SC Bacau ramane fara victorie in play – off dupa ce vineri, in etapa a doua, a pierdut cu scorul de 2-1 jocul de acasa cu FC Voluntari.
Meciul de pe Letea a avut doua reprize distincte, oaspetii adjudecandu-si prima parte, cand s-au si distantat la 2-0, in timp ce bacauanii au trecut la carma jocului in mitanul secund, cand au marcat, insa un singur gol si acela prea tarziu.
FC Voluntari a deschis scorul in minutul 18, prin Achim, care a speculat o eroare in flanc a defensivei bacauane, si a majorat diferenta cu zece minute inainte de pauza, gratie super-executiei lui Marius Matei, autorul unei foarfeci de senzatie la coltul lung.
Dupa pauza, Voluntariul a facut pasul inapoi, din dorinta de a conserva rezultatul, iar Sport Club si-a creat mai multe ocazii imense din pozitie de 1-1 cu portarul.
Din pacate, nici una dintre acestea nu a fost valorificata, Curiliuc, Neagu si Pavel ratand cu nonsalanta din pozitie de 1-1 cu portarul Balauru.
Cu cinci minute inainte de final, la un al duel de 1-1, Balauru l-a faultat pe Neagu, arbitrul dictand penalty dar nu si eliminarea portarului din Voluntari.
Vraciu a transformat penalty-ul reducand din handicap si aprinzand sperantele unei remize care nu a venit.
„Victorie importanta pe terenul unei echipe bine organizate. Sport Club mi se pare o echipa mult mai buna decat in toamna, cand am intalnit-o ultima data in deplasare. O echipa ca Bacaul ar trebui sa joace pe terenul ei si nu aici, pe Letea”, a declarat antrenorul oaspetilor, Ilie Poenaru.
„Au fost doua reprize diametral opuse. Din nefericire, golul de 2-1 care ne-a readus in jos a venit mult prea tarziu”, a afirmat tehnicianul gazdelor, Cristi Popovici.
Peste 300 de carti au fost donate de jandarmii bacauani scolii din localitatea Coman, comuna Sanduleni.
Jandarmii au prezentat elevilor tehnica si echipamentul din dotare, le-au vorbit despre istoricul jandarmeriei, despre aniversarea a 165 de ani de la infiintare si le-au facut cateva recomandari pentru perioada vacantei.
„Cartile si chiar jocuri pentru cei mai mici au fost donate bibliotecii scolare din satul Coman, cu sprijinul doamnei director prof Ciubotaru Ramona, a prof. Ouatu Ana MAria si prof. Diaconescu
Codrina , avand in vedere ca fondul de carte al bibliotecii este minimal”, a declarat locotenent-colonel Cretu Sebastian – Laricu, purtatorul de cuvant al Inspectoratului Judetean de Jandarmi Bacau.
Cimitirul din localitatea Balaneasa, din comuna bacauana Livezi, a fost vandalizat in noaptea de miercuri spre joi. Mai multe monumente funerare au fost distruse. Oamenii spun ca nu este prima data cand se intampla acest lucru si de fiecare data distrugerile au fost facute in preajma Pastelui.
Pare simplu. Ai o groapa nu prea adânca, in suprafata de câtiva zeci de metri patrati, o sursa de apa la indemâna si vrei sa devii pescar la tine-n batatura. Se poate, pentru recreere, daca investesti ceva si ceri parerea unui specialist. Daca vrei mai mult peste, si iti faci un helesteu, povestea se schimba.
Pentru pescarii sportivi este insa nevoie de spatiu, de miscare. Minimum zece hectare, ca sa nu pescuiasca si sa se bucure de unii singuri… când prind ceva. Cel mai mare iaz artificial pentru peste de la noi din tara, „Dracsani”, este in comuna Sulita, Botosani. Se pare ca a fost amenajat pe vremea lui Stefan cel Mare. Are si astazi o suprafata de aproape sapte sute de hectare si este revendicat, de peste o mie cinci sute de proprietari si mostenitori. La noi in judet, cel mai mare, nouazeci de hectare, este alimentat de râul Pereschiv, in satul Fichitesti, Podu Turcului. Urmeaza Bibiresti cu saizeci de hectare, Motoseni – cincizeci si sapte, Horgesti – cincizeci si doua, Gaiceana – douazeci si patru, Antohesti – cincisprezece hectare.
Cele doua iazuri de la Oniscani, mai reduse ca suprafata, sunt amenajate pe o veche meandra (brat) a Siretului. Le-am enumerat doar pe cele cu „vechime”, pentru ca, in ultimii douazeci de ani, au mai aparut si altele, mai mici. Fiecare proprietar stabileste daca il intretine pentru distractie sau vrea sa ii aduca si profit. S-au dezvoltat si ferme, care au ca profil acvacultura in regim intensiv, pentru cultura anumitor specii mai rare de peste, dar cu potential din punct de vedere comercial: pastrav, sturion. Pescarul sportiv este interesat, insa, de locurile unde poate prinde el pestele. Abia seara, daca mai gaseste deschis la magazin, se intreaba de unde provine cel cumparat pentru familie.
Povestea aparitiei lor
Iazurile din judetul Bacau au o strânsa legatura cu politica de la inceputul anilor ‘50. Aceea de amenajare a Deltei Dunarii, in visul de a o face grânar si orezarie. Prin construirea de diguri si decolmatari masive, s-a ajuns la desecarea a peste patru sute de mii de hectare. Practic, s-a distrus mediul in care se reproduceau majoritatea speciilor de peste din Dunare.
Ideea de piscicultura a inceput sa se materializeze datorita necesitatii de a repopula, initial, cursurile de apa naturale si, apoi, viitoarele lucii de apa, create artificial. Primele pepiniere au aparut in zona lacului Razelm, extinzându-se treptat in toate marile bazine hidrografice.
Au inceput lucrari pentru infiintarea de iazuri si crescatorii piscicole, cât si de baraje pentru lacuri de acumulare, necesare producerii de energie electrica si irigare a terenurilor agricole. Datorita „epopeii” economice si a evolutiei industriale accelerate din acea vreme, natura nu a putut tine pasul.
Iazurile au ajuns crescatorii de reproducere si productie a pestelui, pentru a satisface cererea tot mai mare de consum. Viiturile, prin efectul de preaplin si curentii turbionari, creati in baraje, au maturat, la intervale din ce in ce mai dese, pestele, lasând marile lacuri pline cu apa chioara. Noroc ca avem si ape curgatoare, iar natura, capricioasa, isi reface singura fortele. Multi braconieri se jura, pe buna dreptate, ca nu au furat ei tot pestele.
Marii poluatori industriali din zona au disparut. Unii din fostii angajati, ramasi pe drumuri, s-au reprofilat. De la fostele setci, ave, taliene si vintire, din in, cânepa si rachita, s-a trecut la reloane, nailoane si plase monofilament, ce decimeaza puietul. Intr-un circuit, verificat de milenii, ca tot ce creaza omul, trebuie sa se mai si distruga, conform planului nescris al evolutiei.
Unde ne ducem
Pornim la drum, spre cel mai mic iaz ca suprafata dintre cele enumerate. Antohesti. Distanta, saizeci de kilometri, plecând din centrul Bacaului. Timp, putin peste o ora. Traseul de urmat: Serbanesti – spre Traian, Secuieni, Izvorul Berheciului, pe DJ 241A. De aici, tot inainte (nu la stânga), inca jumatate de kilometru spre Oncesti. Se vad apa si digul, imediat in dreapta. Taxa de intrare, cincizeci de lei.
