară, la televizor se dădea filmul, mă uit puţin, zic, şi îl închid, însă m-am uitat la tot filmul. A sunat telefonul, şi soţia, care era la ţară, m-a întrebat: Ai văzut? Am văzut. E extraordinar, e un film care vorbeşte despre noi, nu despre un caz singular, adevărat chiar. Filmul acela spune „cine suntem?”, „de ce suntem aşa? Nu dă răspunsul, dar filmul lui Puiu conţine. Marele fizician Nils Bohr zicea aşa: „Contrariul unei păreri bune este o părere proastă. Contrariul unui adevăr absolut e un alt adevăr absolut.”

Teatrul din Bacău nu m-a căutat niciodată

– Sunteţi regizor, scenarist, scriitor, profesor, om de teatru cu o experienţă de viaţă extraordinară. Aş vrea să vă întreb, întrebare venită din experienţe proprii, şi nu sunt numai ale mele, de ce acest limbaj trivial, scabros, urcat din stradă pe scenă, pe ecran, chiar şi la televizor? Apoi a venit şi nudul. Eu am părăsit sala la două dintre acele spectacole, am zis că îmi ajunge strada.

– Aici e un lucru care trebuie nuanţat. Acest tip de vocabular a apărut în piesele americane şi englezeşti, cu mulţi ani în urmă, ca o reacţie de revoltă la formalismul spectacolelor comerciale, care aveau poleiala frumuseţii. Poleiala. E violent, şi el a fost cultivat, aşa rasat şi subtil, de un dramaturg american, David Mamet, în „American Buffalo”, în regia lui Michael Corrente. El spunea: „Limbajul meu este ori gunoi, ori poezie. Depinde cum îl luaţi”. Aici depinde cum îl interpretezi, pentru că există violenţă verbală pe scenă, care e în sine, e grosieră, e vulgară şi fără rost. Acum, la noi, acest limbaj este obişnuit pe stradă, face parte din viaţa de zi cu zi. El, adus pe scenă, dacă nu are şansa unui interpret de rasă, nu-i altceva decât gunoi. Am văzut la Teatrul „Bulandra”, fiind în juriul UNITER, spectacolul „Marmură”, cu Victor Rebengiuc şi Marian Râlea, care avea câteva replici de o anumită violenţă, însă erau spuse cu atâta nobleţe, nu deranjau în niciun fel, le spunea cu nobleţe. Dacă ne întoarcem la Brâncuşi, Domnişoara Li e un falus, problema e că nu a rămas falusul, ci a rămas chipul de transmitere a unui mesaj erotic, privind transfigurarea. Când se înjură pe scenă şi înjurătura este doar atât, este groaznic. Penciulescu, Sahighian înjurau pe scenă, dar nu erau înjurături, ci transmitere de energie. Aici intervine educaţia, slăbiciunea, aici intră tipul de artă pe care vrei să-l faci. Nu-i obligatoriu ca să devii modern, actual, contemporan, să începi să înjuri şi să te dezbraci pe scenă.

– Ce ştiţi despre teatrul băcăuan?

– Nu, nu ştiu prea multe. Am aflat acum un an, de la Florica Ichim, că a fost un festival, că a fost foarte bine, după care am aflat că directoarea a plecat, ceva nu a fost în regulă. Nu ştiu, este un teatru care nu m-a căutat, nu m-a contactat nimeni, niciodată, nici tânăr, nici matur. Ştiu că la terminarea studiilor, au fost repartizaţi aici doi colegi, Mihai Drăgoi şi Doiniţa Pavel (Doina Iacob – n.n), ştiu de Geo Popa, ştiu de Stelian Preda. Să nu uit, am fost într-un an, într-un juriu al Festivalului Recitalurilor Dramatice. Atât, la atât se reduc cunoştinţele mele despre teatrul din Bacău, dar aş răspunde unei invitaţii.

– La Teatrul despre care vorbim va avea loc o importantă ceremonie, nu mai este un secret, vi se va decerna Marele Premiu „George Apostu” pentru anul 2017, vom afla atunci, din Laudaţio, argumentele. Ce reprezintă pentru un creator, pentru un dascăl, o asemenea recunoaştere?

– Un premiu, o distincţie, indiferent de cine este decernat, oferit, acordat, are o semnificaţie personală, morală, cât şi una instituţională. Mă bucur de fiecare dată, mă bucur. Bucuria ca şi tristeţea, ca iubirea, face parte din viaţă. Pot să vă spun mai multe, însă vreau să trăiesc frumos acel moment.

– Vă mulțumesc pentru toate câte ni le-ați mărturisit…

Alexa Visarion, regizor, scenarist de teatru și film, scriitor, eseist, s-a născut pe 11 septembrie 1947, în orașul Botoșani. În 2014 i-a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale”, București. Până în prezent a pus în scenă peste 100 de spectacole şi a realizat ca scenarist și regizor şapte filme artistice de lung metraj. În 1983 primește primul Fulbright Grant, program de Cercetare și studiu în domeniul teatrului în SUA și își desfășoară activitatea în universitățile din California, Dallas și Milwaukee. Între1985-1986 este invitat ca Visiting Artist & Professor la The University of Texas în Dallas. În perioada 1986-1988 îi este acordată o nouă bursă Fulbright și susține cursuri în domeniul filmului la universități din Los Angeles, New York și Boston. A pus în scenă Cehov și Shakespeare în Statele Unite. Tatăl său, Fedea Bulăievschi, basarabean emigrat în România, fusese în conducerea Partidului Național Țărănesc, motiv pentru care a făcut închisoare ca deținut politic pentru 15 ani, între 1947 și 1967. A semnat regia filmelor Înainte de tăcere (1978), Înghițitorul de săbii (1981), Năpasta (1982), Punct și de la capăt (1985), Vinovatul (1991), Luna Verde (2008), Ana (2014). Ca scenarist, Înghițitorul de săbii (1981), Năpasta (1982), Vinovatul (1991), Luna Verde (2008). Scrieri: Goana pe nisip, Spectacolul ascuns.

Despre iconari şi iconografie, la Muzeul de Istorie din Bacău

    Atelier de iconografie în holul muzeului de istorie din Bacău / Foto Liviu Maftei

    Iubitorii de artă sacră băcăuani au prilejul, în această săptămână, să vadă la lucru un număr de 11 artişti plastici bisericeşti reuniţi într-un inedit atelier de iconografie organizat în holul Muzeului de Istorie de pe strada 9 Mai. Evenimentul este organizat de către Protopopiatul Bacău în parteneriat cu Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” în contextul împlinirii a 8 ani de la ridicarea Eparhiei Romanului la rang de arhiepiscopie şi a sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva.

    Încă de luni, iconarii şi-au amenajat atelierele ad-hoc din holul muzeului, iar vizitatorii au putut urmări toate etapele prin care nevăzutul sacru îşi primeşte chipul. Cei mai interesaţi de această lecţie deschisă de pictură bisericească s-au dovedit copiii care urmăreau curioşi fiecare trăsătură de penel, creion sau paletă. „Prin această acţiune deosebită, am încercat să adunăm laolaltă mai mulţi iconari din toate colţurile ţării care-şi trag rădăcinile din aceste meleaguri şi care au fost dornici să împărtăşească din tainele picturii bisericeşti tuturor celor interesaţi”, a subliniat pr. Bogdan Antohi, iniţiatorul proiectului, el însuşi fiind un iniţiat în arta sacră.

    Tot luni, în aceeaşi locaţie s-au desfăşurat conferinţele „Textul biblic în iconografie” şi „Aspecte privind conservarea preventivă a icoanelor şi cărţilor” susţinute de pr. conf. univ. dr. Ilie Melniciuc-Puică şi prof. univ. dr. Nicoleta Melniciuc-Puică de la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iaşi. Cu această ocazie, de la Catedrala Arhiepiscopală „Sf.Cuv. Parascheva” de la Roman au fost aduse spre vizionare o serie de icoane ale sfintei din secolele XVI-XIX şi cărţi vechi precum „Cazania” Sf. mitropolit Varlaam (1643), „Viaţa şi petrecerea sfinţilor”(1686) şi „Psaltirea în versuri” (1673) ale Sf. mitropolit Dosoftei.

