În ultimele două decenii, România a înregistrat un ritm susținut de creștere economică, impulsionat de procesul de integrare europeană, de reformele structurale implementate înainte și după aderare, precum și de accesul la piața unică și la fondurile Uniunii Europene.
Țările CEE (inclusiv România) au crescut rapid în ultimele decenii, dar cu dezechilibre (mai ales în cazul nostru)
Evoluții similare au avut și alte economii din Europa Centrală și de Est cu care ne comparăm frecvent, având în comun un stadiu apropiat de dezvoltare economică precum și tranziția de la economia de comandă la economia de piață. Este, așadar, justificat să afirmăm că integrarea în Uniunea Europeană a jucat un rol esențial pentru progresul economic rapid observat în România, Polonia, Cehia, Ungaria și Bulgaria. Dintre acestea, țara noastră s-a remarcat printr-un ritm de convergență mai accelerat, reușind să recupereze decalajul important pe care îl avea în urmă cu 20 de ani față de Ungaria și Polonia, din perspectiva PIB/locuitor ajustat la paritatea puterii de cumpărare.
Totuși, mai ales în ultimii ani, înainte chiar de debutul perioadei de crize suprapuse, în România, ritmul de creștere economică superior celui consemnat, în medie, de alte state din regiune a fost însoțit de dezechilibre. Efectele pandemiei de COVID-19 și ale războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei au fost și rămân importante pentru toate economiile din regiune, dar România a intrat în această perioadă de turbulențe economice având deja un nivel semnificativ mai mare al dezechilibrelor, iar ulterior acestea s-au accentuat. Comparațiile la nivel regional sunt semnificativ nefavorabile pentru economia noastră în ceea ce privește amploarea și persistența deficitului fiscal și a deficitului contului curent, precum și din perspectiva ritmului de creștere a datoriei publice. Mai ales în anul 2024, dominat în plan social de evenimentele politice și electorale, aceste probleme economice au devenit tot mai acute.
Dezechilibrele mari fac necesară o analiză serioasă a modelului de creștere
În acest context, este pe deplin justificată preocuparea pentru ajustarea modelului de creștere economică al României, atât în vederea revenirii la o traiectorie sustenabilă, care să limiteze apariția dezechilibrelor pe termen mediu, cât și din perspectiva – mai largă, dar la fel de importantă – a evitării capcanei venitului mediu. Strategia de ieșire din situația economică dificilă în care ne regăsim astăzi trebuie să adreseze deopotrivă aceste două elemente.
Provocarea este cu atât mai mare cu cât ajustarea trebuie realizată pe fondul unor condiții generale nefavorabile: comerțul internațional și economiile partenere sunt afectate de importante tensiuni geopolitice, precum și de amenințarea creșterii tarifelor comerciale, iar economia locală traversează o fază de încetinire accentuată.
Chiar dacă soluția nu este evidentă, este cert că un model economic sănătos nu mai poate fi construit pe expansiunea consumului necorelată cu productivitatea, pe direcționarea investițiilor către activități cu valoare adăugată scăzută sau pe menținerea unor lacune în colectarea veniturilor bugetare.
O abordare structurată a acestei probleme duale formulate anterior necesită discutarea etapizată a celor două întrebări cheie.
I. Cum poate România să crească sustenabil, limitând acumularea dezechilibrelor macroeconomice?
În principiu, ideea de echilibru în economie se referă la o situație în care aceasta funcționează eficient, nu generează externalități negative și nu există o discrepanță mare între cerere și ofertă. Într-un mecanism atât de complex, aceasta este însă greu de menținut în mod natural pentru perioade lungi de timp. Apariția dezechilibrelor este firească, important este ca ele să nu persiste și să nu se accentueze dincolo de anumite praguri, care și ele diferă în funcție de context.
John Maynard Keynes a introdus, încă de la începutul secolului XX, ideea de bază a teoriei dezechilibrului economic: aceea că prețurile nu se ajustează suficient de rapid pentru a restabili automat echilibrul dintre cerere și ofertă. Ca urmare, piețele pot funcționa ineficient, ceea ce conduce la instabilitatea prețurilor și la ajustări lente ale cantităților tranzacționate.
Pe această temelie conceptuală, teoria dezechilibrului a fost ulterior extinsă și formalizată. O contribuție esențială aparține lui Barro și Grossman (1971), care au propus un cadru analitic riguros pentru studierea dezechilibrelor simultane pe mai multe piețe, în care politicile monetare și fiscale au efecte reale, tocmai pentru că prețurile nu se ajustează instantaneu.
Această abordare se înscrie în cadrul așa-numitelor modele Old Keynesian, care au inspirat ulterior introducerea explicită a rigidităților și fricțiunilor în modelele macroeconomice moderne. Lucrări recente, precum cea a laureatului Premiului Nobel, Thomas Sargent (2023), respectiv cele ale unor reputați economiști Roger Farmer (2008) sau Robert Barro (2025), oferă o prezentare detaliată a acestei familii de modele.
