„În cadrul cursului vreau să învățăm că orice imperfecțiune trebuie folosită în favoarea noastră.”

Ivona Lucan: Ilinca, tu împreună cu Pogany sunteți gata să dați startul unui nou proiect, care face parte din programul „Hai și tu la Teatrul meu”. Povestește-ne puțin despre „Atelierul cu vise”. Cum ți-ai imaginat acest Atelier?

Ilinca Istrate: M-am gândit să creez un loc special în Teatrul Municipal „Bacovia” unde, atât copiii, cât și eu să avem oportunitatea să ne jucăm, să ne punem în practică visele. Creativitatea este cuvântul cheie al Atelierului de Vise.

I.L.: Vei fi un fel de „magician” al Artei păpușărești pentru copii. Ce îți propui prin acest curs?

I.I.: În cadrul cursului vreau să ne cunoaștem, să ne descoperim abilitățile și calitățile, să fim siguri pe deciziile noastre, să nu ne fie frică să greșim, să învățăm că orice imperfecțiune trebuie folosită în favoarea noastră și să dăm frâu liber imaginației.

I.L.: Ce vei lucra cu copiii înscriși la „Atelierul cu Vise”?

I.I.: Vom construi păpuși inspirate din natură (frunze, picături de ploaie etc), mișcare scenică, exerciții de dicție și mânuire de păpuși.

I.L.: Cum se finalizează acest curs?

I.I.: Cursul se finalizează cu montarea unui mic spectacol cu păpuși, în care personajele vor fi interpretate de cursanți.

Ivona Lucan,
Secretar literar Teatrul Municipal „Bacovia”

Știu că am povestit odată o întâmplare hazlie, care mi-a revenit acum în minte. Adusă de fluxul capricios al amintirilor. Eram la intrarea într-un magazin, când la ușă văd că s-au oprit două fete care chicoteau, butonând întruna pe un telefon și vorbind tare. Așa că, vrând- nevrând, am auzit ce discutau.

„Ai văzut tu, spunea una dintre ele, cică fetele deștepte sunt și cele mai predispuse la depresie. Pentru că ele își dau seama cum e cu lumea, cu viața, și înțeleg mai devreme totul”. După ce au tăcut câteva secunde, fetele s-au apucat iar de râs. Ferice de ele, mi-am zis, e clar că nu făceau parte din categoria aceea pândită de depresie. Micuța întâmplare m-a amuzat, dar, în general, nu mi se pare deloc interesant, ba chiar găsesc că e stânjenitor la culme să audă toată lume ce vorbești. Și cel mai mult mă indispun oamenii cu handsfree, care par a vorbi singuri mergând pe stradă, fără să le pese că sunt auziți, deși spun lucruri foarte personale.

Mai deunăzi eram într-un microbuz, venind de la Iași, și a trebuit să suport toate conversațiile „private” ale unor pasageri. Sigur, în era digitală s-a pierdut mult din noțiunea, din înțelesul termenului de intimitate. Dar eu sunt mai curând old fashion, mai cred în decență, în bunul- simț (despre care știu că nu crește în pomi, Al. Paleologu având perfectă dreptate când vorbea despre bunul-simț ca paradox) și bunul gust, și mă îngrozesc pur și simplu când văd ce postează oamenii pe tot felul de rețele, cică-se de socializare.

Știu că sunt mulți aceia care cască gura la viețile altora, ei neavând ceea ce se numește o viață personală, numai a lor, din simplu motiv că nu au personalitate. Mulți trăiesc prin delegație, jinduind să fie în locul altora, care au nimerit-o mai bine. Și mi se pare foarte trist să ajungi așa. Să invidiezi mereu norocul celorlalți. Deși niciodată nu e bine să judeci după aparențe. Pentru că, în societate, oamenii poartă măști, joacă anumite roluri.

De fapt, oare ce mai rămâne doar al nostru, când se știe ce uriașe proporții a luat acum supravegherea oamenilor, și când se vorbește de sfârșitul intimității? Poate tocmai de aceea mă încăpățânez să țin și mai mult la mica mea intimitate, încercând să mă protejez cumva, să-mi păstrez un mic, cât de mic acolo, spațiu privat. O lume numai a mea, cu refugiile ei. Asta cu atât mai mult cu cât profesia mea se desfășoară în spațiul public.