    Această acţiune se va finaliza joi 19 octombrie, când va fi vernisată expoziţia ce va conţine lucrările realizate în acest atelier, eveniment ce se va desfăşura în prezenţa ÎPS arhiepiscop Ioachim. La eveniment au participat artiştii Marius Ciprian Ghinescu, Florian Lipan, ierom. Antipa Burghelea, pr. Bogdan Antohi, monahia Irina Nedelcu, monahia Mariami Crăciun, prof. Cristian Bandi, Cristinel Prisacaru, Cristian Dumitru, Constantin Zupcu şi Timotei Ciobanu.

    Bronz internațional pentru Andreea Radu

    Competiție foarte puternică, prestație lăudabilă. Astfel ar putea fi sintetizată evoluția sportivilor de la CSM Bacău- Palatul Copiilor la „Borsa Open Judo” desfășurată weekend-ul trecut, la Mostar, în Bosnia – Herțegovina. Nivelul competiției ce a reunit la start 1100 de sportivi din 32 de țări (printre care și India) înscriși la categoriile de vârstă U12, U14, U16 și U18 l-a impresionat pe antrenorul băcăuan Dorin Cruceanu:

    „A fost cel mai puternic turneu internațional la care am participat vreodată. Am văzut mulți sportivi foarte bine pregătiți atât fizic, cât și tehnic. Suntem și noi acolo, dar mai avem de muncit”.

    Delegația băcăuană a fost prezentă pe podium grație bronzului cucerit de Andreea Radu la 44 kg U18, după ce la categoria sa de vârstă, U15, aceasta pierduse finala mică. Aproape de o medalie s-a aflat și Kimberley Ungureanu.

    După trei meciuri câștigate la ippon, Kimberley a ratat intrarea în finală prin cumulul de penalizări în fața unei reprezentante a gazdelor, după care a pierdut și meciul pentru bronz ca urmare a unei decizii de arbitraj.

    „Meciuri frumoase au făcut și Sergiu Buzduga, Alexandru Zaharia, Alexandru Popovici și Tudor Varvaroi. Sunt mulțumit de prestația sporivilor mei și nu le pot reproșa mai nimic având în vedere că drumul a durat 25 de ore și că într-un interval de 48 de ore ei nu au dormit mai mult de 10 ore.

    S-a dovedit încă o dată că performanța rimează cu sacrificiile și cu munca”, a declarat antrenorul CSM Bacău, Dorin Cruceanu, care a adăugat: „Mulțumim clubului pentru susținerea financiară și sperăm să reprezentăm CSM Bacău cu onoare peste tot în lume. Luna viitoare intenționăm să participăm la un alt turneu puternic în Italia, la Bergamo, și nădăjduim că vom găsi finanțarea necesară. Doar luând contact cu sportivi foarte buni în cadrul unor competiții internaționale puternice putem progresa cu adevărat”.

    Aerostar își află adversara

    Astăzi, în jurul prânzului, divizionara C Aerostar își va afla adversara din șaisprezecimile de finală ale Cupei României, fază programată pe 24, 25 și 26 octombrie. Cel mai probabil, adversara „aviatorilor” va fi o echipă din Liga I. Nu este exclus însă nici un meci cu o formație din eșaloanele inferioare. La tragerea la sorți ce se va desfășura azi, la ora 11.00, la sediul FRF, cele 32 de echipe au fost repartizate în două urne valorice.

    În prima și-au făcut loc 14 echipe (10 din Liga I și patru din Liga a II-a) care au ajuns anul trecut în „optimile” Cupei, în timp ce în urna B au fost trecute celelalte 18 grupări calificate în actuala ediție a „șaisprezecimilor”: opt din Liga a II-a și șase din Liga a III-a. Primele 14 meciuri din totalul de 16 vor fi configurate în baza tragerii la sorți ce vor grupa echipe din urna A cu echipe din urna B. Ultimele două partide ale „șaisprezecimilor” vor împerechea cele patru echipe rămase în grupa B.

    În această fază a competiției confruntările se desfășoară în manșă unică, pe terenul echipei din categoria inferioară sau, după caz, mai slab clasată în campionatul precedent.

    În mod normal, jocurile din „șaisprezecimi” se vor desfășura cu începere de la ora 14.30, excepție făcând partidele alese de televiziuni pentru a se disputa în nocturnă. În situația (ce se potrivește și Aerostarului) în care clubul organizator nu dispune de un stadion dotat cu instalație de iluminat, iar meciul respectiv va fi televizat în direct la o oră ce impune nocturna, atunci jocul va fi programat pe un stadion din localitatea cea mai apropiată care îndeplinește condițiile regulamentare necesare disputării întâlnirii și televizării ei.

    Altfel spus, în cazul în care Aerostar ar îndeplini rolul de gazdă, iar respectivul meci ar urma să fie televizat în nocturnă, jocul nu s-ar desfășura în Bacău, ci, probabil, la Piatra Neamț sau Vaslui. Iată de ce un meci cu FCSB, Dinamo, CFR Cluj sau CSU Craiova ar fi o armă cu două tăișuri pentru publicul băcăuan, care, în cazul în care televiziunile își vor manifesta interesul pentru o asemenea confruntare, ar vedea la lucru respectivele echipe contra Aerostarului doar dacă ar bate drumul până la Piatra ori Vaslui. Asta în cazul în care nu ar decide să rămână în fața televizorului!

    URNA A: Viitorul Constanța, FCSB, Astra, CSU Craiova, CFR Cluj, Dinamo, Gaz Metan Mediaș, FC Voluntari, Politehnica Iași, ACS Poli Timișoara, ASA Târgu-Mureș, CS Mioveni, CS Afumați, Dacia Unirea Brăila.

    URNA B: AFC Botoșani, Concordia Chiajna, Juventus București, Sepsi OSK Sfântu-Gheorghe, UTA Arad, Chindia Târgoviște, Academica Clinceni, ASU Politehnica Timișoara, FC Argeș, FC Hermannstadt, Metaloglobus București, Știința Miroslava, CS Școlar Reșița, Sănătatea Cluj, Aerostar Bacău, Unirea Slobozia, Petrolul Ploiești, Universitatea Cluj.

    Secția de Medicină Internă, locul unde se tratează patologia complexă şi bolile rare

      Elena Alistar

      Una dintre cele mai vechi secții din Spitalul Județean de Urgență Bacău, care funcționează încă de când acesta a fost dat în folosință, una din cele mai mari și importante secții din unitatea spitalicească este Medicina Internă.

      Aici este locul unde ajung cele mai complexe patologii, care sunt diagnosticate, supravegheate și tratate de o echipă de doctori bine pregătiți, devotați, toți medici primari, cu mare experiență profesională.

      Lunar, pe cele 90 de paturi ale secției, sunt înregistrate în jur de 300 de cazuri, pe spitalizare continuă, și circa 120, pe spitalizare de zi. Secția dispune de toată aparatura necesară la acest moment pentru această specialitate, iar pe viitor, în planul actualei conduceri a spitalului, se intenționează ca Secția de Medicină Internă (situată la etajul IV, al Blocului medico-chirurgical din unitatea spitalicească) să fie dublată ca spațiu, o investiție absolut necesară care vine să îmbunătățească tot ce ține de confortul pacienților.

      Cu ce se ocupă concret Medicina Internă ne-a explicat, în detaliu, dr. Elena Alistar, medicul șef al secției.

      – Doamna doctor, Medicina Internă este specialitatea de bază într-un spital. Practic, un medic internist se ocupă cu diagnosticarea și terapia bolilor organelor interne, de aceea se confruntă cu simptome și afecțiuni din toată gama medicinei moderne, de la dermatologie sau cardiologie, până la neurologie sau gastroenterologie.