Cantitatea de peste de prins, cinci kilograme. De specificat ca fiecare administrator al unui luciu de apa isi stabileste propriul regulament de exploatare si conditiile de acces. Sunt exemplare frumoase de crap, somn si caras care se umplu de icre. S-a inmultit mult stiuca, ocazie de a testa blinkerele sau voblerele. Locurile bune pentru unditari sunt pe partea satului, lânga salcii. Apa fiind curata, mai poti scoate din cârlig un rac… o beldita. Despre cum au ajuns carasii in baltile noastre, implicit acolo, ne explica specialistul in piscicultura, inginerul Neculai Zaharia.
Suta la suta femele
Carasul este un peste destul de lent. Il prinzi la râma, viermisor, boaba de porumb. Trebuie sa-i stii locul, perioada, dar inhata momeala, tot timpul anului, mai ales daca nu te zgârcesti la nadit. „Pâna la amenajarea primelor lacuri, de pe valea Bistritei, carasul era ca si inexistent in zona Bacaului. In urma inundatiilor din ’70 – ‘72, când s-au deversat apele din foarte multe iazuri piscicole, acestia au ajuns in tot bazinul hidrografic. S-au inmultit exploziv, devenind astfel o preocupare a pescarilor.
Pâna in ‘75, in statisticile de pescuit industrial din Delta Dunarii, carasul nu aparea. In cinci ani, ponderea carasului din capturile consemnate a ajuns la saptesprezece procente, ca in urmatorii ani, sa mai creasca. Aceasta inmultire rapida se explica prin rezistenta si adaptabilitatea la conditiile de mediu.
Supravietuieste in namol, in ape mici cu turbiditate, lipsite de oxigen. Sa zicem ca este una dintre particularitati. A doua, cea mai importanta, ii este specifica, si tine de capacitatea de reproductie. Ea le permite femelelor de caras sa se reproduca, fara unirea nucleelor proprii, cu cele ale masculilor de la alte specii, rezultând descendenti de caras, numai femele. Sunt ape, mai ales in zonele Deltei, unde nu exista niciun mascul.”
Carasul a pacalit caracuda
Ramân in dilema, ca in povestea cu cucul. De ce gen este? Cum sa-i spuna pescarul dolofanitei cu icre…? Carasuca, carasoaica?! Oricum are carnea dulce (cam multe oase), iar bilutele, frecate cu ulei si ceapa tocata, stropite cu putina zeama de lamâie, merg excelent pe feliute de pâine prajita. Domnul Zaharia ma linisteste.
„In apele noastre se regasesc, in numar mic, si masculi. Asta ca o curiozitate. Plus ca de la o anumita dimensiune si greutate, cincizeci de grame, sapte-opt centrimetri, se inmulteste necontrolat, consumând din hrana crapului. Aparitia carasului a dus si la disparitia altei specii, frecvente anterior in aceste ape, caracuda.
Ca infatisare, se aseamana. Poate ca e putin mai lata. Mai exista foarte putine exemplare. Pentru cei care se lauda ca au prins caracuda, exista un criteriu stiintific de diferentiere. Aceasta are pe peretii interiori abdominali, o membrana argintie. La caras este neagra. Multi o spala, crezând ca din cauza ei carnea este amara.” Interesante lucruri. O trecere de la fabulatie la realitate. Pentru alte curiozitati din domeniu sau informatii care nu presupun neaparat sustinerea doctoratului, prietenii acestei rubrici, specializati in diferite domenii, pot raspunde cu detalii. Vreau sa mai aud un pescar ca a prins caras sau caracuda. Nu-l cred, pâna nu degust proba.
Paul Grigoriu a fost unul dintre cei mai cunoscuti oameni de radio din România. Era ascultat in intreaga tara, in special pentru emisiunea sa „Matinal”, pe care a realizat-o ani buni la Radio România Actualitati. O voce simbol a radioului românesc. Paul Grigoriu – un om si un profesionist de exceptie, al carui crez si l-a marturisit in doar câteva cuvinte: „Am simtit ca ii sunt dator radioului public pentru toata devenirea mea”. Paul Grigoriu s-a nascut in Bacau. Aici a crescut, aici a urmat liceul.
A incetat din viata, in locuinta sa din (Buciumeni) Dâmbovita, in urma cu o saptamâna. „A fost voce care ne-a tinut mereu aproape. La fel ca si tatal nostru. Eram uniti, ne completam unii pe altii”, o spun acum fratii sai, conferentiar doctor Monica Grigoriu, de la Universitatea „Vasile Alecsandri”, si medicul primar Radu Grigoriu, cunoscutul doctor cardiolog din Spitalul Judetean de Urgenta Bacau.
Radu Grigoriu
„Am avut o copilarie frumoasa, care s-a petrecut in perioada aceea cenusie a anilor ’50. Casa era pe Ionita Sandu Strudza de acum. Dar ca orice copil, fara minte si experienta, noi ne bucuram de viata de zi cu zi. Paul era cel mare. El era si un fel de lider de opinie in mahala. A terminat Filologia in Bucuresti, eu Medicina, desi tata si-a dorit foarte mult ca baietii lui sa se faca ingineri. Tata a fost profesor si doar sora mea, Monica, l-a urmat, fara niciun dubiu. Noi ne-am urmat drumul, asa cum ne-am dorit. Paul a facut un an de Politehnica, in Brasov, dar nu i-a placut. A inceput cu radioul in 1969, la 24 de ani. Si acolo a ramas, la Radio România.
La inceput, la REPS, redactia emisiunilor pentru strainatate, in limba franceza, iar dupa 1989 a fost trecut la Radio România Actualitati, iar vara, cu toti redactorii mergea la Radio Vacanta. Dar Bacaul a fost pentru el radacina. Niciodata nu te poti rupe de orasul in care ai crescut, in care ai amintiri. Sunt realitati pe care abia in timp le constientizezi. Nu venea des aici. Isi petrecea mai mult timpul la Buciumeni, un loc linistit, cu oameni particulari, extrem de vioi la minte, spumosi, spontani, asa cum erau, odata, oamenii din jurul nostru, in copilarie. Probabil ca de aceea a si ales sa locuiasca acolo, pentru atmosfera care ii amintea de copilarie. Acolo si-a dorit sa fie si inmormântat. La 94 de ani, cum spunea. Numai ca s-a intâmplat mult mai devreme.
Dupa Revolutie, dupa vântul libertatii, care a venit cu vântul de gloante la Radio România, a gasit acea libertate la care aspira. Sase zile nu am stiut nimic de el atunci. Ei transmiteau de pe burta, aveam sa aflam ulterior, dupa ce am fost sunati, prin actrita Valeria Gagealov, sotia lui Andrei Magheru, care lucra tot acolo.
Radu si Monica Grigoriu
Când venea in Bacau, desi nu era un mare umblaret, ma punea sa-l duc prin diferite locuri sa-si aminteasca de viata de aici. Desi nu a mai ramas mai nimic din ce era odata. In spatele casei noastre, unde e acum strada Soimului, erau doua livezi imense, cu carari serpuite, unde era raiul nostru, locul de joaca, acolo ne faceam ascunzisuri, acolo lansam barcute la apa. Acolo el, impreuna cu un prieten de-al lui, Nucu Lates, care s-a prapadit cu o saptamâna inaintea lui, fost ofiter de marina, se urcau in turla bisericii, prin copaci. Copilaria care se petrece la casa, la curte, oricum e minunata.
Era si o fire altruista, intelegea mai bine omul in necaz. Acum am aflat asta, ca a ajutat foarte multi oameni acolo, in Buciumeni.
Regrete? Poate ca da, desi nu si le manifesta. Era un tip extrem de discret. Ar fi avut ocazia sa ramâna in strainatate. A fost cu o bursa la Pau, in Franta, dar a revenit in tara. Nu a putut sa ramâna acolo, din cauza familiei. Tot tata i-a spus: «Gândeste-te bine la Radu si la Monica. Daca tu ramâi acolo, ei nu se vor mai putea realiza aici». Asa erau vremurile atunci. Emigratia frauduloasa era nu numai un blam, ci si o sanctiune dura pentru restul membrilor familiei. Asta a fost tot. O idee, uitata inca de atunci.