De altfel, modelele dinamice stocastice de echilibru general (DSGE) utilizate pe scară largă în prezent, atât în cercetarea economică, cât și în formularea politicilor economice, preiau elemente ale teoriei dezechilibrului prin introducerea de fricțiuni nominale și reale. Astfel, dezechilibrul este modelat ca rezultat al unor mecanisme de ajustare incomplete, lente sau costisitoare, în cadrul unui model de echilibru rațional.
Din perspectivă empirică, dezechilibrele macroeconomice sunt un fenomen recurent, atât în economiile dezvoltate, cât și în cele emergente. Totuși, frecvența, severitatea și persistența acestor dezechilibre tind să fie considerabil mai mari în cazul economiilor în curs de dezvoltare, din cauza vulnerabilităților structurale și a unei capacități instituționale mai reduse de a răspunde eficient la șocuri.
Atunci când dezechilibrele au o amploare redusă și sunt generate de factori endogeni – cum ar fi politici prociclice, slaba colectare fiscală sau rigidități structurale – ele sunt gestionabile prin măsuri interne bine calibrate.
În schimb, atunci când deficitele devin mari, cronice și persistente, ele tind să se autoalimenteze: economia și actorii săi – gospodăriile, companiile, administrația publică – ajung să se adapteze la un mediu caracterizat de stimuli fiscali permanenți și de politici tolerante față de dezechilibru. În timp, acest lucru erodează disciplina economică, reduce presiunea pentru eficiență și inovație și afectează capacitatea sistemului de a reacționa robust și credibil în fața crizelor.
Totodată, dacă dezechilibrele se manifestă pe fondul unor șocuri externe de natură globală – de exemplu, tensiuni geopolitice, schimbări în condițiile financiare internaționale sau perturbări majore ale lanțurilor de aprovizionare – sau sunt amplificate de acestea, procesul de ajustare devine cu atât mai mult unul foarte dificil, iar spațiul de manevră al autorităților naționale este restrâns substanțial.
Ultimele două paragrafe de mai sus reprezintă, din păcate, o radiografie destul de exactă a situației de astăzi a economiei noastre.
Dezechilibre se pot manifesta și punctual, pe piața muncii, pe piața bunurilor și serviciilor, iar cele mai mediatizate și care apar cu cea mai mare frecvență sunt cele de pe piețele financiare.
Pe piețele de bunuri si servicii, o cauza relevantă pentru potențiale dezechilibre în contextul actual este reprezentată de restricțiile de natură comercială care există între țări sau blocuri economice. Deși sunt aplicate cu scopul de a corecta o serie de disfuncționalități, adesea politicile protecționiste dau naștere în fapt altor probleme cu implicații mult mai profunde și care au efecte în întreaga economie. Țintind încurajarea pe termen mediu a dezvoltării ofertei interne, protecționismul are în primă instanță efecte negative asupra consumatorilor sub forma unor prețuri mai mari și a reducerii diversității și calității bunurilor disponibile. Pentru că cel mai adesea se ajunge la extinderea pe orizontală a barierelor din calea liberului schimb, în rundele ulterioare sunt afectate fluxurile financiare și de capital tehnologic, precum și inovarea, ceea ce, pe termen lung, perturbă creșterea economică.
Relația dintre creșterea economică și intensitatea relațiilor comerciale internaționale este una ciclică și bidirecțională. O economie în expansiune stimulează, de regulă, creșterea importurilor și exporturilor, contribuind la consolidarea interdependențelor comerciale și, adesea, la aprofundarea cooperării diplomatice. Aceste dinamici pot crea un cerc virtuos în care comerțul internațional susține, la rândul său, creșterea economică. În perioadele de încetinire economică, însă, tendința multor state este de a recurge la măsuri protecționiste pentru a-și apăra sectoarele interne. Astfel de politici pot duce la tensiuni comerciale, fragmentarea lanțurilor globale de aprovizionare și afectarea ritmului de creștere la nivel internațional.
Dezechilibrele macroeconomice se manifestă frecvent și pe piața muncii. John Maynard Keynes a argumentat că piața muncii nu se echilibrează în mod automat, iar cererea de muncă poate rămâne inferioară ofertei disponibile chiar și în absența restricțiilor explicite, generând șomaj involuntar. Printre cauzele identificate de Keynes se numără rigiditatea prețurilor și, în special, inflexibilitatea salariilor nominale. Astăzi observăm în practică faptul că piața muncii este afectată de o serie de factori care accentuează aceste rigidități: reguli fiscale diferențiate, calibrarea neadaptată la condițiile economice a salariului minim, scheme de pensii și asigurări sociale care nu funcționează eficient etc. Toți acești factori pot contribui la apariția unor dezechilibre persistente în alocarea forței de muncă.
