În duminica aceasta, cea de-a XXXI-a duminică după Rusalii, în toate bisericile ortodoxe se va citi la Sfânta Liturgie pericopa ce istoriseşte minunea vindecării orbului din Ierihon. Această minune este una din șirul de mari minuni pe care le-a săvârşit Mântuitorul pe parcursul activității sale pământești, minuni ce aveau rostul de a întări credinţa şi a proba prin fapte adevărul noilor învăţături ce au fost revelate de El prin cuvânt.
Fiecare dintre aceste minuni are un rost în iconomia mântuirii, fiecare ne învaţă ceva cu privire la puterea şi lucrarea lui Dumnezeu, precum şi cu privire la rostul omului pe pământ, la modul cum trebuie să transpună el în propria viaţă poruncile lui Dumnezeu, spre dobândirea mântuirii. Iar potrivit Sfintelor Evanghelii, precum și înțelegerii celor care au cercetat mai adânc, cele mai multe minuni săvârșite de Mântuitorul au fost vindecări de orbi, împărtășire a luminii. Când rostim acest cuvânt mintea noastră aleargă către rădăcinile existenței. Căci dacă primul act dumnezeiesc a fost „Să fie lumină”, atunci întreaga făptură e zidită din lumină, și fiecare din noi în adâncul ființei noastre suntem lumină; ar trebui nici o clipă să nu uităm acest fapt: „Eu sunt și trebuie să fiu lumină; nici o clipă lumina să nu se stingă în mine!”
Această vindecare minunată este urmarea rugăciunii făcută de cel aflat în nevoie, sărmanul orb Bartimeu ce cerșea la marginea drumului. Ceea ce este important e faptul că această rugăciune e făcută cu credinţă în puterea lui Dumnezeu, Cel ce pe toate le-a făcut şi tuturor le poartă de grijă. Vedem pe Iisus cum îl întreabă pe orb „Ce voiești să-ți fac?”, iar el îi răspunde „Doamne, să văd!”, iar în urma acestui răspuns vine şi vindecarea, prin cuvintele „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit.”(Luca18, 41-42). Vedem aşadar că minunile presupun o cooperare între om şi Dumnezeu, pentru că măsura credinţei noastre este măsura împlinirii rugăciunilor noastre, a deschiderii puterii lui Dumnezeu către noi. Dacă în rugăciunile noastre nu ne deschidem complet inima în faţa lui Dumnezeu, nu credem cu toată tăria în puterea Sa şi nu respectăm poruncile Sale în viaţa noastră, atunci nu trebuie să ne aşteptăm ca aceste rugăciuni sa fie împlinite, şi nu pentru că Dumnezeu nu le-ar auzi, ci pentru că lipseşte partea noastră din lucrare.
Credinţa creştină şi revelaţia divină sunt întemeiate şi întărite de minuni, adică de fapte şi lucrări supraomeneşti săvârşite de Dumnezeu Cel mai presus de mintea şi de înţelegerea noastră, dar accesibile în mod direct simţurilor noastre, evidente, ca orice faptă săvârşită în văzul tuturor.
Cu toate acestea, unii oameni necredincioşi se împotrivesc până şi în faţa evidenţei, asemenea fariseilor care, orbi fiind duhovniceşte, răstălmăceau minunile Mântuitorului, spunând: “…cu domnul demonilor scoate pe demoni”(Matei 9, 34).Este dovada urii acestei categorii de slujitori ai Templului, ură care le întuneca mintea, făcându-i să gândească total ilogic: dacă Satana ar alunga pe Satana, cu siguranţă s-ar produce dezbinare între diavoli, pierzându-se puterea lor de dominaţie asupra oamenilor.
Ne putem întreba de ce, oare, Hristos nu a răspuns la aceste vorbe ale fariseilor. Cu siguranţă că El a vrut să lase faptele – adică minunile – să vorbească! Este vorba, aşadar, de un exemplu pe care Iisus ni-l dă tuturor, de a nu căuta lauda oamenilor. Hristos, ca model suprem al omului în drumul spre desăvârşire, a arătat că şi atunci când facem o faptă bună în văzul oamenilor, gândul trebuie să fie nu la propria slavă, ci la slava lui Dumnezeu, Cel ce le face pe toate şi de la Care va veni, la vremea cuvenită, răsplata ostenelilor noastre.
Pr. dr. Marius Popescu, Parohia „Sfântul Ioan” Bacău