E greu sa-l uiti pe Paul Grigoriu. Pentru ca modul lui de a se impune in constiinta publica este profund. Oamenii l-au perceput ca pe o autoritate morala. Iar asta am observat-o si acum, la Buciumeni, in trista zi din saptamâna trecuta.”
Monica Grigoriu
„A fost un rebel al vietii. Putem spune si asa. Nu a fost un subordonat, ci un tip spontan, de foarte multe ori spectaculos. Motiv pentru care a si fost dat de doua ori afara din radio pe timpul lui Ceausescu. O data, pentru ca a dat la Sala Radio un film cu Mick Jagger in Hyde Park, si o data, pentru ca a avut pareri deosebite, fara a fi un contestatar fatis, fata de regimul comunist. Atunci Adrian Paunescu l-a ajutat sa-i fie anulata a doua sanctiune. Dar nu a iesit in fata cu lucruri deosebite, nu-i placea. De aceea nici nu a vrut sa auda de certificate de revolutionar sau alte asemenea. Nu agrea manifestarile de spectacol desart. Ce nu avea continut, nu avea pentru el niciun sens.
Eram foarte legati unii de altii, ca frati, in ciuda distantei. La doua zile, ne auzeam la telefon. Daca nu vorbeam eu, vorbea Radu. Vorbeam de toate, chiar si despre nimicuri, dar imi dadea teme – etimologii de cuvinte, plurale ale unor substantive mai rare, discursuri, nume de personalitati, chiar si din Bacau. Avea o legatura foarte strânsa cu cei de la «Cadrane», o emisiune pe care a realizat-o intre anii 2004 – 2008. Acolo vorbea si despre oamenii din Bacau. Deci, era in Bacau mereu, chiar daca nu era.
Isi adora fiii, pe Jean Luc, acum de 42 de ani, care lucreaza in domeniul IT, si pe Paul, de 36 de ani, interpret – traducator la Comisia Europeana de la Bruxelles, care au fost crescuti de el in spiritul cartii.
Eram asa de legati toti trei, eu, el si Radu, incât ne completam unii pe altii. Când am dat admiterea la Iasi, nu stiu de unde, a venit si el cu mine si ma asculta gramatica lui Sara. Pe Radu se supara mereu ca face prea multe garzi si ca se oboseste. Pe mine ma trimitea mereu sa ma coafez, sa ma aranjez si sa ies in târg, la diverse manifestari. Poate ca prin asta ducea si dorul Bacaului. De aceea a fost emotionat ca in 2012 a primit si titlul de cetatean de onoare al Bacaului.
Notorietatea aceasta a lui Paul sigur ca a venit si prin prisma meseriei, dar motorul, suportul a fost de fapt munca foarte multa. A lucrat la «Matinal» din 1990 pâna in 2003, de la 5.00 la 8.00 dimineata, apoi la «Noaptea Albastra», intre anii ’92 – ’99, lucra de la 12.00 noaptea la 3.00, au fost si «Sfertul academic», intre 1997 si 2008, si «Cadrane», intre 2004 – 2008. Sa nu uitam ca in tot acest timp, din 1995 pâna in 2002 a fost si director general adjunct al Radiodifuziunii Române. Era foarte mult de munca, iar el stia cum sa se organizeze.
Iar acum, la Buciumeni, am fost foarte emotionata când am vazut ca cei de la «Cadrane» i-au adus, discret, microfonul. Demisia si-a dat-o la suparare. A vazut cum se lucra la dosarul lui de pensionare, fara sa i se spuna.
A plecat de la Radio, fara sa-si fi dorit sa plece. Multa lume nu stie asta. Avea 62 de ani atunci. Si nici nu s-a mai intors. A plecat si nu a dorit deloc sa mai revina. S-a retras la Buciumeni. A scris carti. Asa cum l-a invatat tata, desi erau firi complet diferite, dar de a carui parere a tinut mereu cont: in stil scurt, clar, sobru si elegant.
Tata a fost pentru toti un model, fara a fi, de altfel, un parinte autoritar. Eram familia in care copiii tineau paltonul tatei, atunci când pleca. Tata era privilegiat, iar noi am gasit in el modelul. La fel, si Paul.”
Pedagogia sociala
Marturiseste Paul Grigoriu ca nu a avut niciodata vocatie pedagogica. Nu i-a fost dat sa bage el de seama aceasta, ci tatal sau, care i-a spus-o cu cruzime. Terminase Filologia si se trezise descumpanit de remarca celui rodat total intre-ale scolii, ca dascal (de franceza) si director al actualului Colegiu National „Ferdinand I” din Bacau. Asa a ajuns sa dea concurs pentru un post la Radiodifuziunea Româna si sa faca din aceasta nu un mod de a presta o munca oarecare, ci o cariera profesionala remarcabila. Antologice sunt emisiunile purtând semnatura sa: „Matinal”, „Sfertul academic” si „Cadrane” (toate din si dupa 1990), care inmagazinau un volum de munca urias. Dupa plecarea la ceruri (3 aprilie 2015), i-am ascultat pe membrii echipelor care realizau productiile publicistice numite mai inainte. „De la Paul Grigoriu am invatat sa fiu punctuala, sa primesc observatii, sa aspir la perfectiune”, marturiseste unul dintre acestia. „La el nu puteai veni cu un material de un minut si 59 de secunde sau de doua minute si 3 secunde”, isi aminteste un altul. Oare nu pedagogie sociala se numeste aceasta si oare nu este de aceeasi calitate cu pedagogia directa?
Ascultând/vizionând in reluare emisiunile Marinei Constantinescu (la TVR 1) si Corinei Negrea (la RRC), pe de o parte, si rememorând amintirile avându-l in centru pe unul dintre cei mai importanti jurnalisti radio de la infiintarea in 1928 a institutiei, pe de alta parte, m-am tot gândit care sa fie sursa perfectionismului sau si cred ca am gasit-o. Ea se afla in orasul natal, dupa cum ne scria in 2004: „Bacaul a avut dintotdeauna scoli de mare isprava, cu dascali si invatacei pe masura lor”. De la tatal sau, Ioan Grigoriu, si de la nasul sau de botez, Dumitru Alistar – cariatide ale invatamântului filologic bacauan -, a deprins rigoarea, exigenta, respectul pentru cel caruia te adresezi. Cu o zi inainte de a marca, la Facultatea de Litere, centenarul nasterii lui Dumitru Alistar (17 iulie 2014), l-am sunat la Buciumeni (Dâmbovita) si i-am cerut o amintire despre cel omagiat. Din cele 5 minute de dialog telefonic, am retinut ca l-a impresionat vasta sa cultura. Aici isi au radacinile si pedagogul clasic, si cel social. (Ioan Danila)
Institutie – etalon de invatamânt in municipiul Moinesti, Liceul Teoretic “Spiru Haret” este locul unde se intâmpla multe lucruri minunate. Astfel, dupa ce in luna martie a debutat o actiune deosebita (ce va continua in tot semestrul scolar), numita “Cinema Edu” prin care elevii acestui liceu au putut viziona la Sala Mare a Primariei Moinesti filmele artistice “Filantropica”, “Straina” si “Un eveniment fericit”, luna aprilie are o alta provocare pentru liceenii moinesteni de la “Spiru Haret”. Ea a fost numita “Luna Eco – Atitudine”, in cadrul careia, o data cu activitatile cuprinse sub genericul “Scoala, altfel”, aici s-a desfasurat Concursul “Eco – Moda”.