Și pe piața muncii din România se regăsesc unele dintre rigiditățile amintite mai sus, care alimentează dezechilibre structurale și limitează potențialul de creștere economică pe termen lung. Astfel, deși creșterea salariului minim a contribuit aproape imediat la îmbunătățirea nivelului de trai în segmentele inferioare ale distribuției veniturilor, majorările insuficient corelate cu dinamica productivității au distorsionat structura stimulentelor în sectoare cu valoare adăugată scăzută. În anumite regiuni sau industrii, salariul minim se apropie de media salarială, comprimând astfel diferențele între muncă calificată și necalificată și descurajând investițiile în formarea profesională. Totodată, necorelarea cu nivelul ofertei interne a făcut ca surplusul de cerere pentru consum a gospodăriilor să conducă la creșterea importurilor, agravând dezechilibrul extern și implicit presiunea latentă și indirectă asupra cursului de schimb. În timp, coroborat cu o serie de factori exogeni, prețurile interne și impactul asupra inflației al prețurilor din import au crescut simultan. De aceea, pe termen mediu, acele efecte pozitive inițiale ale creșterilor salariale necorelate cu productivitatea au fost, în cele din urmă, în mod firesc vizibil erodate.
În absența unor mecanisme de ajustare eficace și a unei capacități instituționale de reacție timpurie, astfel de dezechilibre riscă să se accentueze pe termen lung, afectând potențialul de creștere economică și competitivitatea. Prin urmare, este esențial ca politicile publice să includă instrumente de monitorizare preventivă și intervenție corectivă timpurie pe piața muncii. Printre altele, cred că avem nevoie de o formulă predictibilă și transparentă de actualizare a salariului minim, bazată pe productivitate, inflație și dinamica economică, diferențiată la nivel sectorial.
Pe piața capitalurilor financiare, așa cum observăm în prezent, dezechilibrele apar ca urmare a scăderii încrederii investitorilor față de perspectivele de profit dintr-o anumită țară sau regiune, lucru care diminuează nivelul investițiilor productive. În timp, aceasta duce la accentuarea inegalităților între regiuni, ceea ce impactează piața muncii, creșterea economică și bunăstarea.
În acest context, menținerea calificativului investițional din partea agențiilor de rating nu reprezintă doar o chestiune tehnică de percepție financiară, ci un obiectiv esențial pentru România. Acesta influențează direct costul finanțării externe a deficitul bugetar în perioada de ajustare pe care o traversăm, apetitul investitorilor străini pentru a dezvolta afaceri private în România, stabilitatea cursului de schimb, capacitatea statului de a susține investițiile publice și efortul de apărare. Orice deteriorare a percepției de risc are potențialul de a amplifica dezechilibrele deja existente și de a frâna convergența economică, afectând perspectivele de dezvoltare pe termen mediu și lung.
Emoțiile, intuițiile și impulsurile iraționale care influențează comportamentul agenților economici cu privire la deciziile pe care aceștia le iau în termeni de consum sau investiții, precum și în termeni de încredere referitor la starea economiei, reprezintă un factor important al dinamicii ciclurilor economice și financiare. Referitor la acest aspect, Keynes a introdus în lucrarea sa din 1936 conceptul de spirite animalice (Animal Spirits). Laureații Premiului Nobel, George Akerlof și Robert Shiller, adresează explicit conceptul de spirite animalice în lucrarea cartea lor din 2009, subliniind că psihologia umană joacă un rol central în economia reală și în crizele financiare. Roger Farmer (2011) explică faptul că acest fenomen de tip spirite animalice a avut un rol semnificativ în prăbușirea piețelor financiare din timpul crizei din 2008-2009, conducând apoi la o rată mare a șomajului.
În cadrul unui discurs susținut pe 8 noiembrie 2013 la conferința anuală de cercetare a FMI în onoarea lui Stanley Fischer, reputatul economist Larry Summers a readus în atenția publicului conceptul de „stagnare seculară”, pentru a descrie situația în care economiile de piață pot ajunge în situația unor „echilibre ineficiente” (sau, mai direct spus, dezechilibre), care să fie de durată. Astfel, din cauza unei lipse de încredere a investitorilor privați în perspectivele de creștere viitoare, economia ar putea ajunge într-o situație caracterizată de un nivel ridicat și persistent al șomajului, precum și de o producție agregată sub nivelul său potențial. În această prezentare, el a sugerat că economiile avansate ar putea suferi de o cerere agregată cronic insuficientă, chiar și în condiții de dobânzi foarte scăzute, ceea ce ar putea duce la o creștere economică lentă și la o inflație sub țintă pe termen lung. Această idee a fost considerată de unii economiști influenți, precum laureatul Premiului Nobel, Paul Krugman, sau fostul economist șef al FMI din perioada crizei financiare, Olivier Blanchard, ca fiind una dintre cele mai importante contribuții recente la dezvoltarea gândirii macroeconomice.
Dezechilibrele macroeconomice pot varia în formă și intensitate, dar prezintă și trăsături comune. Ele pot avea cauze structurale – legate, de exemplu, de modelul de dezvoltare economică, de specializarea anumitor sectoare sau de eficiența instituțională – pot fi de natură ciclică, generate de fluctuațiile inerente ale activității economice sau pot deveni cronice, atunci când factori persistă pe termen lung fără intervenții corective adecvate.
În consecință, dezechilibrele trebuie analizate și abordate diferențiat, în funcție de context și mecanismele care le generează. Totuși, dincolo de particularități, se pot distinge câteva tipare recurente în formarea și acumularea lor.
