Am avut, în anii mei de gazetărie, mai multe ocazii să văd reacția locuitorilor unor cătune izolate în care a ajuns, până la urmă, electrificarea. Erau scene ca de film: o femeie în vârstă săruta stâlpul abia plantat lângă casa ei, pe care ardea deja un bec. Alții ieșeau în fața electricienilor cu de-ale gurii când în case li s-a aprins lumina. Am văzut reacții interesante și în orașele mai mari în care s-a modernizat iluminatul public pe câte un bulevard. Acolo primarii chiar au regizat scenele, dar acestea până la urmă tot satisfacție subliniau.
Fără lumină casa omului e pustie, viața e infinit mai grea. Cu aproape o sută de ani în urmă Lenin explica poporului ce însemna comunismul: „puterea sovietelor plus electrificarea”. Era o epocă de tristă amintire – spunem astăzi -, dar un sâmbure de adevăr tot avea.
Numai cine nu a trăit cu lampa în casă nu știe ce înseamnă electrificarea. Astăzi, dacă pe vreme rea, pe furtună, pe ploaie, se întrerupe curentul măcar un sfert de oră, lumea intră în panică. Suntem consumatori captivi, spun specialiștii. Fără energie electrică nimic nu mai merge!
Și totuși, mai avem destule cătune, destule cartiere noi în sate și chiar destule case în care tot lampa cu gaz e la putere. Electrificarea costă, iar oamenii nu au bani, cum nici instituțiile abilitate să administreze comunitățile nu prea au. De aceea rămâi plăcut impresionat de gesturi de care auzim acum, precum cele făcute de un furnizor de energia electrică și de instituții ale statului care promit să aducă rețelele electrice și pe acolo pe unde n-au ajuns de când lumea.
Și sunt sigur că și subprefectul nostru, Valentin Ivancea, om crescut la sat, a anunțat zilele acestea cu mare plăcere un asemenea eveniment, despre care scrie și ziarul nostru astăzi.
Deci, „Fiat lux!” – Să se facă lumină!, precum scria, în latinește, chiar în prima carte a Bibliei.