La aceasta inedita intrecere Liceul Teoretic “Spiru Haret” a prezentat un numar de noua tinute cu tematica “Flower Power”, una dintre ele fiind apreciata cu un premiu de excelenta. Mentionam ca la desfasurarea acestui concurs si-a adus o mare contributie profesoara Claudia Apostu. Un alt cadru didactic al Liceului Teoretic “Spiru Haret”, prof. Lorina Lazarica este initiatoarea unui proiect cu totul inedit nu numai pentru urbea moinesteana ci si pentru judetul Bacau. Numit “Job shadow day”, prin acest proiect li se propune liceenilor petrecerea unei zile alaturi de un angajat (la locul sau de munca) in domeniul pe care si-l doresc elevii.
Demn de remarcat este faptul ca dupa ce recent elevii au gasit solutii ca din materiale refolosibile sa faca o bucurie celor dragi, la Liceul Teoretic “Spiru Haret” din Moinesti a avut loc , sub forma unui concurs, o campanile de colectare a maculaturii. Aceasta s-a desfasurat sub imboldul “Iti pasa de viitor? Implica-te!”
In perioada Scoala Altfel, „Sa stii mai multe, sa fii mai bun”, in ziua de 8 aprilie, la Colegiul National Catolic „Sf. Iosif” Bacau a fost efectuat un exercitiu de simulare in cazul producerii unui cutremur.
Dupa instruirea cadrelor didactice, urmata de instruirea elevilor, s-a trecut la efectuarea exercitiului de simulare a unui cutremur si evacuarea elevilor din incinta scolii. Elevii colegiului, coordonati de profesori, au efectuat exercitiul propus si au evacuat scoala in timp de 5 minute, in mod organizat, deplasându-se in ordinea claselor pe terenul de sport (locul de adunare al liceului).
La aceasta activitate au participat 360 elevi si 20 de cadre didactice. Locotenent Ionut Hincu, reprezentantul Inspectoratului pentru Situatii de Urgenta Bacau, a felicitat intregul liceu pentru buna coordonare si desfasurare a actiunii de simulare. (prof. Erica Mihaes)
In Saptamâna Mare a Pastelui, jandarmii de la Inspectoratul Judetean de Jandarmi (IJJ) Bacau le intind o mâna de ajutor celor aflati in suferinta, pe un pat de spital. Militarii au mers la Centrul de Transfuzie Sanguina (CTS) Bacau unde au donat sânge, atât de necesar pentru a salva vieti. Nu sunt la prima actiune de acest gen si a devenit chiar o traditie pentru ei sa treaca pragul centrului. Printre jandarmii donatori se numara si capitanul Adrian Dima, care a raspuns la fiecare campanie demarata de unitate. „Donez cam de doua ori pe an si facem acest lucru din constiinta si din dorinta de a-i ajuta pe cei care au nevoie. Sunt multe persoane care sufera si de câte ori s-a anuntat ca este criza de sânge ne-am mobilizat si am venit. Trebuie sa ne gândim ca si noi putem ajunge in situatia de a avea nevoie de sânge si ne-am bucura daca am fi ajutati”, spunea cpt. Dima, un ofiter care a participat la misiuni internationale in Kosovo si Afganistan, unde riscurile erau la tot pasul.
O actiune laudabila
Conducerea Centrului de Transfuzie Bacau spera ca exemplul jandarmilor sa fie urmat de cât mai multi bacauani. „Este o actiune laudabila si ne dorim ca si alte institutii sa procedeze la fel. Recent am avut un grup de la Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului. Nevoia de sânge este in spitalele din toata tara si ne bucuram ca avem donatori”, ne-a declarat dr. Adriana Ghinda, directorul CTS Bacau. Orice bacauan sanatos poate dona sânge daca are o greutate de peste 50 de kg. Inainte de a dona este examinat medical si i se testeaza hemoglobina si glicemia. Sângele recoltat este supus apoi unor analize amanuntite, iar o data pe an donatorul poate solicita buletinul de analize medicale pentru a sti care-i este starea de sanatate. (Geta P.)
„Pentru a veni în ajutorul persoanelor în suferinta, aproximativ 50 de jandarmi din cadrul IJJ Bacau vor dona sânge. Activitatea a demarat la Centrul de Transfuzie Bacau si continua în municipiile Onesti si Moinesti în perioada urmatoare. Speram sa sensibilizam cât mai multi cetateni cu privire la importanta donarii de sânge.” lt. col. Sebastian Cretu – ofiter relatii publice IJJ Bacau
Beneficiile materiale ale donarii
– 7 tichete de masa pentru produse alimentare (val. 9,35 lei/bucata)
– o zi libera de la serviciu, in ziua donarii, pentru salariati si o zi de scutire de frecventa la cursuri pentru elevi si studenti
– 50% reducere la abonamentul pentru transportul in comun pentru o perioada de o luna.
Din aceasta saptamâna, fermierii bacauani pot depune cererile de subventie pe anul in curs, ultima zi fiind 15 iunie 2015. Beneficiarii platilor directe sunt fermierii activi persoane fizice si/sau persoane juridice care desfasoara o activitate agricola în calitate de proprietari, arendasi, concesionari, asociati administratori în cadrul asociatiilor în participatiune sau locatari. „Astfel, fermierii care, în anul anterior de plata, au primit plati directe care nu depasesc cuantumul de 5.000 euro sunt considerati fermieri activi. Daca în anul anterior de plata, un fermier a beneficiat de plati directe care depasesc cuantumul de 5000 euro, trebuie sa fie înregistrat la Oficiul National al Registrului Comertului sau sa detina actul normativ de înfiintare, din care sa reiasa activitatea agricola, sau sa prezinte documente din care sa rezulte veniturile totale si cele din agricultura”, a precizat Raluca Damian, purtator de cuvânt la APIA Bacau. Partea buna este si faptul ca taranii nu vor mai fi obligati sa faca mai multe drumuri pentru fiecare cerere de plata, din acest an fiind posibila depunerea unei singure cereri pentru toate tipurile de sprijin, respectiv plata pe suprafata si sprijinul cuplat si ajutoarele nationale tranzitorii. In plus, beneficiarii sprijinul din agricultura vor avea mai mult timp la dispozitie pentru depunerea solicitarilor, termenul final fiind extins pâna la 15 iunie, fata de 15 mai (fara penalitati), cum era pâna acum, si iunie, cu penalitati. „Centrul Judetean Bacau al Agentiei de Plati si Interventie pentru Agricultura, împreuna cu centrele locale, au facut programarea fermierilor, pe zile, pentru a se prezenta cu documentele necesare în vederea depunerii cererii unice”, a adaugat Raluca Damian. APIA pune gratuit la dispozitia fermierilor aplicatia online IPA. Pe baza numelui si a unei parole, agricultorii vor putea completa si online cererea, iar apoi formularul va fi tiparit si va fi depus, tot pe hârtie, la centrele judetene APIA.
In aceasta Saptamâna Altfel, in scoli, cu genericul „Sa stii mai multe, sa fii mai bun!”, elevii claselor a IX-a D si a X-a E de la Colegiul „Mihai Eminescu” au fost provocati sa participe la concursuri de prezentari pe teme ca: Personalitati din Romania cu contributii deosebite in stiinta, Personalitati ale culturii nationale si Stiintele mediului / Ecologia.
„La inceputul saptamânii, printre prezentari am descoperit ca o eleva a citit in «Desteptarea» despre «Nonconformistul fatalist», adica despre conferentiarul universitar dr. Catalin Petre Rang, care mi-a fost si mie profesor. Elevii si-au dorit foarte mult sa-l cunoasca, asa ca am avut onoarea ca joi dimineata sa vina printre noi, pentru aproximativ doua ore”, ne-a declarat prof. Constantina Hulea, directorul colegiului. Mai o gluma, mai cu date clare stiintifice, povestea profesorului Catalin Rang s-a depanat si parea fara sfârsit.