Un exemplu ilustrativ este cazul așa-numiților „tigri asiatici” – precum Coreea de Sud, Thailanda sau Indonezia – care, în anii ’80–’90 au înregistrat creșteri economice accelerate, susținute de investiții masive și exporturi dinamice, dar însoțite de fragilități care, ulterior, au fost catalizatorul crizei financiare asiatice din 1997. Aceasta a demonstrat că o creștere rapidă, în absența prudenței macroeconomice și a consolidării instituționale, poate amplifica instabilitatea în loc să asigure dezvoltare sustenabilă continuă.
Aguiar și Gopinath (2004), într-o lucrare remarcabilă ce a schimbat perspectivele asupra dinamicii ciclurilor economice în cazul economiilor emergente, atribuie un rol esențial soldului contului curent. Astfel, deficitele mari și persistente ale soldului contului curent din economiile emergente indică o dependență ridicată față de finanțarea externă, ceea ce face economia vulnerabilă la șocuri externe și retrageri bruște de capital sau „sudden stops”. Acumularea dezechilibrelor externe prelungește și agravează riscul unei crize financiare, deoarece țara trebuie să-și refinanțeze datoria externă în condiții de incertitudine crescută. Astfel, în situații de criză, economiile emergente trebuie să facă ajustări dureroase pentru a reduce dezechilibrul extern.
Totodată, Ricardo Reis (2013) realizează o radiografie a economiei portugheze în perioada pre- și post-criză, pentru a identifica factorii ce au stat în spatele performanței economice slabe înregistrate în perioada 2000-2012. În perioada menționată, economia portugheză a avut o prestație mai slabă decât cea înregistrată de economia Statelor Unite în timpul Marii Depresiuni, respectiv de economia Japoniei în deceniul său pierdut. Reis (2013) pune evoluția economică a Portugaliei în perioada menționată pe seama următorilor factori: aprecierea cursului real de schimb, creșteri salariale, alocarea ineficientă a capitalului în economie, extinderea sectorului de tip non-exporturi („non-tradable”), scăderea productivității totale a factorilor (TFP), îndatorare masivă din străinătate și lipsa unor acțiuni care să adreseze din timp problemele din sectorul pensiilor. Ca și în cazul economiilor investigate de Aguiar și Gopinath (2004), șocul de tip „sudden stop” generat de criza financiară a cauzat probleme serioase economiei portugheze în contextul vulnerabilităților menționate anterior.
Particularizând toate aceste idei pentru cazul României, observăm o bună asemănare cu cazul tigrilor asiatici, dar nu doar din considerente pozitive: rate mari de creștere economică în trecut asociate cu acumularea unor dezechilibre majore.
Privind retrospectiv, de la momentul integrării în Uniunea Europeană și până în prezent, datele evidențiază un progres remarcabil în termeni de convergență reală. Produsul intern brut pe locuitor, exprimat la paritatea puterii de cumpărare (PPS), a crescut de la aproximativ 10.800 euro în 2007 la circa 31.000 euro în 2024 – o triplare în decurs de 17 ani. Am ales această măsură exprimată în PPS deoarece reflectă mai fidel puterea reală de cumpărare a populației, făcând posibilă o comparație relevantă cu alte state membre UE, indiferent de diferențele de prețuri și costuri de trai.
În aceeași perioadă, media PIB pe locuitor în Uniunea Europeană a crescut de la 24.700 euro la 39.700 euro. Prin urmare, România a avansat într-un ritm considerabil mai rapid decât media Uniunii, de la doar 44% din media UE în 2007 până la aproximativ 79% în 2024 (ceea ce ne plasează însă doar pe locul 18 între cele 27 de state membre).
Această dinamică confirmă succesul procesului de convergență economică, dar totodată ridică întrebări privind sustenabilitatea modelului de creștere care a susținut această performanță. Așa cum arată și experiențele internaționale, inclusiv din Asia, o creștere accelerată poate ascunde acumularea de dezechilibre structurale, care devin vizibile abia în momentul apariției unui șoc sau a unei crize.
Un exemplu util acestei discuții dar dintr-o perspectivă diferită este și cel al Bulgariei, care a pornit în 2005 de la un nivel foarte apropiat de al nostru însă a crescut mai lent ajungând în 2024 la doar 66% din media europeană, dar fără dezechilibre atât de mari și pentru o perioadă la fel de lungă de timp ca în cazul României. O dovadă în acest sens sunt concluziile celor mai recente rapoarte de convergență publicate pe 4 iunie de Comisia Europeană și de Banca Centrală Europeană care arată că această țară se încadrează în nivelurile de referință stabilite prin criteriile de convergență, fiind astfel pregătită să adopte moneda euro începând cu data de 1 ianuarie 2026.