      – Patologia din Secția de Medicină Internă a Spitalului Județean de Urgență Bacău este, într-adevăr, multiplă. Vorbim, în general, de pacienți care nu au boli chirurgicale, dar care sunt cu probleme complexe de sănătate. De exemplu, un pacient care are sechele de accident vascular cerebral, stă la pat și face complicații infecțioase, respectiv febră. A ajuns la noi pentru a stabili cauza acestei febre: este pulmonară, digestivă, urinară ori de altă natură? Sau, pacienții care au ciroze și prezintă dureri abdominale; până se stabilește că e vorba de o pancreatită sau de o hernie încarcerată, sunt văzuți și explorați de medicul de Medicină Internă. Chiar acum, am pe secție o pacientă cu fractură de bazin, trimisă acasă de 10 zile, care a venit la Urgențe cu hemoglobină foarte mică și care a început să facă febră din ce în ce mai mare. A fost văzută de neurolog, de infecționist, probele biologice de laborator sunt în lucru, i s-a făcut și computer tomograf. Mai am un pacient cu ciroză hepatică și tumoră de ficat, stabilită din iunie, dar care, din investigații, am descoperit că suferă și de o stenoză aortică, strânsă, cu indicații operatorii. Ulterior a făcut şi o complicație neurochirurgicală. Problema este că pacienții care îndeplinesc criteriu de internare pe Medicină Internă sunt, de la un an la altul, cazuri din ce în ce mai complexe, care solicită din ce în ce mai mult timp pentru investigare de urgență, dar și resurse, iar toate aceste tratamente moderne dezvoltă prin ele însele o nouă patologie. Or, unii pacienți nu sunt pregătiți să o primească, nu sunt suficient de complianți la planul de tratament și la dieta necesară, și așa ajung la noi cu multe complicații și dezechilibre electrolitice. Noi, medicii internişti, suntem obligaţi, prin formaţia noastră profesională, să cunoaştem toată patologia nechirurgicală. Practic, noi depistăm etiologia unei infecţii, noi depistăm tumorile, noi explorăm organele interne – inimă, plămâni, tub digestiv, ficat, splină, rinichi, dar şi tot ce ţine de sânge, metabolism, articulaţii, privim organismul ca un tot unitar. Bineînţeles că un medic internist lucrează în echipă şi cu medicul cardiolog, pneumolog, nefrolog, hematolog, oncolog, infecţionist, neurolog etc.

      – Dar triajul unde se face? Pentru că, e clar, nu toţi pacienţii care vin la spital ajung direct la Medicină Internă?

      – Nu. Triajul lor este făcut la Unitatea de Primiri Urgenţe (UPU). De acolo este chemat de pe secţie internistul, el este şeful gărzii pe spital, el decide unde se va interna pacientul cu o patologie complexă. Dacă are, de exemplu, un diagnostic pe chirurgie, de pildă, o ocluzie intestinală pe un cancer de colon cu metastaze, eu, ca internist, decid să fie trimis pe Chirurgie, pentru că acolo se tratează urgenţa. Regula este însă aşa: dacă pacientul este pe o patologie cardiacă sau infecţioasă cunoscută, dar are o complicaţie, ajunge la noi, pe secţie, la Medicină Internă, unde sunt şi două linii de gardă şi unde, ulterior, solicităm pe caz şi pe alţi colegi de-ai noştri, de la alte specialităţi. În practica medicală actuală, pacienţii doresc, din ce în ce mai mult, să fie examinaţi de specialităţi mai înguste. Adică, îl doare inima, vrea doar la cardiolog, are o problemă intestinală, se duce la gastro-enterolog. În cele mai multe cazuri, nu greşesc, dar atunci când se dezvoltă o patologie multiplă, e treaba medicului internist. Pentru că noi oricum lucrăm şi intersecţii, oricum solicităm şi părerea celorlalţi colegi de pe alte specialităţi din spital şi chiar din clinici universitare, cu care avem o colaborare foarte, foarte bună. Chiar dacă, la un moment dat, noi credem că stăpânim foarte bine acea patologie, pentru a avea mereu şi o altă părere, acei „alţi doi ochi”, solicităm un consult intersecţie care poate să ofere, uneori, o atitudine diagnostică şi terapeutică mult mai bună.

      – Odată ajuns aici, pe Secţia de Medicină Internă, pacientul beneficiază de tot ce este necesar, ca analize, ca medicaţie şi tot ce mai trebuie pentru a fi tratat „ca la carte”, cum se spune?

      – Din fericire pentru noi, dar şi pentru pacient, acum putem să efectuăm, prin laboratorul spitalului, toată gama de investigaţii biologice, dar şi investigaţii imagistice de înaltă perfomanţă – radiografii, computer tomograf, chiar şi RMN, dacă este nevoie – la orice oră, în orice moment de pe gardă, ceea ce, desigur, ne creşte costurile de spitalizare. Da, suntem una dintre secţiile mari consumatoare de resurse din acest punct de vedere, dar trebuie să se înţeleagă că totul este făcut pentru binele pacientului care a ajuns la noi; repetăm analizele, repetăm tomografiile, ori de câte ori s-a modificat ceva în starea pacientului, tocmai pentru că lucrăm întotdeauna sub presiunea unei evoluţii potenţial imprevizibile a unui caz. Ca o paranteză, cel puţin o treime dintre cazurile pe care le îngrijim sunt cazuri care au ghiduri şi protocoale terapeutice de terapie intensivă, de exemplu stările septice, insuficienţele respiratorii severe, disfuncţiile multiple de organ, dezechilibrele electrolitice şi acido-bazice sau hematologice majore etc.

      – Lunar, cam câţi pacienţi ajung pe Medicină Internă şi care este durata de spitalizare a unui bolnav pe această secţie?

      – Deşi vorbim de o patologie complexă, gravă şi solicitantă sub aspectul ocupării cu personal şi cu resursele necesare, avem grijă ca durata medie de spitalizare a unui pacient să fie cea mai scurtă posibil. Orice pacient stabilizat şi care are un plan de tratament, pe care îl poate urma acasă sau în ambulator, este externat. Numărul de spitalizări continue pe lună este de circa 300 – 310, iar de spitalizări de zi, în jur de 120.

      – Ce înseamnă, de fapt, spitalizarea de zi, dacă tot am ajuns la acest capitol?

      – Spitalizarea de zi este o formă de spitalizare pe care o avem din 2006 – 2007. Pentru acest tip de spitalizare, secţiei noastre i s-au alocat cinci paturi, care în fiecare zi pot fi utilizate pentru pacienţii care suferă de anumite boli acceptate prin contractul cu Casa de Sănătate, cum ar fi steatoză hepatică (acumulare de grăsimi la nivelul ficatului, n.r.), anemii feriprive (anemia care apare pe fondul insuficienţei de fier din organism, n.r.), insuficienţa venoasă cronică de membre inferioare, gastroduodenită, cardiopatie ischemică cronică, BPOC (bronhopneumopatia obstructivă cronică, n.r.) etc. Sunt, de regulă, pacienţi cunoscuţi, pe care noi i-am avut în îngrijire, au fost externaţi cu tratament şi revin pentru că trebuie să urmărim în cazul lor, periodic, evoluţia clinică, imagistică sau biologică a bolii. Este o spitalizare care începe la ora 8.00 şi se finalizează la ora 14.00, când se termină şi programul de lucru al medicului care nu este de gardă. La această oră, pacientul cu spitalizare de zi are toate analizele şi investigaţiile terminate, are reţetă, tratament, bilet de externare şi chiar o eventuală reprogramare, pentru un alt plan de explorare ulterior, dacă este cazul, în funcţie de evoluţia lui şi de patologie.
      Explorări până la teste genetice

      – Ştiu că pe această secţie se tratează şi aşa-numitele boli rare. Chiar aveţi în acest moment în evidenţă un pacient cu Boala Fabry, o boală genetică de metabolism.