Elevii au aflat astfel despre calatoriile sale minunate in Zair, despre cercetarea stiintifica, vânatoare, viata la muzeu, activitatea sa ca profesor la universitatea bacauana. Povesti reale de viata, argumente pro si contra modificarii naturii, vânatorii, distractiei… Pe scurt, elevii au avut ocazia sa cunoasca un OM, cu o adevarata „tolba” de amintiri, trairi, experiente, despre care au citit si in cotidianul Desteptarea, intr-o editie de colectie a suplimentului ACCENTE, scrisa de colegul meu Ioan Bisca.
Comparatiile de joi s-au facut in direct, elevii cu ziarul in fata, profesorul Rang, cu crâmpeie de momente din propria-i viata. Iar concluzia a fost una singura – au spus-o elevii la finalul intâlnirii: „Nonconformistii de azi poate nu vor fi asa fatalisti ca dumneavoastra, domnule profesor!”.
Numim varsatura eliminarea continutului stomacului, in mod violent, in jet, la distanta, prin gura (uneori si prin nas). Varsaturile sunt frecvente in perioada copilariei si se pot manifesta ca fenomen unic sau pot face parte din tabloul clinic al unei boli, atragând atentia parintilor asupra micutului, care are o suferinta. Cea mai frecventa confuzie pe care o fac parintii se refera la regurgitare, care consta in eliminarea pasiva a continutului gastric, in cantitate mica, de obicei dupa alimentatie, si este specifica sugarului mic (sub 6 luni); daca sugarul creste in greutate, regurgitarile sunt inofensive; daca sugarul nu creste, e indicat sa va adresati medicului, singurul in masura sa stabileasca cauza (eventual refluxul gastro-esofagian).
De ce este varsatura o urgenta pediatrica? Dupa cum probabil stiti corpul uman este compus aproximativ 70% din apa, iar prin varsatura se pierde apa, dar si alte elemente esentiale vietii (potasiu, sodiu, calciu). Cu cât copilul are vârsta mai mica, cu atât deshidratarea este mai rapida si efectele sunt mai dramatice; organele cele mai afectate sunt: creierul, rinichiul, ficatul, inima. Va descriu câteva semne ale deshidratarii care va anunta ca micutul are urgenta nevoie de asistenta medicala specializata: ochii sunt infundati in orbite (ochi „dusi in fundul capului”), buzele sunt uscate, limba este acoperita de un depozit albicios, pielea de pe burtica e uscata, copilul nu urineaza, respira adânc si repede (in repaos), respiratia are miros intepator de acetona, poate fi somnolent sau agitat, slabeste „vazând cu ochii”.
Când varsa copilul? Varsaturile care apar izolate (neinsotite de alte semne) pot functiona ca un sistem de aparare: de exemplu, eliminarea substantelor toxice in cazul ingestiei accidendale de pastile, detergent; la fel se intâmpla când dati copiilor multe dulciuri de cumparat (contin conservanti care pot irita stomacul) sau preparate culinare laborioase, care nu pot fi digerate de stomacul copilului (maioneza, drob, sarmale).
Varsaturile pot fi un semn important si precoce al unor boli, pe care ar fi bine sa le luati in calcul când amânati vizita la medic, in speranta ca se vor opri: faringoamigdalita, otita, enterocolita, apendicita, hepatita, meningita, infectii urinare inalte, tumori cerebrale, malformatii ale tubului digestiv, parazitoze.
Cum putem preveni varsaturile? Pastrati regulile de igiena alimentara si invatati-va copiii sa se spele pe mâini, cu apa si sapun, dupa ce folosesc toaleta, vin de la joaca, au luat contact cu animale, inainte sa manânce, sa spele fructele. Folositi alimente proaspete, procurate din locuri care va inspira incredere privind igiena. Atentie la medicamente si detergenti – copii sunt atrasi de ambalajele colorate.
Daca varsatura este semn in cadrul unei boli – se insoteste de febra, diaree, dureri abdominale, dureri de cap, convulsii, urina inchisa la culoare – puteti preveni deshidratarea severa adresându-va medicului sau serviciului de urgenta, cât mai repede.
Când copilul varsa, nu-l lasati singur, tineti-l ridicat sau culcat pe burtica, cu capul inspre lateral, pentu a evita aspirarea lichidului de varsatura in plamâni – care poate cauza pneumonie de aspiratie, ce necesita spitalizare. Dati copilului sa bea ceai indulcit moderat (o lingurita de zahar la 100 ml apa), in cantitati mici (2-4 lingurite) la 10-15 minute, pentru a-l hidrata; nu-i dati mâncare solida, deoarece o va varsa. Daca timp de aproximativ 2-3 ore copilul nu a mai varsat, dar l-ati hidratat cu ceai, puteti sa-i dati mâncare solida, protejând insa stomacul: pâine prajita, orez fiert, morcov fiert, supa de legume. Copilul care varsa la orice tentativa de hidratare, cu lingurita, sau lichidul varsat are culoare galben – verzui, maroniu, cu striuri de sânge, va fi dus direct la serviciul de urgenta pediatrica, deoarece situatia poate fi una severa, cu urmari dramatice.
Reperele de mai sus sunt menite sa va informeze, nu sa va sperie; ajutati-va copiii, actionând in cunostinta de cauza!
Sarbatori cu lumina in suflet!
Am adresat unor scriitori, poeti, dramaturgi, istorici si critici literari, profesori universitari, intrebarea: ,,De ce mai scrieti, într-o vreme în care nici macar scriitorii nu se (prea) citesc unii pe altii?” Raspunsurile sunt minunate…
Reintrarea în marsupiu
Cornel Galben (foto), scriitor, critic si istoric literar: ,,E o intrebare pe care si-au pus-o, probabil, majoritatea scriitorilor contemporani si indiferent daca au gasit sau nu un raspuns, continua sa scrie. Tot învârtindu-ma în jurul ei, blocat si de ideea ca initiatorul anchetei asteaptă, din parte-mi, nu un raspuns oarecare, ci un «ospat al cugetului», mi-am amintit de un sclipitor joc de cuvinte al filosofului de la Paltinis, cel care, apelând la hâtrul humulestean, nota: Toata viata am asteptat sa coboare peste mine harul, sa-mi vina acea idee care sa dea sens îndaradniciei mele intru gândire. Am trecut de mult de 60 de ani si ideea n-a mai venit, dupa câte vad. Dar totusi spun cu extraordinara vorba a lui Creanga: «Se vede (totusi) c-a venit, de vreme ce n-a mai venit».
Extrapolând, în micimea mea as putea afirma ceva asemanator, mai ales ca si eu, nevrednicul, am trecut binisor de 60 de ani, ca de mai bine de o jumatate de veac mâzgalesc – într-un fel sau altul – hârtia si ca de exact 45 de ani, de când poetul Constantin Th. Ciobanu si-a dat girul, publicându-mi primele doua poezii în revista Preludiu, ma tot întreb de ce scriu si daca mai are rost sa-mi sacrific pretioasele clipe daruite de Dumnezeu pentru a asterne mereu alte si alte pagini. Spre edificare, iată ce-mi notam în jurnal în ziua de 23 august 2014: «Sigur, mă întreb adeseori pentru ce atâta zbatere, când as putea foarte simplu sa procedez ca Ionut si sa dau dintr-odata totul la cos». Masochist cum sunt, n-o fac iar un gând al doamnei Lidia Vianu îmi da ghes: Există un mic ghiont al destinului in lucrurile cele mai marunte. Poate asa mi-a fost mie harazit, sa ma ocup de altii si mai putin de mine. Ca si dumneaei, n-am citit nici a mia parte din câte mi-am dorit, dar poate cele citite vor fi de folos, de vor ramâne. Vorba traducatoarei, Viata e scurta, pe când literatura nu se incheie niciodata.