Desigur, Bulgaria are o economie de dimensiune semnificativ mai redusă și numeroase particularități care o diferențiază de România. În același timp, lecția pe care o oferă nu ține neapărat de oportunitatea adoptării monedei euro – pe care eu o susțin, în mod echilibrat, considerând atât avantajele cât și provocările, dar care este însă un subiect dezbătut între economiștii români și care adesea polarizează. Situația sa arată însă că, în anumite situații, un ritm de creștere mai moderat, dar însoțit de echilibre macroeconomice mai bune (ce rezultă uneori chiar și din constrângeri ce pot părea destul de severe), poate fi preferabil unei expansiuni rapide care generează vulnerabilități persistente.
Revenind la dinamica economiei României, pot fi relevante alte două întrebări sub-adiacente: cât de intensă a fost integrarea în Uniunea Europeană, respectiv în câți ani indicatorul PIB pe locuitor din țara noastră ar putea ajunge la nivelul mediu al Uniunii Europene.
Pentru a răspunde la prima întrebare, am recurs la abordarea propusă de Robert Lucas în lucrarea Trade and the Diffusion of the Industrial Revolution din 2007. În perioada analizată, rata (logaritmică) medie anuală de creștere a PIB pe locuitor a fost de aproximativ 6,21% în România, respectiv de aproximativ 2,8% la nivelul Uniunii Europene. Este important de menționat faptul că economiile emergente, precum România, înregistrează nu doar creșteri ale producției, ci și ajustări ale nivelului prețurilor către media Uniunii Europene. Această aliniere a prețurilor, reflectată în indicatorii calculați la paritatea puterii de cumpărare, poate conduce la o rată de creștere a PIB pe locuitor exprimat în paritatea puterii de cumpărare mai mare decât cea a PIB real, exprimând astfel un progres atât în termeni cantitativi, cât și în termeni de prețuri relative. Calibrând modelul lui Lucas rezultă un parametru de integrare de aproximativ 0,9. Acesta indică faptul că România asimilează, în medie, aproximativ 90% din beneficiile apartenenței la Uniunea Europeană, referindu-ne aici la tehnologie, productivitate, fonduri europene sau investiții străine directe.
Dacă am presupune că nivelurile favorabile nouă ale parametrilor de convergență observați în perioada 2007-2024 vor rămâne constanți (ceea ce reprezintă o adevărată provocare greu de atins – adică să asistăm la aceleași rate de creștere a PIB pe locuitor în țara noastră, precum și la nivelul Uniunii Europene), caeteris paribus, am avea nevoie de aproximativ 7,2 ani pentru a ajunge din urmă media Uniunii Europene și a elimina complet decalajul.
Acesta este însă doar un exercițiu contrafactual, pentru că în realitate nu ne putem imagina că pe măsură ce ne apropiem de media UE ratele noastre anuale de creștere ar putea rămâne în mod constant de peste 2,2 ori mai mari comparativ cu cele ale blocului economic din care facem parte. Aici intervine cea de-a doua provocare majoră pentru modelul nostru de creștere, pe care doar am menționat-o în prima parte a articolului: cum evităm capcana venitului mediu?
II. Se poate evita capcana venitului mediu?
În ceea ce privește riscul de a cădea în capcana venitului mediu, acest concept se referă la situația în care o țară care a reușit tranziția de la un nivel scăzut la unul mediu de venituri ajunge într-un punct de stagnare, din care nu mai poate progresa către statutul de economie dezvoltată.
Atunci când economiile de piață se află la început de drum – așa cum a fost cazul României și al altor state din regiune care, în anii ’90, au făcut tranziția de la regimuri autoritare și economii integral planificate – ele beneficiază de o serie de avantaje care permit o creștere rapidă. Unele valorifică forța de muncă ieftină, utilizată intensiv în agricultură și industrie, altele își exploatează resursele naturale și reușesc să atragă investiții străine semnificative.
Pe măsură ce o economie evoluează, avantajele inițiale enumerate mai sus (utile într-o etapă incipientă dar, în esență, rudimentare) devin insuficiente pentru a susține dezvoltarea și trebuie înlocuite cu fundamente de creștere mai sofisticate, în principal de ordin tehnologic și al calității capitalului uman. Astfel, atunci când forța de muncă și resursele naturale devin mai rare și mai costisitoare, inovația și adoptarea tehnologiilor noi se numără printre puținele soluții ramase pentru menținerea creșterii, deoarece acestea permit continuarea îmbunătățirii rezultatelor economice, combinând resurse mai puține sau mai scumpe de o manieră mai eficientă.
Unul dintre promotorii de prim-plan ai dezbaterilor privind capcana venitului mediu este Indermit Gill, în prezent economist-șef al Băncii Mondiale. Acesta a susținut recent o prelegere în România, în cadrul unui seminar dedicat acestui subiect, subliniind urgența adaptării modelelor de dezvoltare în economiile aflate în tranziție către statutul de țări dezvoltate. Într-un raport al Băncii Mondiale din 2007, împreună cu Homi Kharas, Gill a adus în prim-plan ideea că mai multe economii asiatice – deși au cunoscut perioade de creștere economică accelerată – au intrat ulterior într-o fază de stagnare relativă, nereușind să reducă în continuare, în mod sustenabil, decalajul față de economiile avansate.