      – Unii pacienţi chiar au boli mai deosebite, cu o prevalenţă mai rară. Medicina Internă are marea şansă că e obligată, cum am mai precizat, să cunoască foarte multe din patologia medicală, mai ales cea nechirurgicală şi, de aceea, trebuie să mergem, cum se spune, „până în pânzele albe” cu explorările, inclusiv pe teste genetice. Aceste teste nu se fac numai pe bolile rare, aşa cum am făcut şi la pacientul la care faceţi referire. Am făcut teste genetice şi la o pacientă pe un post-partum, care prezenta dureri abdominale şi ascită, iar prin aceste teste am depistat că are boala celiacă. Va mai intra pe secţie un caz de boală rară, de pe Pediatrie, a unui pacient care va împlini 18 ani şi care va fi preluat de noi pentru continuarea tratamentului pentru afibrinemia de care suferă. Mai sunt teste genetice în lucru pentru Boala Gauche, dar şi pentru Boala Niemann Pick. Avem o colaborare foarte bună cu clinicile universitare din ţară, mai ales cu cea din Iaşi, care ne ajută atunci când avem de rezolvat astfel de cazuri care depăşesc posibilitatea de a fi tratate sau investigate în Spitalul Judeţean de Urgenţă, ca aparatură, specialitate sau medicaţie. Deci facem tot ce este omenesc posibil pentru pacientul nostru.

      Pacienţi din ce în ce mai tineri şi cu stare de sănătate alterată

      Îngrijorător este faptul că a scăzut foarte mult şi vârsta pacienţilor care prezintă astfel de patologii şi ajung pe secţia de Medicină Internă. Chiar în aceste zile, aici este tratat un pacient de numai 26 de ani cu pacreatită acută, situaţie mai rar întâlnită la această vârstă. Sunt şi pacienţi de 45-50 de ani cu ciroze hepatice, care au dezvoltat concomitent şi o patologie cardiacă într-un stadiu avansat.

      Şi pentru că nu avem o educaţie sanitară de prevenţie şi nu mergem la medic (în special la medicul de familie) pentru un control anual (măcar) de rutină, s-a ajuns ca pe Medicină Internă să fie investigaţi pacienţi cu o stare de sănătate alterată la nivelul mai multor aparate şi sisteme, în care este greu să se diagnosticheze ce este nou, acut, şi ce este/a fost cronic.

      Tot ca exemplu, pe secţie mai este prezent un pacient cu suspiciune de intoxicaţie cu solvenţi, care s-a prezentat concomitent pentru febră, dar şi cu vertij şi cu mialgie (dureri musculare). Din anamneză s-a depistat însă că febra o are de 2 zile, vertijul de luni de zile, iar mialgia de doi ani.

      Dotări perfomante, inclusiv în ambulatoriu

      Pe secţie este un ecograf performant, de 50.000 de euro, cu promisiune de a mai fi achiziţionat încă unul. Pe lângă acesta, Secţia de Medicină Internă a Spitalului Judeţean de Urgenţă Bacău are aparatura necesară pentru explorări ecografice atât pentru părţile moi (care permit vizualizarea structurilor aflate la o profunzime mică sub piele, ţintind mai ales muşchi, ganglioni, grăsime subcutanată – ex. sâni, tiroidă, articulaţii, Doppler pe vase şi altele), pentru evaluări generale ale organelor din abdomen, pentru evaluarea inimii etc.

      Pe secţie mai sunt aparate pentru monitorizare de hipertensiune, pentru spirometrie, EKG-uri, defibrilatoare, truse de resuscitare, dar sunt posibilităţi de efectuare şi a endoscopiilor sau bronoscopiilor. Dotările necesare sunt şi în cele două cabinete de Medicină Internă din Ambulatoriul de specialitate (Policlinică), cu program de dimineaţa, de la 7.00, până seara, la ora 20.00.

      „Dacă nu este exagerat, aş vrea să mai menţionez un aspect foarte important în ceea ce priveşte îngrijirea unui pacient pe secţia noastră şi să precizez că exigenţa cu care se efectuează un act medical trebuie să fie înţeleasă foarte bine de către bolnav, dar şi de către aparţinătorii acestuia. Tot ce înseamnă investigarea unui pacient, tratamentul lui şi supraveghearea în secţie sunt sub impactul unor circuite medicale foarte clar precizate şi care trebuie respectate.

      Apoi, timpul este cea mai preţioasă resursă la un moment dat: timpul pe care medicul îl are să exporeze pacientul, timpul pe care asistenta îl are la dispoziţie pentru recoltarea analizelor sau pentru administrarea tratamentului şi aşa mai departe. Acest timp este deseori încurcat de către aparţinători, care nu înţeleg să respecte programul de vizită, de la 15.00 la 18.00 în fiecare zi, la care se adaugă şi orele 11.00 – 13.00, sâmbăta şi duminica, şi nici momentul când trebuie să solicite informaţii despre pacientul lor, pentru care, de asemenea, este un program de la 12.30 la 14.00.

      Rugămintea mea este ca aceste programe să fie acceptate, înţelese şi respectate de către familiile bolnavilor. Mai ales că, acolo unde e necesar, dacă se schimbă starea pacientului sau trebuie transferat în altă secţie sau în alt spital, familia oricum e sunată direct de medicul curant. Trebuie să existe acea încredere în noi, medicii!”
      dr. Elena Alistar, medicul şef al Secţiei de Medicină Internă

      Medicii care lucrează în această secție (în ordine alfabetică):
      Elena Alistar – medic primar (șef secție)
      Filuța Badiu – medic primar
      Lidia Coțofrei – medic specialist
      Daniela Roxana Larion – medic primar
      Otilia Marin – medic primar
      Radu Mihailov – medic primar
      Gabriela Pârlog – medic primar
      Violeta Gabriela Popescu – medic primar
      Lucica Rău – medic primar
      Maria Tache – medic primar
      Contract doar pe gărzi: Angela Teodora Ciobanu (medic primar) și Elena Mihaela Bolfă (medic specialist)

      Munți de ghebe prin piețele băcăuane

        Vremea din ultimele zile, caracterizată prin ploi urmate de un soare blând, a fost mană cerească pentru cei care trăiesc de pe urma produselor din natură. Astfel, piețele agricole sunt pline de grupuri de culegători din flora spontană, care au adus cu ei mormane de ciuperci, în special, ghebe, produsul sezonului.

        De altfel, și piețele sunt parcă mai animate ca oricând, zeci de gospodine învârtindu-se printre tarabe în căutarea prețioaselor ciuperci numai bune pentru zacuscă și alte specialități românești.

        „Ia ghebe de la băiatu’”

        La o masă, în Piața Sud, gălăgios, un tânăr își cheamă clienții să-i cumpere marfa. „Hai la ghebe, ia ghebe de la băiatu’, cu 10 lei kilogramul!”. E din zona Roznov, comuna Piatra Șoimului, județul Neamț, și a venit cu ghebe împreună cu mai mulți din satul său. Au adus patru saci, fiecare cam la 20 de kilograme. „De la Vatra Dornei le-am cules, zona Cârlibaba.

        Stăm cu ursul în spate și căutăm ghebe. Cam asta facem, suntem ghebari, de meserie, cu asta ne ocupăm: culesul din pădure”, îmi spune tânărul. E cu mama lui, care zice că de mic l-a învățat să deosebească ce e bun de ce e otrăvitor. „De la 7 ani face asta, era în clasa I. Noi, pe ce nu cunoaștem, nu punem mâna”, spune femeia. De altfel, ieri, ghebarii erau cei mai căutați din piețe. Nu fac avere, numai masa costându-i 20 de lei, plus motorina până la Vatra Dornei și înapoi…La final, sunt mulțumiți dacă le mai rămân 100 de lei.

        Italia vs România

        Peste drum, la o altă tarbă, alți tineri, însă, din zona Blăgești, Buhuși. Marius, mai vorbăreț ca restul, vinde două calități: cele de calitatea I-a, ghebe adunate în mănunchi, mari, frumoase, ușor colorate spre galben intens, le dă cu 15 lei kilogramul, altele, mai mici și zdrențuite de la transport, cu 10 lei kilogramul.