E, însa, literatura ceea ce scriu? Sa-i las, totusi, pe altii sa judece, dar de o sintagmă a aceleiasi e bine sa tin cont: Marile adevaruri în critica – peste tot, in fond – sunt cele limpezi si simple. Limpede si simpla e si poezia pe care am scris-o ieri, dar pâna la a incropi un grupaj mai e cale lungă.
Scriu, asadar, nu atât pentru mine, cât mai ales pentru cei ce ar putea gasi in paginile mele câteva gânduri de folos, fie că e vorba de o fisa de dictionar, o cronica, o poezie sau un interviu. Si, intrucât in acest inceput de primavara sufletul mi-e cam gol de idei, voi proceda aidoma criticului Constantin Călin, care, aflat într-o situatie similara, a apelat la filele jurnalului. Asadar, iata încă o notatie, datată 5 octombrie 2014: «Intrebat ce înseamna sa fii scriitor, George Balaita a raspuns: Sa traiesti pâna la capat timpul care ti-a fost dat. Cu orice risc! Observi, pui la pastrare. Tot ce simturile înregistreaza, tot ce mintea baga în seama (eventual, judeca!). E rezerva ta. Esti acolo ziua si noaptea. Veghe si somn. Esti gusa pelicanului. Esti marsupiul Marelui Cangur! Etc…, etc. (Te cearta careva pentru, i se pare lui cinism? Nu-l baga in seama. E problema lui!) Si tot el: Totul trebuie scris… De ce? Pentru ca sa fie scris. In rest, doar timpul decide. (Pro Saeculum, nr. 5-6/2014).» Cu alte cuvinte, sa lasi urme…
Desi nu cu mult timp în urma nu fusesem de acord cu Irina Petras, care era preocupata intens de acest lucru, iata ca ma darui cu totul slavei desarte si le urmez exemplul. Ei, macar, au o operă unanim recunoscuta, pe când eu înca bâjbâi si sunt sigur, de pe acum, ca „scrierile“ mele n-au nicio sansa de supravietuire. La ce bun atunci atâta zbatere? Poate pentru ca, involuntar, în subconstient mi-am zis la fel: «Ca să fie scris!»
Iar ca sacrificiul sa fie total, am ales, vorba Rodicai Lazarescu, «mântuirea prin creatie», revenind în lume pentru a fi «gusa pelicanului» si «marsupiul Marelui Cangur», pentru a-mi continua proiectele utopice si a aduce un strop de bucurie celor ce înca citesc.”
Ma uitam la un film, într-una din serile trecute, un film emotionant despre pasiunea unui adolescent pentru regie si ciudata prietenie a acestuia cu niste domni în vârsta, retrasi la un camin, niste „fosti” de la Hollywood. Si, la un moment dat, unul dintre ei îi spune tânarului care se visa „omul din scaun”, regizorul adica (si care chiar face, ajutat de extraordinarii si mult mai vârstnicii lui prieteni, un film de licean, foarte sensibil, despre trista viata, despre mizeria din caminele de batrâni) urmatoarele: Nu puterea îi face pe oameni mari, ci persistenta sentimentelor. E din Nietzsche si contine un mare adevar, pe care nu multi oameni îl stiu. În niciun caz, nu cei care vad numai suprafata lucrurilor si sunt ahtiati dupa putere, vrând sa ajunga neaparat cineva. Mai ales în dragoste, batalia pentru putere, pentru dominatie, competitie, nu are ce cauta. Alain Finkielkraut, în cartea despre care am vorbit, Si daca dragostea ar dainui, pune mare accent pe descoperire, pe sentimentul de uimire permanenta în relatia de iubire, marturisindu-si credinta ca exista fiinte infinit demne de a fi iubite. El însusi a avut norocul sa întâlneasca o astfel de fiinta, traind cu partenera sa de viata de peste trei decenii. În opinia sa, cuvântul ar trebui sa-l angajeze pe indragostit. „Spunem te iubesc, dar nimeni nu se mai socoteste obligat sa respecte aceasta fagaduiala de eternitate. Mi se pare ca dragostea lipsita de orice fagaduiala nu e decât o modalitate a consumului.” Bun, si vine Frédéric Beigbeder si recunoaste ca si el este de acord cu aceasta chestiune, facând aceeasi dureroasa constatare în romanul sau Dragostea dureaza trei ani. Carte scrisa într-o stare de „profunda depresie”. El remarca legatura strânsa dintre sentimentul dragostei si cuvânt, insistând pe faptul ca generatia mai tânara se fereste sa foloseasca vorbe prea mari, preferând sa rosteasca „te pretuiesc” în loc de „te iubesc”. Nuanta foarte importanta, nu-i asa? Beigbeder se recunoaste un „romantic frustrat, un exasperat tenace”, un pesimist care vede cum dorinta se toceste, de la o vreme, într-un cuplu, pentru ca traim într-o lume a seductiei permanente. Si adauga: „Totul contribuie la asta: cultul hedonismului, posibilitatea întâlnirilor virtuale, eliberarea tuturor imaginilor sexuale, în publicitate, în lumea modei… Aduce în discutie apoi ideea ca mai toti scriitorii contemporani importanti, si aminteste de Houellebecq, de Ph. Roth, înregistreaza în scrierile lor acest „sfârsit al dragostei”, punctând cu umor faptul ca el însusi nu a reusit sa treaca pragul fatidic al celor trei ani în relatiile sale. Dialogul dintre cei doi scriitori (pe care l-am descoperit într-o revista) este unul foarte placut, relaxat, amuzant si provocator.
Ce-i raspunde pesimistului Beigbeder amicul sau Alain Finkielkraut? Ei bine, el se arata convins de caracterul ireductibil al dragostei, vazuta si înteleasa ca o posibilitate umana esentiala, de faptul ca un partener poate fi unic, de neschimbat, inimitabil. Cât priveste dragostea adevarata, aceea care va dainui, ea presupune exigenta, dar si iertare, respect reciproc si agapè. De-ar fi asa de simplu! Sa le poti avea pe toate acestea! Mai ales agapè ma atrage, pentru ca presupune un partener care este interesat de fericirea ta, are grija de asta, fara niciun pic de egoism. Agapè este o dragoste spirituala, care se construieste ca o uniune ce poate dura toata viata. Trebuie sa ai însa sansa sa întâlnesti acea persoana spirituala…
Carmen Mihalache
Dubla reusita pentru Scoala Gimnaziala „Alexandru Ioan Cuza” la faza judeteana a Olimpiadei Nationale a Sportului Scolar la tetratlon.
„Cuza” a reusit sa-si adjudece titlul de campioana judeteana la gimnaziu atât la feminin, unde a totalizat 6864 puncte, devansând Scoala „Grigore Tabacaru” Hemeiusi (5971 p.), Sc. „Al. Safran” (5642 p.), Sc. „Mihai Dragan” (4573 p.) si Sc. nr.1 Rosiori (3819p.), cât si la masculin, unde, cu 6535 puncte, a fost urmata de Sc. „Letea Veche” (4451p.), Colegiul National „Dimitrie Cantemir” Onesti (4404 p.), Sc. „Mihai Dragan” (4094p.) si Sc. „Al. Safran” (3453p.).
„Sc. Al. I Cuza” (profesor coordonator Constantin Paduraru) a fost reprezentata la feminin de echipa compusa din Raluca Fântâna, Lorena Damian, Antonia Mazilu, Denisa Andries si Iuliana Cocu, iar la masculin de: Rares Paulet, Razvan Puscuta, Marian Tufa, Mihai Cârlan si Alexandru Brezan.