Constatarea centrală a raportului era că, fără reforme structurale profunde și fără trecerea de la un model extensiv la unul intensiv – bazat pe inovație, educație, instituții eficiente și investiții în capital uman – procesul de convergență se poate bloca pentru decenii. Această analiză este cu atât mai relevantă pentru România astăzi, într-un moment în care modelul său de creștere economică riscă să-și epuizeze resursele tradiționale și se plasează deja de mai multă vreme într-o zonă de vulnerabilitate structurală.
Totodată, în linie cu concluziile subliniate de Aguiar și Gopinath (2004), plasarea într-o etapă favorabilă a ciclului economic global, coroborată cu apartenența la proces de tip „catching-up” nu sunt premise suficiente pentru dezvoltarea economică sustenabilă pe termen lung. Mai mult decât atât, atunci când creșterile economice sunt de o magnitudine ridicată, este esențial ca această evoluție favorabilă a economiei să nu fie însoțită de dezechilibre majore, în special în ceea ce privește soldul contului curent. Altfel, creșterea rapidă a economiei, concomitent un deficit mare al soldului contului curent pot conduce la ajustări ulterioare dureroase pentru economie și societate în ansamblu. Astăzi, economia țării noastre se regăsește în această situație nefavorabilă identificată în studiile realizate de Aguiar și Gopinath (2004), cât și de Reis (2013). Așadar, găsirea unor soluții pentru o reformă adecvată a sistemului de pensii, precum și alocarea eficientă a capitalului din economie sunt premise esențiale pentru o dezvoltare economică sustenabilă.
III. Cum pot fi armonizate aceste două obiective – creșterea sustenabilă și convergența într-un model coerent de dezvoltare?
Cele mai multe exemple relevante pentru noi arată că pentru a avea creștere și convergență pe termen lung și a nu accentua amplitudinea etapelor descendente ale ciclurilor economice (altminteri firești), este necesară corecția dezechilibrelor macroeconomice – în special a deficitului fiscal, pentru că acesta influențează și deficitul de cont curent.
Discuția actuală despre consolidare bugetară nu trebuie purtată izolat, ci conectată cu viziunea de dezvoltare pe termen mediu și lung. Consolidarea fiscală nu este un scop în sine, ci o condiție esențială pentru a reda credibilitatea politicilor publice, a stimula investițiile productive și a susține competitivitatea externă.
În procesul de reducere graduală a deficitului bugetar, este esențial un efort echilibrat, care să combine responsabil reducerea cheltuielilor publice cu măsuri de creștere a veniturilor fiscale. Alegerea concretă a instrumentelor revine, în mod firesc, celor care își asumă răspunderea guvernării. Totuși, pentru ca ajustarea să fie legitimă și sustenabilă, aceasta nu poate proteja disproporționat doar una dintre cele două componente ale bugetului – fie cheltuielile, fie veniturile. Altfel spus, fără o împărțire echitabilă a efortului, nu poate exista nici coeziune socială, nici sprijin public autentic pentru o corecție care se dorește durabilă.
Convergența rapidă în termeni reali ai economiei României a fost bineînțeles facilitată și de unele politici fiscale orientate către stimularea afacerilor în anumite zone economice cheie. De exemplu, în unele cazuri, acordarea de facilități fiscale a stimulat într-adevăr o alocare eficientă a capitalului către ramuri importante ale economiei, precum sectoarele IT sau agroalimentar. Astăzi țara noastră reprezintă un centru IT important la nivel regional, în timp ce pe partea de agricultură, România a devenit unul dintre principalii exportatori de cereale din Europa. Și atunci, de ce nu a funcționat în toate domeniile economiei această rețetă și de ce nu poate fi ea extinsă și permanentizată? Răspunsul este că un stimul poate fi eficient pentru punerea în funcțiune a mecanismelor economice de piață atunci când, din anumite motive, ele sunt gripate. Însă, odată ce procesul de convergență avansează, este recomandată eliminarea graduală a acestor facilități pentru ca organismul economic să aibă robustețea de a aloca eficient resursele și de a se adapta la condițiile în schimbare. Din această perspectivă este util de studiat cum percep agenții economici aceste facilități. Această întrebare face subiectul unor dezbateri intense în literatura macroeconomică de specialitate.
Robert Barro a formulat în 1974 principiul „echivalenței ricardiene”, după cunoscutul economist britanic David Ricardo, ce afirmă faptul că, atunci când agenții anticipează că unele reduceri fiscale vor fi doar temporare, iar pe viitor vor fi contrabalansate de impozite mai mari (pentru a finanța aceste reduceri), comportamentul de economisire se modifică, astfel că, pe ansamblul perioadei, nu există o stimulare a consumului agregat. Pe de altă parte însă, când agenții sunt „non-ricardieni”, adică nu internalizează complet povara fiscală viitoare generată de datoria publică, reducerile fiscale temporare cresc consumul pe termen scurt, pentru că agenții economici percep aceste reduceri ca un câștig real și nu economisesc pentru a plăti impozite mai mari în viitor. Totodată, din acest mecanism va rezulta o creștere a deficitului bugetar pe termen scurt, iar acest lucru nu este compensat prin economii suplimentare ale agenților economici, ceea ce poate duce la creșterea datoriei publice pe termen lung.