        „Astea, mai scumpe, îs pentru cei cu bani mai mulți la buzunar, restul sunt pentru ăi mai necăjiți”, mă lămurește băiatul. Culesul este pentru el ceva sezonier. „Acuș plec în Italia, tot la cules, dar la «poamă» și la măsline, iar mai încolo, la portocale. Am mai fost și altădată. Îmi plătesc 25 de euro pe zi. Bani, nu ca aici”, îmi explică Marius.

        În trecut

        Răzvan Bibire

        Într-o zi va trebui să facem o pauză şi să ne gândim la ceea ce am distrus în ultimele trei decenii. Şi nu e vorba doar de fabrici, uzine, de lucruri materiale, ci şi de idei şi sentimente.

        Pentru că pe lângă distrugerile pe care le-am făcut infrastructurii economice, mediului – prin tăierea pădurilor – educaţiei, sănătăţii, am distrus şi o bună parte din relaţiile interumane. Azi nu mai vrem să ştim ce este compasiunea, nu mai ştim să întindem o mână de ajutor unui năpăstuit, ci răcnim din toţi rărunchii despre leneşi şi asistaţi.

        Am fost orbi şi surzi la avertismente şi astăzi ne trezim că pământul nu ne mai aparţine, că este cumpărat de străini, că retrocedăm aiurea inclusiv clădiri şi terenuri ai căror proprietari au fost deja despăgubiţi de fostele regimuri, că plătim cu ochii închişi tot felul de datorii inventate.

        Dar cea mai mare problemă a noastră, ca popor, este lipsa oricărui orizont, a oricărei ideologii naţionale. Toate popoarele din jurul nostru ştiu ce vor şi au un plan; noi ne complacem într-o bizară mediocritate şi repetăm sloganurile inoculate de alţii. Noi nu ne pregătim pentru viitor, ocupaţi să retrăim şi să repetăm trecutul.

        Ruşii s-au declarat salvatorii civilizaţiei şi stavilă contra decadenţei Occidentului, maghiarii lucrează intens pentru refacerea „Ungariei Mari”, sârbii merg pe acelaşi drum încercând, întâi, să recâștige Kosovo, ucrainenii marşează pe un naţionalism agresiv cu sprijin american, bulgarii se orientează spre alianţe economice şi îşi caută drumul. Cam toată lumea ştie ce are de făcut. Noi nu. Şi nici nu considerăm că avem nevoie de un plan.

        La un secol de la Marea Unire suntem mai dezbinaţi că niciodată. Iar tragedia nu este că suntem dezbinaţi, ci că nu avem de gând să ne adunăm cu toţii sub acelaşi steag pentru a scoate ţară din mlaştină. Fiecare tragem în câte o parte şi rezultatul este că am încremenit în proiect, în vreme ce istoria trece pe lângă noi.

        Locuitorii Bacăului tânjesc după căldura caloriferelor

          – băcăuanii nu vor calorifere calde pentru că așteaptă subvențiile pentru încălzirea locuinței – temperatura exterioară este în continuă scădere pe timp de noapte

          Frigul s-a instalat pet imp de noapte în locuințele băcăuanilor, însă nu toată lumea se bucură de confortul termic. În această perioadă, doar „centraliștii” își pot regla temperatura în case.

          Nu același lucru îl pot spune cei ale căror locuințe sunt racordate la sistemul centralizat de furnizare a agentului termic, pentru că Thermoenergy Group SA Bacău nu a început furnizarea căldurii nici în unitățile de învățământ, nici către consumatorii casnici. Conducerea Thermoenergy spune că instalațiile au fost încărcate la majoritatea unităților de învățământ, excepție făcând școlile/grădinițele/colegiile care sunt racordate la punctele termice unde se mai lucrează încă la modernizarea rețelelor.

          „O echipă a trecut pe la toate unitățile de învățământ din oraș pentru a verifica exact situația în teren. Am avut chiar o discuție cu inspectorul general Florin Lazăr și am vorbit pe marginea furnizării căldurii în școli, iar acolo unde a fost posibil a început furnizarea. Am primit solicitări inclusiv de la consumatori, însă, nu le putem onora decât dacă primim solicitare din partea asociațiilor de proprietari”, declară Radu Cristian Palade, director general la Thermoenergy Group SA Bacău.

          Având experiența ultimilor ani, cel mai probabil, asociațiile de proprietari vor solicita furnizarea de căldură abia în momentul în care primăria va acorda subvenții pentru încălzire. Anul trecut, majoritatea băcăuanilor racordați la Thermoenergy au ales să stea o lună de zile în frig, până au beneficiat de subvenție.

          Neoficial, cererile se depun în prima parte a lunii octombrie pentru perioada 1 noiembrie 2017 – 31 martie 2018. Oficial, la nivelul municipiului Bacău nu au fost aprobate deocamdată criteriile de acordare a acestor subvenții pentru încălzirea locuinței, de care pot beneficia persoanele singure și familiile care nu-și permit să plătească în întregime cheltuielile cu încălzirea în sezonul rece 2017-2018.

          Băcăuanii nu vor să-și asigure locuințele!

            Băcăuanii cer să fie introduse și alte riscuri în polița de asigurare obligatorie a locuinței/foto: Nelu Bâșcă

            – doar 25% din fondul locativ al municipiului Bacău este asigurat – în județ, situația este mult mai gravă, pentru că doar 16,39% dintre proprietarii de case și-au făcut asigurare obligatorie

            În perioada următoare, o să auzim din ce în ce mai des despre PAD, PAID și ASF. Toate acestea au legătură cu PAD – Polița de asigurare obligatorie, care acoperă daunele produse de cutremure, inundații și alunecări de teren. PAD este reglementată de Legea 260/2008 cu modificările și completările ulterioare și de normele de punere în aplicare emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF).

            Societatea de asigurare care preia riscurile și răspunderile asumate în această formă de asigurare este PAID – Pool-ul de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale. Necesitatea asigurărilor obligatorii a locuințelor a fost punctul comun al întâlnirii organizate, ieri, de Liga Județeană a Asociațiilor de proprietari Bacău, la Centrul de Afaceri și Expoziții „Mircea Cancicov”.

            La eveniment au participat deopotrivă reprezentanții asociațiilor de proprietari, Mihai Mereuță, președintele Ligii Asociațiilor de proprietari „Habitat”, asiguratori și specialiști PAID și ASF. Întâlnirea a avut rol informativ, urmând ca asociațiile de proprietari să transmită informația proprietarilor de apartamente.

            „Am demarat cu PAID o caravană care are scopul de a explica importanța poliței de asigurare obligatorii. Conform Legii nr. 260/2008, obligația încheierii contractelor de asigurare a locuinței revine proprietarului acesteia. Persoanele fizice și juridice sunt obligate să își asigure împotriva dezastrelor naturale, toate construcțiile cu destinația de locuință din mediul rural sau urban, aflate în proprietatea acestora și înregistrate în evidențele organelor fiscale. Nu intră sub incidența PAD anexele și dependințele.”
            Dan Chitic, reprezentant Autoritatea de Supraveghere Financiară

            Statistica asiguratorilor pentru municipiul și județul Bacău arată o situație dezastruoasă.

            „Ultima situație făcută la nivelul municipiului Bacău arată că din aproximativ 72.000 de locuințe, doar 18.000 au asigurare PAD, ceea ce înseamnă 25% din fondul locativ de locuințe. La nivelul județului Bacău, situația este cruntă, în condițiile în care doar 16,39% dintre proprietarii de case și-au asigurat locuințele”, declară Eugenia Zaharia, șef Departamentul Subscriere PAID România.

            Reprezentanții asociațiilor de proprietari au declarat că băcăuanii nu vor să-și asigure locuințele împotriva dezastrelor naturale pentru că polița nu acoperă și alte riscuri, precum vijelia, furtuna sau grindina.