Caderea de cortina peste sezonul regulat al Ligii Nationale la handbal masculin a ridicat perdeaua care acoperea cadrul meciurilor din play-off. Astfel, Stiinta Municipal Dedeman Bacau va intâlni in prima faza a play-off-ului gruparea de pe locul secund, Minaur Baia Mare, calificarea urmând sa fie decisa dupa sistemul „doua victorii in trei jocuri”.
Primul meci va avea loc in Bacau, miercuri, 15 aprilie, de la ora 18.00, urmatoarele doua fiind programate pe terenul baimarenilor, pe 6 si 7 mai. Minaur, care a invins in ultima etapa cu 30-26 pe Energia Tg. Jiu, a incheiat sezonul regulat cu 48 de puncte, la fel ca si Dinamo si HCM Constanta. In urma unui clasament „in trei”, facut pentru departajare, Minaur si Dinamo au câte 7 puncte, iar HCM Constanta 3.
Beneficiind de un golaveraj superior in disputele directe, Minaur a depasit-o pe Dinamo in clasament, adjudecându-si locul 2, care ii permite sa intâlneasca in play-off gruparea de pe pozitia a saptea, adica Stiinta MD Bacau.
De notat faptul ca, daca va reusi sa treaca de Minaur, echipa bacauana va intâlni in semifinalele campionatului pe invingatoarea dintre Dunarea Calarasi si Dinamo. Cadrul primei faze a play-off-ului este completat de confruntarile Potaissa Turda- HC Odorhei si CSM Bucuresti – HCM Constanta.
Vineri, la Ploiesti, reprezentativa de box a României va sustine o confruntare cu nationala de seniori a Frantei, cele doua loturi aflându-se pâna joi in Bacau, pentru un stagiu de pregatire in comun. Miercuri seara, in Sala de Atletism, cele doua reprezentative au sustinut si un sparring.
„A fost un test foarte util. Exact ceea ce ne trebuia in aceasta faza a pregatirilor”, a declarat coordxonatorul loturilor nationale ale României, Relu Auras.
„Bilaterala” de la Ploiesti, dintre România si FRanta cade chiar inaintea Pastelui si exact de ziua presedintelui Federatiei de Box, Leonard Doroftei, care va implini vârsta de 45 de ani.
„Cu aceasta ocazie, ii vom ura si noi ‘La Multi ani’ presedintelui, mai ales ca meciul cu Franta se disputa chiar in orasul sau”, a precizat Relu Auras.
Ca orice poveste care are menirea de a ramâne doar o poveste, si aceasta incepe cu „a fost odata ca niciodata”… Povestea Irinei, fetita care s-a nascut la 6 ani este, insa, adevarata, oricât de incredibil ar parea si continua asa…
„M-am nascut intr-o gradina frumoasa la vârsta de 6 ani. Pâna la 6 ani, nu am amintiri. Prima mea amintire este din ziua in care, la 6 ani, am ajuns intr-o gradina unde am fost adusa alaturi de doua dintre surorile mele. S-a intâmplat dupa ce mama a murit. Nu mi-o aduc aminte pe mama, nu stiu de ce. Nu am niciun resentiment pentru ca eu, pâna la vârsta de 6 ani, atunci când am ajuns in acea gradina, nu am amintiri”…
Asa si-a inceput Irina Ghiurcusor, care acum are 20 de ani, povestea. Cu capul sus, cu privirea fixata in privirea mea, cu nicio inflexiune a vocii, cu niciun tremur, foarte clar, vorbe raspicate, frapant de lucide, ca si cum totul, absolut totul in ea, in viata ei este, dintotdeauna, calculat matematic. Matematica, pasiunea ei.
De altfel, ea este convinsa ca „toate se intâmpla cu un scop”, iar daca ar fi sa spuna ceva, din senin, unui oarecare trecator pe strada, acel ceva ar fi „viata trebuie traita!”. Iar viata incepe in momentul in care tu te-ai hotarât sa te (re)nasti…
Renasterea
Gradina in care Irina a renascut se afla in incinta Asociatiei Casa de Copii Sf. Maria din sat Barati, comuna Margineni, judetul Bacau. Acolo, la vârsta de 6 ani, a ajuns Irina, de loc din comuna Gioseni, dupa moartea mamei ei, impreuna cu alte doua surori. In total, sunt 9 frati, 8 fete si un baiat, cel din urma beneficiar al Centrului de Recuperare si Reabilitare a Persoanei cu Handicap Ungureni, cea mai mica dintre fete, aflata in plasament familial, eleva in clasa a VIII-a, patru dintre ele sunt cu familiile lor in Germania, unde lucreaza cu contract de munca in domeniul agricol, iar celelalte sunt beneficiare, de asemenea, de protectie sociala. Irina este cea de-a VII-a din familie, dupa 13 ani de protectie la Casa Sf. Maria, fiind, in prezent, beneficiara a proiectului Centrul de Integrare a Tinerilor din cadrul Asociatiei Betania din Bacau unde si locuieste. Este studenta in anul II, la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacau, la Contabilitate si Informatica de Gestiune si voluntar totodata al Asociatiei Casa de Copii Sf. Maria, acolo unde, ne spune ea, a renascut.
„Am stat acolo circa 13 ani, a fost atât de frumos, ca nu stiu cum sa povestesc. Surorile (maicile, n.r.) s-au purtat foarte frumos cu noi din prima secunda, iar lor le datorez dragostea mea pentru carte, faptul ca la vârsta mea stiu sa iau o decizie si sa ma descurc si faptul ca… eu cu fratii mei suntem cu adevarat o familie”, a povestit Irina. Desi separati de soarta, intre cei noua frati exista o legatura extrem de puternica si atât de sanatoasa ca… pare greu de crezut.
„Fetele sunt un model. Sunt devotate trup si suflet una, celeilalte. Este ceva ce rar intâlnesti in familii nedestramate. Lupta una pentru cealalta, sunt una pentru cealalta”, ne-a marturisit si Claudia Lovin, asistent social la Asociatia Betania, cea fara de care, Irina, desi o putea face, n-a vrut sa vorbeasca.
Despre viata ei la Casa Sf. Maria, Irina nu se poate opri din vorbit. Acolo a fost casa ei. Acolo a renascut, acolo a descoperit si a inteles ce inseamna iubire neconditionata, iertare si acceptare a ceea ce esti si-ti este dat. „Surorile (maicile, n.r.) au avut mare grija de mine, cu rândul, acolo, ne ocupam unii de altii, acolo am invatat sa cred in mine, sa cred in umanitate. Eram, toti cei de acolo, o familie adevarata, faceam lectii impreuna, ne jucam impreuna. Faceam pictura, teatru, lectura…”, a povestit, de data aceasta cu licar in priviri, Irina.
La Casa Sf. Maria, Irina a descoperit si gustul de carte, mai mult, in clasa a VII-a – primii opt ani i-a facut la Scoala din Barati – si-a dat seama ca-i place matematica, iar aceasta tot printr-o sora care ii ajuta pe copii la teme, dupa ce ei se intorceau de la ore.
„Eram in clasa a VII-a si, o sora (maica) care iubea matematica, a venit la noi sa ne ajute la teme. Ea a descoperit ca sunt buna la matematica, ea m-a facut sa inteleg ca-mi place matematica. Am inceput apoi, intens, pregatirea si, dupa clasa aVIII-a, am urmat Colegiul National Catolic Sf. Iosif din Bacau, profilul Matematica-Informatica”, a continuat Irina, propria-i poveste.
Mereu acasa
Odata cu implinirea vârstei de 18 ani, Irina a parasit Casa Sf. Maria, venind la Betania, la Centrul de Integrare a Tinerilor.
