Campion național la raliuri, obișnuit cu viteza, riscul și competiția, Valentin Porcișteanu schimbă pentru o clipă casca de pilot cu lesa unui prieten blănos. Într-un interviu sincer și plin de căldură, sportivul vorbește despre legătura sa personală cu câinii adoptați, despre cum un suflet salvat poate fi mai loial decât orice bolid și despre responsabilitatea de a folosi celebritatea nu doar pentru aplauze, ci și pentru cauze care contează.
– Ce te-a determinat să te implici într-o campanie de promovare a adopțiilor de câini? Există o legătură personală cu acest subiect?
– Am spus „da” din prima secundă când am fost invitat să mă alătur acestei campanii, pentru că, sincer, cred că fiecare dintre noi are o responsabilitate, dincolo de carieră, faimă sau programul aglomerat. Eu am crescut într-o familie care a iubit animalele – de la bunici, la părinți, toți au avut câini, pisici, uneori și găini salvate din drum. Nu e o poză idilică, ci o realitate care m-a format. Și cumva, chiar dacă am ajuns să pilotez cu 180 km/h pe viraje de munte și să mă bat pentru secunde în raliuri, n-am pierdut niciodată contactul cu lucrurile simple. Iar un câine abandonat, speriat, flămând, dar dornic să iubească – e una dintre cele mai profunde lecții de umanitate pe care le poți primi. Am simțit că, în toată agitația asta a sportului și a vieții publice, trebuie să-mi folosesc vocea și imaginea pentru ceva bun. Dacă prezența mea poate aduce un plus de vizibilitate unui adăpost sau poate convinge o familie să adopte, în loc să cumpere un câine de rasă de pe net, atunci mi-am făcut treaba.
– În motorsport totul e despre viteză și adrenalină. Ce înveți, ca om, din timpul petrecut cu un câine – adesea opusul acestei agitații?
– E o întrebare foarte bună, pentru că exact în contrastul ăsta stă toată frumusețea. În motorsport, trăiești într-un ritm nebun: antrenamente, teste, etape, conferințe, totul pe fugă. Ai adrenalină, efort, concentrare, riscuri – și totul la limită. Dar, când ajungi acasă și te întâmpină câinele tău, e ca și cum cineva apasă brusc pe butonul de „slow down”. Și, culmea, nu e deranjant. Dimpotrivă, e necesar. Câinii au un fel aparte de a-ți transmite că prezentul e singurul lucru care contează. Ei nu se gândesc la următoarea cursă, la următorul contract, la problemele de mâine. Ei sunt acolo, în clipa aia, lângă tine. Și asta e o lecție de viață pe care, sincer, ar trebui s-o învățăm cu toții. Mai ales în meserii stresante, în care uiți uneori să respiri. Mai e și o chestiune de echilibru interior. Când ieși la plimbare cu câinele, vezi cum miroase fiecare tufă, cum sare în zăpadă ca un copil, cum aleargă prin frunze de parcă e prima toamnă din viața lui – și te molipsești. Devii mai atent, mai liniștit, mai viu. E ca o terapie fără cuvinte.
– Cum crezi că poate influența imaginea ta publică sau cariera ta campania aceasta? Și cum îi încurajezi pe fanii tăi să urmeze exemplul?
Nu cred că o campanie ca asta are vreun efect negativ – dimpotrivă. Lumea are nevoie de exemple pozitive. Sigur, unii ar putea spune că „ce treabă are un pilot de raliu cu câinii?”, dar tocmai aici e punctul forte: putem sparge tiparele. Dacă un om cunoscut dintr-un domeniu complet diferit vine și spune răspicat că susține adopțiile și își asumă public lucrul ăsta, poate se va gândi de două ori și altcineva înainte să treacă nepăsător pe lângă un cățel flămând. Eu nu vreau să dau lecții. Dar ce pot face e să arăt, prin propriul exemplu, că poți fi competitiv, pasionat, implicat în carieră – și totodată om. Că e cool să fii empatic. Că nu e nicio rușine să adopți un câine fără pedigree, ba din contră. Fanii mei, în special cei tineri, trebuie să vadă că valoarea nu stă în preț, ci în suflet. Așa că le spun simplu: „Vrei un prieten adevărat, care te iubește necondiționat? Nu-l căuta în vitrina unui pet-shop. Du-te la un adăpost. Uită-te în ochii lor. Și vei înțelege.”
– Dacă ai putea compara un câine adoptat cu o mașină de raliu, ce asemănare ți se pare cea mai potrivită?
– E o comparație atipică, dar dacă mă întrebi pe mine… un câine adoptat e ca o mașină de raliu pe care o iei de la zero. Nu e showroom, nu strălucește la început, poate are zgârieturi, poate scârțâie un pic. Dar, dacă investești în ea, dacă o îngrijești, dacă-i dai timp și încredere, ajunge să te uimească. Fix ca un câine care a trecut prin greutăți: la început e timid, poate speriat, poate nu se apropie. Dar când simte că e iubit, se transformă. Devine loial, energic, plin de viață – un prieten pe care te poți baza oricând, indiferent de terenul pe care rulezi. Așa cum o mașină de raliu are nevoie de finețe, răbdare și comunicare cu copilotul, la fel și un câine adoptat are nevoie de un partener care să-i înțeleagă ritmul. Iar când găsiți sincronul – când câinele și omul devin echipă – e ca și cum ai nimerit traseul perfect într-o probă specială: totul curge, totul are sens, și nu mai contează ce-a fost înainte. Doar că în loc de cronometru, ai un suflet care bate mai tare lângă tine. Și nu pentru un trofeu, ci pentru o viață mai bună.
– Care crezi că este cea mai mare prejudecată legată de câinii adoptați și cum ai răspunde tu, ca om și ca sportiv, celor care o susțin?
– Cea mai mare prejudecată? Că un câine adoptat nu e „la fel de bun” ca unul de rasă. Că dacă nu are pedigree sau dacă a trăit pe stradă, n-o să fie „ascultător”, „curat” sau „inteligent”. Am auzit părerea asta de multe ori – chiar și în cercuri în care te-ai aștepta la mai multă empatie. Și de fiecare dată le spun același lucru: caracterul unui câine nu vine din cât ai dat pe el, ci din cât îi oferi tu. Am cunoscut câini adoptați care au trecut prin iad și, cu răbdare, au ajuns cei mai echilibrați și afectuoși parteneri. Și am văzut câini de rasă, crescuți în puf, care nu aveau niciun control și nicio conexiune cu stăpânul. E ca la sport: poți să ai o mașină de top, dacă n-ai suflet și disciplină, n-o duci nicăieri. În schimb, dacă lucrezi cu ce ai, dacă îți pasă și investești – și într-un motor vechi poți face performanță. Eu aș zice așa: un câine adoptat nu e un „plan B”. E o alegere asumată, matură, plină de sens. Și în timp ce alții își cumpără câini ca pe accesorii, tu devii parte dintr-o reparație profundă – salvezi o viață. Asta nu e slăbiciune. E forță. Așa că celor care au dubii, le-aș spune să meargă măcar o dată într-un adăpost. Să se uite în ochii acelor câini. Nu trebuie să fii campion ca să simți ce e corect – trebuie doar să fii om. Și dacă ești om, o să adopți. Sau, măcar, o să susții pe cei care o fac.
Pilotul de raliuri Valentin Porcișteanu a devenit ambasadorul Servicului Gestionare Câini fără Stăpân din Primăria Municipiului Bacău, într-o campanie de promovare a adopției patrupedelor.