            „Dacă nu se vine cu o schimbare care să aducă modificări cerute de proprietarii de locuințe, numărul celor asigurați PAD va scădea simțitor. Tocmai am traversat o perioadă cu fenomene meteo violente, iar rafalele de vânt puternic au smuls acoperișuri și au provocat stricăciuni. Atât timp cât în lege nu sunt incluse și alte riscuri, nimeni nu va dori să-și asigure locuința”, declară Vasile Maxim, președintele Ligii Județene a Asociațiilor de proprietari Bacău.

            Specialiștii ASF spun că astfel de solicitări au fost făcute din mai multe zone ale țării și se încearcă modificarea Legii nr. 260/2008, în scopul introducerii și altor riscuri. În prezent, pentru o casă cu structură de rezistență din beton armat, metal sau lemn sau cu pereți exteriori din piatră sau cărămidă, suma asigurată este 20.000 euro, iar prețul asigurării este 20 de euro/an. Pentru o casă din chirpici sau paiantă, suma asigurată este de 10.000 de euro, iar prețul asigurării este de 10 euro/an.

            Președintele Brașoveanu îi urmărește pe constructori. „Verific prin sondaj cum se lucrează!”

              Vremea fiind prielnică lucrărilor de construcții, Serviciul Public Județean de Drumuri (SPJD) Bacău a derulat, în ultimele luni, mai multe lucrări de reparare și întreținere, care au vizat îmbunătățirea condițiilor de circulație.

              Concret au fost efectuate plombări pe DJ 119 B Luizi Călugăra-Măgura-Mărgineni, DJ 156 B Buhuși-Blăgești, DJ 156 G Lespezi-Blăgești, DJ 252 B Furnicari-Tamași și DJ 252 A Horgești-Văleni. Reparații s-au făcut în intersecția DJ 252 E – DJ 252 C Dieneț-Marvila, DJ 252 F Parincea-Zlătari-Ungureni, DJ 159-limita județului Neamț-Cârligi (DN 2), iar pe DJ 117 Poduri-Moinești s-a turnat asfalt.

              De asemenea, s-au executat lucrări de curățire și decolmatare a șanțurilor și canalelor de scurgere pe DJ 252-graniță Vrancea-Huruiești-Găiceana-Nănești-Parincea-Bibirești-Buhoci-DN2F, pe o distanță de 67,4 km.

              Cât și cum se asfaltează?

              Sorin Brașoveanu, președintele Consiliului Județean, monitorizează permanent modul în care muncesc constructorii. „Eu am solicitat ca, la începutul fiecărei săptămâni, să primesc de la SPJD situația lucrărilor care se execută, unde și ce anume se face. În baza acesteia, verific prin sondaj modul în care lucrează constructorii”, a declarat Sorin Brașoveanu.

              Alte șase drumuri județene, ai căror indicatori tehnici au fost aprobați în septembrie, urmează să fie modernizate din fondurile Ministerului Dezvoltării.

              Este vorba despre DJ 119 Răcăciuni-Ciucani (3,77 de milioane de lei), DJ 117 Poduri- Cernu (15,6 de milioane), DJ 123 limita județ Harghita-Valea Uzului-Dărmănești-DN 12A (15,9 de milioane), DJ 241B Pădureni-Godovana (34 de milioane), DJ 243B Motoșeni-Stănișești (33,3 de milioane) și DJ 252A Horgești-Răcătăul de Jos (25 de milioane de lei).

              Primarul depune plângere penală în problema modernizării reţelelor secundare

                Două au fost punctele importante ale şedinţei extraordinare a Consiliului local Bacău de ieri: problema creditului de 13,5 milioane de euro pe care municipalitatea îl va lua pentru lucrări de investiţii şi problema datoriilor Thermoenergy.

                Mai bine de o oră s-a bătut, ieri, apa în piuă pe tema împrumutului pe care municipalitatea doreşte să-l ia de la Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD).

                Şi nu pentru că ar fi fost cine ştie ce argumente împotriva deciziei, ci pentru că unor consilieri le place să se audă vorbind chiar şi atunci când nu au argumente. Banii – a explicat primarul Cosmin Necula – vor fi folosiţi pentru refacerea a 40 de kilometri de reţea de iluminat stradal, pentru modernizarea Spitalului de Pneumoftiziologie (fost TBC) şi a clădirii Primăriei, precum şi pentru realizarea unui sistem de supraveghere în municipiul Bacău.

                Modernizarea sistemului de iluminat public va presupune schimbarea stâlpilor şi a cablurilor care datează din 1974 şi înlocuirea becurilor cu lămpi LED, cu consum mai mic. Spitalul de Pneumoftiziologie şi Primăria au nevoie de modernizări, iar sistemul de supraveghere presupune un dispecerat urban, un sistem de prevenire a infracţiunilor şi un sistem de supraveghere a traficului.

                Creditul va fi acordat pentru 15 ani, cu trei ani de graţie şi va presupune plata unei dobânzi totale de 13 milioane de lei şi costuri administrative în valoare de alte 800.000 de lei. Decizia de accesare a împrumutului a fost adoptată cu 15 voturi pentru şi 5 împotrivă. Împotriva deciziei au votat în bloc consilierii PNL, care, prin vocea lui Daniel Miclăuș, au spus că nu consideră „investiţia în beculeţe” o prioritate pentru oraş.

                Afacerea celor 85 de milioane de euro pentru CET

                Celălalt subiect important, cel referitor la datoriile Thermoenergy, s-a finalizat cu promisiunea primarului Cosmin Necula că va depune, săptămâna viitoare, o plângere penală pentru modul în care fosta administraţie a obţinut şi gestionat cele 85 de milioane de euro pentru modernizarea sistemului de termie – faimoasa problemă a reţelelor secundare.

                „În 2010 au fost accesate de la Guvern şi de la UE 85 de milioane de euro pentru proiectul pe termie. Cererea de finanţare a fost un fals, o minciună: a prezentat că în municipiul Bacău CET avea peste 70.000 de abonaţi, deşi numărul era de mai puţin de 30.000”, a spus primarul Necula.

                „La fiecare doi ani noi trebuie să băgăm în Thermoenergy, cât pentru un pod peste Bistriţa, care ar costa circa 18 milioane de euro.”
                Cosmin Necula, primarul municipiului Bacău

                An de an numărul abonaţilor a scăzut prin debranșări pentru că, în final, creditul să fie acordat pentru modernizarea unui sistem care mai avea numai 16.000 de unităţi locative racordate, a mai spus edilul. El a precizat, că în conformitate cu documentele prezentate instanţei de către judecătorul sindic, CET era în stare de insolvenţă încă din 2008, dar s-a minţit pentru a se lua creditul.

                „Toţi locuitorii municipiului Bacău plătesc bani pentru ca doar 15% dintre ei să beneficieze de căldură. Din 65-66 de milioane de lei cât costă gazele într-un an, Thermoenergy poate susţine doar 24-25 de milioane iar municipiul Bacău trebuie să achite diferența de cel puţin 44 de milioane, adică în jur de 10 milioane de euro pe an. Şi asta numai pentru gaz”, a mai spus Necula. El a precizat că trebuie găsită o soluţie pentru a se rezolva această problemă.

                Ghingheș: cetăţenii să fie obligaţi să se branşeze
                Pentru ca sistemul de încălzire centralizat să fie eficient, consilierul independent Cristian Ghingheș a propus că o parte dintre cetăţenii oraşului să fie obligaţi să se branşeze la acesta. Acesta a spus că este o decizie care va depuncta electoral pe cei care o vor promova dar, de dragul cetăţenilor, pe termen mediu şi lung, trebuie adoptată. El l-a informat pe primarul Necula că va susţine o astfel de decizie dacă o va propune Consiliului local.

                Unde-i lege proastă, este şi tocmeală

                Unde-i lege, nu-i tocmeală, tot aud de când umblu prin lume. Constituţia spune mai clar: „Nimeni nu-i mai presus de lege!” Există teorii, există tratate, am văzut, care pornesc de la prima afirmaţie. „Tocmeala” se petrece în procesul de elaborare şi aprobare a unei legi, tocmeala (negocierea) pleacă de la cutume, literatura de specialitate, de la practică, de la interesele politice.