A parasit-o „pe hârtie”, pentru ca, beneficiar acum al proiectului de la Betania, Irina, si nu doar ea, ci toti prietenii ei de asemanatoare copilarie, sunt totodata voluntari ai Casei Sf. Maria din Barati si voluntari ai Asociatiei Betania.
„Este impresionant de-a dreptul sa-i cunoasteti pe acesti tineri. Toti cei care au iesit din centru, cel putin o data pe an, pun mâna de la mâna si se duc la copiii aflati acum la Sf. Maria, pentru a le darui din putinul lor. Le fac spectacole, se joaca impreuna, este impresionant”, a tinut sa marturiseasca asistent social Claudia Lovin, din cadrul Asociatiei Betania.
Irina se simte si acum, la Betania, tot acasa. „Cred ca sunt foarte norocoasa. La Sf. Maria am fost acasa, la Betania sunt acasa. Gândul meu de recunostinta este pentru toti acesti oameni care m-au tinut aproape de surorile mele, care nu ne-au lasat sa ne destramam, sa fim o familie, sa ne iubim. Pentru noi toate, acesti oameni care ne sunt alaturi de atâtia ani inseamna acasa!”, a spus tânara studenta. O studenta care promite. Care, de fapt, isi promite. Care viseaza la casa ei, la familia ei, la afacerea ei.
Despre vise
„Dar cine nu viseaza, doamna?”, a zâmbit Irina. „Poate ca daca nu as fi renascut la Sf. Maria, n-as fi avut vise. Asa, n-am amintiri. Sunt la prezent, iar viata mea este extraordinara. Am primit atâta dragoste ca n-am timp sa ma lamentez, sa ma ingrijorez. Cred in umanitate si mai cred ca pentru a reusi, un om are nevoie de minte, de constiinta, de indrumatori. Desigur, uneori ma gandesc ce-as fi fost daca n-ar fi fost asta povestea mea. Poate ca, daca nu ajungeam in acea gradina, acum, la 20 de ani, as fi avut cel mult opt clase si o mare de copii carora n-as fi stiut sa le fiu un indrumator…”.
„Visez, cum sa nu visez – continua Irina. Imi promit sa fiu cuminte si vreau ca dupa ce termin facultatea, sa ma duc in Germania, la surorile mele, sa invat limba germana, ca ele, sa fac un curs de specializare in domeniul contabil si sa ma stabilesc acolo. Mai am un an de facultate si plec…”. In Germania, surorile o asteapta. Povestea Irinei este povestea lor. Au plecat la munca legal, una dintre ele s-a stabilit definitiv, au familii, sunt implinite, sunt fericite.
Pâna sa ajunga in Germania, Irina mai are insa, ceva misiuni pe aici. Crearea de amintiri la prezent pentru copiii care, in fiecare an, renasc, independent de vointa lor, „totul cu un scop insa, matematic”, in vreo gradina sau alta…
Perioada de dinaintea Pastelui este, pentru majoritatea dintre noi, un bun prilej pentru a privi introspectiv spre ceea ce a fost rau si ne-am dori sa devina bine. E momentul când incercam sa devenim asa cum ne-a placut de multe ori sa fim – mai buni – sperând, totodata, ca si restul lumii sa fie ca noi. Sa ne curatam de tot raul, aducând spre sine albul, puritatea, adevarul. Unii o fac, si deseori, reusesc, prin post, altii doar incercând sa se departeze de gândurile necurate, de dusmanii, pizme de tot felul, de bârfe si rautati fata de semeni.
In aceste zile, crestineste ar fi ca inima si gândul sa se îndrepte mai ales spre prietenie, pace si dragoste frateasca, respect fata de toti. Dar mai ales sa ne umplem de compasiune si bunatate fata de cei mai slabi decât altii, cazuti în greseala, ingropati in griji si lipsuri, ori cei care nu-i mai au lânga ei pe cei dragi, o mama, un frate, un copil, o familie. Si la fel de bine cred ca putem extinde aceasta atitudine si in restul zilelor de peste anotimpuri, nu „din an in paste”, caci Dumnezeu nu e altfel decât acum, nici apa nu e mai diferita, sau aerul, ori pomii, cerul, dumicatul de pâine si mai stiu eu ce.
Doar oamenii se poarta altfel. Ma gândesc cu insistenta la soferii care-si injura colegii de asfalt când acestia le taie calea, trecând peste linia continua, la vânzatorii din piete care te fura la cântar zâmbind amabil, la supermarketurile care te mint cu promotii inexistente, dar si la vecinul care iti indoaie stergatoarele masinii pe motiv ca i-ai ocupat locul de parcare care, oricum, nu ii apartine, ori la Gigi devenit Gheorghe care nu prea arata ca s-ar fi schimbat fata de acum un an si ceva.
Si mi-as dori, realmente, ca toti acestia, dar si altii ca ei, sa-si doreasca sa fie oameni inzestrati cu modestia si bunatatea atât de placute mie si nu numai. Sa încerce sa-si regaseasca echilibrul, linistea si bucuria de a trai împreuna cu lumea, in armonie. Macar in aceste zile sa învatam cu totii sa apreciem lucrurile cu adevarat valoroase. Iar când ne vom aseza la masa de Paste, plina de cozonaci, pasca, miel si nelipsitul ou incondeiat, sa rostim cu inima deschisa „Hristos a înviat!”, iar ecoul imediat sa sune fara gres, ca de milenii, „Adevarat a înviat!”. Caci nu e mort, ci El trăieste vesnic pentru noi ca mijlocitor la dreapta Tatalui. Sarbatori cu bine!
S-au implinit, la inceputul lunii aprilie, 71 de ani de la primul bombardament american asupra Bucurestiului. Aproape 3.000 de civili au fost ucisi de bombele „fortaretelor zburatoare”, multe dintre victime fiind ucise in vagoanele de tren in care venisera din Moldova, fugind din fata rusilor.
Aniversarea a trecut neobservata, chiar ascunsa, as putea sa spun, pentru ca actuala conducere a tarii este mai preocupata sa stearga pantofii trimisilor SUA. E o veche meteahna a românilor sa se faca pres in fata strainilor; asa am facut-o in fata nemtilor, apoi, in fata rusilor.
Bombardamentul de pe 4 aprilie 1944 a fost doar primul dintr-o lunga serie, in urma carora au fost ucisi zeci de mii de civili; n-am auzit pâna in ziua de astazi vreo scuza pentru macelarirea populatiei nevinovate. In schimb, in Bucuresti sunt doua monumente in memoria aviatorilor americani doborâti de artileria antiaeriana sau de aviatia de vânatoare.
E drept, uciderea populatiei civile pentru demoralizarea inamicului era o strategie la moda in WW2. In martie 1945, 120.000 de locuitori ai orasului Tokyo aveau sa fie ucisi intr-un singur raid american, dupa ce, in februarie, britanicii omorâsera 25.000 de locuitori ai Dresdei.
Astazi suntem aliati cu americanii. Politicienii primesc ordine de la ambasada SUA, Justitia se misca la comanda americana, militarii români mor la comanda americana, politica noastra externa este dirijata de SUA. Cum spuneam, nimic nu este nou; in anii ’50 Romania era comandata de la Moscova dupa cum, in anii ’40, tara era comandata de la Berlin.
Nu zic ca e bine sau rau. Am fost cu rusii si bine nu ne-a fost. Am fost si cu nemtii, si tot am iesit in pierdere. Poate cu americanii sa ne fie mai bine. Dar asa cum ni s-a impus sa ne recunoastem vina in privinta Holocaustului, poate nu ar fi rau sa primim niste scuze in cazul bombardamentelor din razboi. Ar fi un gest de normalitate…
