Ma uitam la un film, într-una din serile trecute, un film emotionant despre pasiunea unui adolescent pentru regie si ciudata prietenie a acestuia cu niste domni în vârsta, retrasi la un camin, niste „fosti” de la Hollywood. Si, la un moment dat, unul dintre ei îi spune tânarului care se visa „omul din scaun”, regizorul adica (si care chiar face, ajutat de extraordinarii si mult mai vârstnicii lui prieteni, un film de licean, foarte sensibil, despre trista viata, despre mizeria din caminele de batrâni) urmatoarele: Nu puterea îi face pe oameni mari, ci persistenta sentimentelor. E din Nietzsche si contine un mare adevar, pe care nu multi oameni îl stiu. În niciun caz, nu cei care vad numai suprafata lucrurilor si sunt ahtiati dupa putere, vrând sa ajunga neaparat cineva. Mai ales în dragoste, batalia pentru putere, pentru dominatie, competitie, nu are ce cauta. Alain Finkielkraut, în cartea despre care am vorbit, Si daca dragostea ar dainui, pune mare accent pe descoperire, pe sentimentul de uimire permanenta în relatia de iubire, marturisindu-si credinta ca exista fiinte infinit demne de a fi iubite. El însusi a avut norocul sa întâlneasca o astfel de fiinta, traind cu partenera sa de viata de peste trei decenii. În opinia sa, cuvântul ar trebui sa-l angajeze pe indragostit. „Spunem te iubesc, dar nimeni nu se mai socoteste obligat sa respecte aceasta fagaduiala de eternitate. Mi se pare ca dragostea lipsita de orice fagaduiala nu e decât o modalitate a consumului.” Bun, si vine Frédéric Beigbeder si recunoaste ca si el este de acord cu aceasta chestiune, facând aceeasi dureroasa constatare în romanul sau Dragostea dureaza trei ani. Carte scrisa într-o stare de „profunda depresie”. El remarca legatura strânsa dintre sentimentul dragostei si cuvânt, insistând pe faptul ca generatia mai tânara se fereste sa foloseasca vorbe prea mari, preferând sa rosteasca „te pretuiesc” în loc de „te iubesc”. Nuanta foarte importanta, nu-i asa? Beigbeder se recunoaste un „romantic frustrat, un exasperat tenace”, un pesimist care vede cum dorinta se toceste, de la o vreme, într-un cuplu, pentru ca traim într-o lume a seductiei permanente. Si adauga: „Totul contribuie la asta: cultul hedonismului, posibilitatea întâlnirilor virtuale, eliberarea tuturor imaginilor sexuale, în publicitate, în lumea modei… Aduce în discutie apoi ideea ca mai toti scriitorii contemporani importanti, si aminteste de Houellebecq, de Ph. Roth, înregistreaza în scrierile lor acest „sfârsit al dragostei”, punctând cu umor faptul ca el însusi nu a reusit sa treaca pragul fatidic al celor trei ani în relatiile sale. Dialogul dintre cei doi scriitori (pe care l-am descoperit într-o revista) este unul foarte placut, relaxat, amuzant si provocator.
Ce-i raspunde pesimistului Beigbeder amicul sau Alain Finkielkraut? Ei bine, el se arata convins de caracterul ireductibil al dragostei, vazuta si înteleasa ca o posibilitate umana esentiala, de faptul ca un partener poate fi unic, de neschimbat, inimitabil. Cât priveste dragostea adevarata, aceea care va dainui, ea presupune exigenta, dar si iertare, respect reciproc si agapè. De-ar fi asa de simplu! Sa le poti avea pe toate acestea! Mai ales agapè ma atrage, pentru ca presupune un partener care este interesat de fericirea ta, are grija de asta, fara niciun pic de egoism. Agapè este o dragoste spirituala, care se construieste ca o uniune ce poate dura toata viata. Trebuie sa ai însa sansa sa întâlnesti acea persoana spirituala…
Carmen Mihalache
Bricolaje / Cât mai dureaza dragostea în vremurile noastre? (II)