                După aprobare şi publicare în Monitorul Oficial, legea se aplică, trebuie să se aplice, în litera şi spiritul ei de către toată suflarea, altfel n-ar mai fi lege, ci doar o poveste. Sunt însă şi legi din care lipseşte capitolul cu sancţiuni clare, de coerciţie.

                Să luăm, de exemplu, legea asigurării obligatorie a locuinţei, adusă în discuţie doar atunci când mai vin inundaţii, cutremure, incendii, taifunuri etc. În caz de nenorocire, în loc ca păgubitul să scoată poliţa de asigurare şi să o prezinte asiguratorului pentru despăgubiri, primul la care bate în uşă este primarul, să-l ajute, că de aia este el primar. Când îl întrebi de lege, de legea asigurării obligatorie a locuinţei, nici nu vrea să audă, băiat sărac, a dat necazul peste el, copii etc.

                De ce? Pentru că nimeni nu l-a controlat, nimeni nu i-a cerut socoteală, legea nu a fost aplicată şi nici nu i-a închis nimeni uşa în nas. Mereu se găsesc justificări, vin alegerile, tot timpul este nevoie de un vot-două în plus. În alte ţări, pe care le considerăm civilizate, nu intră nimeni în locuinţă, nu primeşte act de proprietate, dacă nu are încheiată poliţa de asigurare.

                Nu stă nimeni la discuţie, la tocmeală, guvernele folosesc banii pentru investiţii, nu pentru pomeni. E timpul să se facă ordine şi în acest domeniu, cum s-a făcut cu proprietarii de maşini. Statul, fie el şi un stat social, nu-i cutia milei, Guvernul, primăriile au obligaţia să aplice legea, nu să se tocmească cu cetăţenii, astăzi respectăm legea, mâine, dacă plouă, bate vântul, o eludăm, ca să dea bine la electorat.

                Slănic Moldova: „Răvășitul oilor”, cu pastramă de oaie, vin și distracție

                  Stațiunea Slănic-Moldova va găzdui, începând cu 13 octombrie, festivalul „Răvășitul Oilor”, ajuns la a II-a ediție. Evenimentul va avea în punctul Bolovanul și va fi organizat de Primăria Slănic-Moldova, Ferma „Stâna Dacilor”, Obștea Composesorat „Salina” Tg. Ocna și Asociația „Prietenii Slănicului”.

                  Festivalul cuprinde spectacole folclorice, competiții, demonstrații ale meșterilor locali, o expoziție de obiecte artizanale, una de animale și alta de preparate tradiționale, care va oferi oaspeților șansa de a gusta pastrama de oaie, bulzurile ciobănești, brânzeturi de tot felul, unse cu vin adevărat, mai nou sau mai vechi, și, în final, un foc de tabără.

                  Pe scenă vor urca Iuliana Covaci și Fanfara Carcalea, Ștefania Puiu, Silvia Ene, Geta Postolache, Grupul „Mândră ie românească”, Gospodarii de pe Valea Asăului și Ansamblul „Mugurașii” din Agăș. „Răvășitul Oilor” de pe muntele Bolovanul promite trei zile de distracție în aer curat și bucuria de a redescoperi tradițiile.

                  S-au epuizat reprogramările pentru proba practică a examenului auto

                    – mulți dintre cei care nu au fost admiși anul acesta la proba practică a examenului auto au toate șansele să obțină permisul de conducere abia anul viitor

                    Vestea lansată pe piață cu privire la posibilitatea reprogramării datei examenului auto, proba practică, a creat isterie în rândul candidaților programați de calculator în primele luni ale anului 2018. Viitorii șoferi s-au îmbulzit la ghișeele Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor Bacău pentru a prinde un loc mai în față.

                    Nu toți au avut norocul de a se reprograma, pentru că în scurt timp, cele aproximativ 100 de locuri suplimentate în județ pentru reducerea timpilor de așteptare s-au epuizat. Au existat destui nemulțumiți, iar printre ei se numără și Corina Adăscăliței.

                    „M-am dus la sediu să mă reprogramez chiar în prima zi după aflarea veștii și persoana de la ghișeu nu mi-a spus că s-ar fi epuizat locurile, ci doar s-a limitat în a-mi spune că data de 9 ianuarie 2018 este numai bună pentru mine și să mă prezint atunci la examen. Problema mea este că îmi expiră valabilitatea școlii de șoferi, iar în ianuarie este ultima șansă să iau examenul.

                    În caz contrar, trebuie să o iau de la capăt. Din cauza aglomerării excesive, într-un an de zile am reușit să dau proba practică doar de două ori”, ne-a spus Corina Adăscăliței.

                    Comisarul șef Ovidiu Genes, șeful Serviciului, declară că reprogramările s-au făcut în limita locurilor disponibile. Până la sfârșitul anului 2017, examinatorii auto vor lucra program normal de lucru și sâmbăta.

                    În lunile octombrie și noiembrie, zilele în care se susține proba practică conform graficului de examinare sunt următoarele: în municipiul Bacău, candidații își vor arăta îndemânarea pe 14 octombrie, 4 noiembrie și 11 noiembrie; municipiul Onești și-a rezervat zilele de 21 octombrie și 18 noiembrie pentru susținerea „orașului”, iar examinatorii auto se vor deplasa în municipiul Moinești pe 28 octombrie și 25 noiembrie pentru a le testa îndemânarea localnicilor și a candidaților din împrejurimi.

                    11.10.2017

                      Profesioniști în educație pentru o școală a viitorului

                        Sub semnul profesionalismului s-a aflat stagiul de formare Erasmus Plus KA1, „Success methods for students social inclusion and reducing early school leaving”, desfășurat în intervalul 24-28 septembrie 2017, în Konya, Turcia.

                        La acesta a participat un grup de șase profesori de la Școala Gimnazială „Dr. Alexandru Șafran” Bacău, prin intermediul programului Erasmus Plus, coordonat de prof. dr. Mihaela Cojocaru. Proiectul KA1 „Profesioniști în educație pentru o școală a viitorului” este implementat în 2017-2018 la școala amintită, cu scopul de a crește calitatea educației prin noi competențe dobândite de către cadrele didactice formate în context european.

                        Astfel, coordonatoarea proiectului, împreună cu directorul unității de învățământ, prof. Irina-Carmen Vrînceanu, prof. Oana-Andreea Bărbuț, prof. Carmen Mavrichi, prof. Mara Feneru, prof. pentru învățământul primar Flaviana Patrașcu-Diac au constituit o echipă diversă, reprezentată de membri ai majorității ariilor curriculare din școală.

                        Aceștia s-au implicat activ în programul de formare, oferit de către asociația Hayat Boyu Gelisim Dernegi, din orașul gazdă, care a avut ca obiective: proiectarea demersului didactic într-un format nou de învățare prin cooperare, care să faciliteze incluziunea socială a elevilor în clasă, utilizarea unor metode de predare inovatoare: introducerea TIC în procesul educativ, învățarea creativă, învățarea prin proiecte, educația de la egal la egal – Peer Education, gândirea critică, proiectarea unor instrumente și a unor materiale didactice conform principiilor șansei egale la educație de calitate, ținând cont de stilurile de învățare ale elevilor ș.a.
                        Fiecare zi din cele cinci ale formării au conturat treptat tema cursului.

                        Prima zi a stat sub semnul educației incluzive realizate prin intermediul artelor: muzică, dans, grafică, teatru. Cele menționate conferă posibilitatea creșterii gradului de atractivitate al orelor, pentru ca în următoarele să se puncteze cauzele abandonului școlar – o problemă generalizată la nivel european – și să se identifice pârghii pentru stoparea sa. Jocurile de logică, atitudinea caldă și înțelegătoare față de elevi, nediscriminatorie conduc spre creșterea încrederii copiilor față de cadrele didactice și implicit față de școală. S-au prezentat multiplele beneficii ale utilizării instrumentelor TIC în cadrul orelor.