Așadar, în construirea unor politici fiscale, este esențial să înțelegem măsura în care agenții economici sunt „non-ricardieni”. Survenirea unor măsuri de consolidare fiscală, neanticipate din timp de către agenții economici, ar putea afecta deciziile acestora cu privire la consum, economisire și investiții, care mai departe să afecteze capitalul și activitatea din sectorul economic real. Acest fenomen poartă în literatură numele de „crowding out”, un termen pe care l-am mai utilizat și mai sus. Conform lui Mankiw și Elmendorf (1998), creșterea costului cu dobânzile aferente datoriei publice poate afecta capitalul privat, conducând la apariția acestuia. Totodată, creșterea rapidă a costului cu dobânzile pentru datoria publică poate indica o necesitate imediată de consolidare fiscală. Conform informațiilor disponibile în baza de date Ameco, costul cu dobânzile plătite în România pentru datoria publică a crescut de la o pondere de 1% din PIB în 2019, la 1,4% în 2022, respectiv la 2,3% în 2024. Pentru 2025 și 2026, Ameco estimează o creștere a costului cu dobânzile la 2,6% din PIB în 2025, respectiv 2,8% din PIB în 2026. Așadar, chiar și în lipsa unei modificări semnificative a percepției față de risc, atunci când România va reuși atingerea țintei de deficit bugetar de 3% prevăzută în acordul de la Maastricht, aceasta ar fi probabil utilizată în cea mai mare parte pentru costul cu dobânzile, ceea ce ar impune ca cheltuielile să fie menținute aproximativ la nivelul veniturilor (deficitul primar să fie foarte redus).
Sursa: FMI
Conform FMI (graficul de mai sus), datoria publică a României (exprimată ca pondere în PIB) ar urma să atingă nivelul de 75,7% în 2030, în contextul informațiilor existente în prezent. Aceste informații conturează o necesitate imediată pentru consolidarea fiscală. Însă consolidarea fiscală trebuie proiectată de o manieră sustenabilă. Pentru aceasta, un aspect esențial este dimensiunea multiplicatorilor fiscali, fapt pentru care estimarea verosimilă a acestora este de o importanță semnificativă. Blanchard și Leigh (2013) subliniază faptul că, în timpul crizei din zona euro, efectele anticipate ale consolidării fiscale au fost distorsionate ca urmare a unei imagini inexacte asupra multiplicatorilor fiscali.
Totodată, Sargent și colaboratorii (2024) extind abordările lui Barro (1974, 1979) și propun o abordare așa-zis optimală cu privire la administrarea datoriei publice și a deficitelor bugetare, în care nivelul taxării ar trebui stabilit astfel încât costul taxării adiționale (marginale) a agenților publici să fie egal cu beneficiul marginal rezultat din reducerea taxării. În acest sens, abordarea propusă de Sargent și colaboratorii urmărește principiul lui Barro de „netezire a taxării”. Altfel spus, abordarea propusă de Sargent și colaboratorii poate fi privită ca o regulă fiscală și o formă de echitate a politicilor în domeniu.
Totodată, parafrazându-l pe laureatul Premiului Nobel, Paul Krugman, măsurile fiscale necesare în acest moment trebuie să nu fie unele de tip doctor Pangloss, un personaj din Voltaire caracterizat de un exces de optimism, ci trebuie sa pornească într-o manieră adecvată de la realitățile economice curente.
Noul model de creștere trebuie să includă reguli care să nu mai permită ca, în timpul perioadelor de creștere economică amplă, deficitele bugetare și de cont curent să fie de nivel ridicat, creșterea salariilor să fie complet decuplată de creșterea productivității, iar creșterea pensiilor de cea a salariilor.
Consolidarea trebuie realizată de o manieră în care să fie evitate bruscări ale economiei printr-o abundență de măsuri stimulative, parafrazându-l aici pe reputatul economic John Cochrane, ce aseamănă economia cu un reactor nuclear (odată ce este pornit și apar disfuncționalități acesta este dificil de oprit, iar problemele pot evolua exponențial).
Studiile citate anterior evidențiază faptul că deficitele mari de cont curent și alocarea mai puțin eficientă a capitalurilor reprezintă o particularitate relativ frecvent întâlnită în cazul economiilor emergente ce traversează un context economic foarte favorabil conducând la rate mari de creștere. Acestea formulează concluzia că o creștere rapidă a cererii agregate nu determină implicit, pe termen scurt, o alocare eficientă a capitalului în economie către ramuri productive ale economiei. În astfel de situații, se observă adesea o orientare a capitalului preponderent către sectorul de „non-tradables”, atras fiind de ratele mari de profitabilitate, în timp ce excesul de cerere agregată se materializează într-o creștere semnificativă a importurilor și mai departe în deficite comerciale. Suntem așadar într-o capcană ce nu era, din perspectiva literaturii de specialitate în domeniu, complet imprevizibilă.