                        S-a pornit de la analiza duratei perioadei de rezistență, chiar și a celor mai tradiționaliști dascăli, până să înțeleagă importanța folosirii computerului și să îl includă în activitatea didactică, recunoscându-i avantajele, pentru a se evidenția în final rapiditatea oferirii feedback-ului către elevi prin utilizarea platformelor pentru evaluare.

                        Penultima zi a adus în prim-plan o problematică specifică secolului XXI, chestiunea migranților. Numeroase țări sunt nevoite să își conceapă strategii pentru integrarea acestora – o cale sigură pentru evitarea conflictelor din comunitate – să aplice principiile comunicării interculturale, să identifice și să ocrotească prin strategii specifice copiii/ grupurile vulnerabile.

                        În spațiul băcăuan, existența unor minorități determină stabilirea și utilizarea unor demersuri clare pentru integrarea și păstrarea acestora în unitățile de învățământ până la finalul perioadei de școlarizare. În final, prin whorkshop, s-au determinat strategii de prevenire a violenței, s-au realizat studii de caz referitoare la tipologia amintită, cadrele didactice identificând împreună cu formatorul calea pentru a ajunge la sufletul elevului – soluția pentru păstrarea acestuia în școală alături de valorizarea sa și transpunerea în situații care să îi dezvolte gândirea creativă, implicit stima de sine.

                        Echipa de profesori a avut posibilitatea de a vizita o școală din Turcia, de a interacționa cu elevii dornici de dialog intercultural, înțelegând în această manieră specificul sistemului de educație, prezentat în prima zi de formare. Vizitele culturale, efectuate în zilele șederii în Konya, au întregit experiența de învățare, oferind participanților oglinda unei culturi fundamentate pe tradiție, religie, promovarea propriilor valori, formulate atât de duios de către Mevlana, poetul care îi invită pe toți la înțelepciune și iubire.

                        Prof. Dr. Oana-Andreea Bărbuț

                        VIDEO: Cum se construiește o casă în cinci zile

                          Peste 820 de voluntari unici s-au aflat saptamana trecuta pe santierul Habitat for Humanity Romania din Bacau si au lucrat la ridicarea celor 36 de locuinte, impreuna cu familiile care se vor muta in acestea, incepand cu anul viitor. Intre voluntari se afla sportivi olimpici, angajati ai companiilor partenere, studenti sau persoane care si-au luat concediu 5 zile pentru a da o mana de ajutor.

                          A murit scriitorul Gheorghe Izbășescu

                          “Tristă zi” a fost marți 10 octombrie pentru spiritualitatea culturală oneșteană, care a pierdut pe poetul Gheorghe Izbășescu. Născut la 8 septembrie 1935 într-o localitate din județul Argeș, el a urmat cursurile Liceului “Ienăchiță Văcărescu” din Târgoviște, înscriindu-se apoi la Facultatea de Filologie a Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

                          Întrerupând pentru o perioadă cursurile universității ieșene, a absolvit această instituție în 1970, la vârsta când avea 35 ani. Ajuns pe meleagurile trotușene Gheorghe Izbășescu a început cariera didactică în satul Viișoara (1962 – 1965) și a continuat-o la Oituz, până în anul 1973.

                          După ce a fost profesor timp de doi ani (1973 – 1975) la Liceul Industrial de Chimie (actualul Colegiu Tehnic “Petru Poni”), din 1975 a devenit titular al catedrei de creație literară a Casei Pionierilor Onești (care, după evenimentele din 1989 poartă denumirea Clubul Elevilor “Alecu Aslan”). Aici a organizat un puternic cenaclu literar (“Zburătorul”), a realizat două antologii cu tinerii care s-au remarcat la acest cenaclu și a activat până la pensionare, în 2005 (fiind mulți ani director al Clubului Elevilor Onești) .

                          Inițiator de reviste de cultură și a unui cenaclu literar, prezent la numeroase evenimente culturale , fondator al Ligii Culturale “Zburătorul”, poetul Gheorghe Izbășescu a creat o rezonanță deosebită numelui său și prin opera sa literară. El a câștigat în anul 1984 Concursul de debut al Editurii Albatros (cu volumul “Viața în tablouri”).

                          Gh. Izbășescu este autorul a mai multe volume de versuri (“Garsoniera 49”, “Ulise al orașului”, “Melodrama realului”, “Ansamblul de manevre”, “Cântece de mântuire”, “Muza din tomberon” – unele din acestea fiind reeditate de mai multe ori) dar și a cărții de proză “Salonul de vară”. Considerat de critica literară “poetul fără vârstă” (el fiind alăturat “generației optzeciste”), a scris o poezie “înclinată ceremoniilor lirice”- “Câtă vreme nu reușim măcar să ne menținem / sufletul în forma –n care / ni l-au născut mamele / zadarnic încercăm să-i cunoaștem naturii / părți din biografia-i plină de plânsuri / De ce neînțelesurile nu sunt decât / o alcătuire a limbii ? {i nu darul / de –a crește ca rezultat al experienței!” Criticii literari au remarcat faptul că “formula lirică a lui Gheorghe Izbășescu constă în placarea mitului peste cotidian, poetul inscripționând că “nu numai o cetate poate să-și aibă epopeea ei ci și un om / cetățeanul cetății, cel simplu, pierdut în mulțime”.

                          Ca președinte timp de mai mulți ani a juriului Concursului național de proză “Radu Rosetti”, organizat de Biblioteca Municipală Onești scriitorul Gheorghe Izbășescu (membru al Filialei Pitești – Argeș a Uniunii Scriitorilor din România), îndemna mânuitorii condeiului “să fie ancorați în realitate, lăsați singurătatea, fulgii și picăturile de ploaie, creați personaje!”

                          Dispariția omului de cultură Gheorghe Izbășescu lasă un gol spațiului cultural moldav, el bucurându-se în timpul vieții de aprecierea scriitorilor băcăuani. Astfel, în timp ce Cornel Galben l-a considerat “scribul ce în permanență revine asupra textului”, criticul literar Petre Isachi a notat: “Gheorghe Izbășescu, eternul nostru erou, ce și-a creat rădăcini în Onești, e un norocos fiind «adoptat» de această localitate! El a eternizat într-un fel Oneștiul și a adus un «modus vivendi» de a fi al orașului, pe care numai artiștii știu în ultimă instanță să-l transmită.”

                          Smiley, acasă la copiii din Dofteana

                            În calitate de Ambasador Național pentru UNICEF în România, Smiley va fi prezent, miercuri, alături de puștii din Dofteana, una dintre cele 45 de comunități în care a fost implementat modelul „Servicii Comunitare pentru Copii”.

                            Proiectul, derulat în parteneriat cu Consiliul Județean Bacău, este unic în țară și are doi piloni: „Pachetul Educație Incluzivă de Calitate” și „Pachetul Minim de Servicii”.
                            Smiley, împreună cu echipa UNICEF România, va vizita școala și grădinița, va discuta cu copiii, apoi cu directorul școlii și cadrele didactice care susțin obiectivele organizației, cu primarul Ioan Bujor și echipa care răspunde de proiect: asistentul social, asistentul medical comunitar și consilierul școlar.

                            „În comunitățile în care am intervenit alături de partenerii noștri, numărul copiilor cu risc de abandon școlar a scăzut cu 27 la sută. Astăzi, 97 la sută dintre copiii care nu erau înscriși pe lista unui medic de familie sunt înscriși, iar toți copiii identificați ca fiind în pericol de separare trăiesc în continuare alături de familia lor, care beneficiază de serviciile de suport necesare”, arată Raluca Dinu-Paicu, purtător de cuvânt al UNICEF.

                            Îndrăgitul artist a mai fost prezent în județul Bacău în noiembrie 2016, când, în cadrul aceluiași proiect, s-a întâlnit cu copiii din Buhuși.