Un exemplu simplu clarifică această situație în care se află în prezent economia României. Țara noastră este unul dintre cei mai importanți exportatori de cereale la nivel european, și totuși avem importuri considerabile pe partea de panificație. Să considerăm situația unei afaceri mici specializate în comercializarea de produse de panificație, cu mențiunea că acele produse survin în special din import. Excesul de cerere din economie determină o cerere ridicată pentru produsele din import ale acestui magazin de panificație. Chiar dacă această afacere prosperă, și plătește taxe aferente pentru dimensiunea afacerii, totuși banii plătiți pentru produsele comercializate ies din circuitul economic al țării noastre. Printre multe externalități, o consecință importantă a acestui aspect este faptul că banii plătiți pentru produsele din import nu contribuie mai departe la creșterea bazei impozabile. Pe de altă parte, dacă ar fi existat firme autohtone care să producă local bunuri care să răspundă cerințelor (calitate, cantitate, preț, ritm și volum de aprovizionare) avute de magazinul de comercializare, banii ar fi rămas în interiorul țării și ar fi contribuit la creșterea bazei impozabile, care în final ar fi determinat o creștere a încasărilor fiscale. Aceasta este una din explicațiile pentru care încasările fiscale au rămas reduse în România, în pofida faptului că am avut ani cu rate mari de creștere economică, iar ratele de taxare au fost reduse pe anumite paliere.
După cum subliniază Aguiar și Gopinath (2004), ciclurile economice din țările cu economii emergente diferă semnificativ de cele din economii mature. Implicit, și criteriile după care considerăm optimalitatea unor decizii fiscale, de exemplu în termeni de taxare, diferă în cazul unor economii emergente aflate în fază de expansiune și convergență față de cazul unor economii ajunse la etapa de maturitate. De exemplu, Mankiw, Weinzierl și Yagan (2009) subliniază că, în unele arii de taxare, există o eterogenitate semnificativă la nivelul țărilor din OECD.
Totodată, Mankiw, Weinzierl și Yagan (2009) subliniază faptul că în multe țări există neconcordanțe între practicile întâlnite cu privire taxare și ceea ce recomandă literatura ca fiind optimal. Adesea, în discuțiile despre fiscalitate se invocă adecvarea unor modele practicate în alte țări și care au fost eficiente. Faptul că anumite sisteme fiscale sunt eficiente în anumite țări nu reprezintă o condiție suficientă pentru ca aceeași eficiență să fie întâlnită într-o altă țară. Literatura de specialitate recomandă ca deciziile cu privire la fiscalitate să fie optimale având în vedere un criteriu social. Altfel spus, literatura de specialitate recomandă definirea unui criteriu de urmărit, precum bunăstarea socială, astfel încât deciziile de taxare să asigure maximizarea acestui criteriu. Totodată, deciziile de natură optimală se investighează diferit pentru fiecare taxă. Există două abordări majore cu privire la optimalitatea taxării: o abordare micro și una macro. Abordarea micro, propusă de Mirrlees (1971), se caracterizează printr-un mediu static, în timp ce abordarea macro, promovată de autori precum Atkinson și Stiglitz (1976), se referă la un mediu dinamic, în care deciziile de taxare determină efecte în timp. Nu în ultimul rând, este important să distingem între un mediu optimal de taxare și necesitatea de consolidare fiscală. În general, consolidarea fiscală se referă la o necesitate imediată, în timp ce conturarea unui cadru optimal de decizii fiscale urmărește un orizont mai lung de timp (o discuție interesantă despre măsuri de consolidare fiscală și optimalitate pe termen mai scurt poate fi găsită în Uribe, 2016).
Diferența dintre costul datoriei și rata de creștere economică, întâlnită în literatura de specialitate sub acronimul „r-g”, a născut importante dezbateri economice despre sustenabilitatea datoriei publice și nuanța măsurilor ce ar trebui adoptate. Un nivel pozitiv și ridicat al r-g poate indica probleme pentru sustenabilitatea datoriei publice. Recurgând la o judecată bazată pe o curbă Laffer dinamică, Cochrane (2010) subliniază că reducerea perspectivelor de creștere pe termen lung poate reduce semnificativ spațiul fiscal.
Înțelegerea și recunoașterea situației economice de la care pornim în acest drum deloc ușor are ca reper necesitatea asumării situației reale a economiei din prezent. O percepție neadecvată asupra realităților economice existente poate conduce la erori majore cu grave consecințe economice pentru că încrederea actorilor privați din economie (populație, mediul de afaceri, investitori) se poate pierde rapid, iar apoi se recâștigă foarte greu, și cu importante costuri pe termen mediu.
John Maynard Keynes spunea limpede: ‘The avoidance of truth in economic policy leads not only to poor results but to distrust in institutions’. Iar Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel, întărea această idee: ‘Only a government that tells the truth about the economy can make rational decisions about the future’. Mistificarea realității economice poate crea iluzii pe termen scurt, dar aduce inevitabil crize pe termen lung. Adevărul economic, oricât de inconfortabil, este condiția de bază pentru decizii raționale și pentru menținerea încrederii în instituții.