Sigur, lucrurile nu-mi ies întotdeauna așa cum mi-aș dori, și fac destul de multe greșeli când sunt prea deschisă, și mă expun, pentru că așa e firea mea, spontană, comunicativă. Nu sunt genul închis, precaut, ascuns, calculat, asta mi-e foarte clar. Ce pot să fac însă este să mă feresc de excese, să păstrez doar pentru mine anumite sentimente, trăiri, o relație cordială cu mine însămi, care-mi asigură confortul și un echilibru interior.

Evit conflictele, și cu ceilalți, și cu mine. De altfel, am oroare de indivizii conflictuali, mai ales de tipul acelora care se ceartă și cu ei înșiși dacă îi lași singuri. Îi găsesc ridicoli și obositori. Și de compătimit, în cel mai bun caz. Mai ales atunci când îți dai seama că e vorba chiar de o patologie. Întâlnesc tot mai mulți oameni cu vizibile tulburări de comportament, cu instabilitate psihică, în ultima vreme. Nevrotici, depresivi, anxioși.

Cică societatea asta a competiției, a performanței, a violenței ar fi de vină. Tolerantă din fire, încerc să înțeleg, dar, categoric, îmi displace lumea asta din ce în ce mai isterică. Eu sunt atrasă de oamenii cu simțul relativului și cu cel al umorului, care au știința de a se face plăcuți și de a destinde atmosfera. Sunt extrem de rari, dar tocmai de asta îi prețuiesc mult. Cu genul ăsta pot să am un fel de liniștitoare senzație de intimitate spirituală, ceea ce este supremul lux pentru mine, spre care aspir dintotdeauna. Lux, calm și voluptate, ca în celebrul vers al lui Baudelaire și ca într-o pictură de Matisse, senină, luminoasă.

Zilele trecute i-am spus unui primar că m-am îngrozit atunci când am citit rapoartele de activitate ale consilierilor locali. Postate pe site-ul instituției, acestea sunt, cu foarte puține excepții, o insultă nu doar la adresa limbii române, ci și a logicii și democrației. Există rapoarte pe care (nu exagerez) un prunc din clasa I le-ar folosi pentru a stârni hazul colegilor săi.

Primarul a zâmbit trist, spunându-mi că legea nu condiționează candidaturile, pentru aceste funcții, de nivelul studiilor. Dar ce ne facem, am întrebat eu, cu aleșii care au, totuși, niște patalamale cu ștaif și sfidează tot ceea ce e de sfidat atunci când se apropie de condei sau deschid gura pentru a glăsui câte ceva?… Primarul m-a invitat să arunc priviri și pe site-urile altor primării… I-am ascultat sfatul… Aceeași poveste… Edilul nu a uitat să mă întrebe:

„Dacă avem până și un ministru al Educației care dă prin toate gropile cu scrisul, vorbitul și logica, oare este normal să-i cerem să fie… savant unui consilier local care nu are altceva de făcut decât să-i bată lui moș Ion în poartă, ca să-l roage să nu mai arunce gunoiul pe uliță?”…

De când ne-am pricopsit cu Liviu Pop ministru, aproape orice derapaj poate fi justificat. Omul, ajuns o vedetă a bășcăliei naționale, părea născut, până zilele trecute, în zodia neclintirii din jilț. Uneori are chiar și aspirații metafizice. Recent, am crezut că vrea să-i facă loială concurență Sfântului Augustin. Vă amintiți, în „Confesiuni” (Editura Nemira, 2016, XI; 26, pag. 263), Augustin topește fermecător timpul într-o retortă în care metaforele fac legea.

El spune că „nu este corect să spunem că există trei timpuri, trecut, prezent și viitor, ci ar fi mai bine poate să spunem că există trei timpuri, și anume: prezentul lucrurilor trecute, prezentul lucrurilor prezente şi prezentul lucrurilor viitoare. Aceste trei moduri ale timpului există în spirit și nu văd unde altundeva. Prezentul lucrurilor trecute este memoria; prezentul lucrurilor prezente este contemplarea directă, iar prezentul lucrurilor viitoare este starea de așteptare”. Liviu Pop a afirmat nonșalant, forțând infracțional-logic revoluționarea concepțiilor despre timp, că „fiecare copil merită un viitor mai bun decât cel prezent”. Un alt discurs al său cuprindea cuvântul ,,copiii” scris doar cu doi ,,i”. Laș, a dat vina pe un funcționar din minister.

Întrebat ce reprezintă al treilea ,,i” din ,,copiii”, a dat în bâlbâială.
E clar: Liviu Pop este un exemplu despre cum nu trebuie să fie/să fi fost un ministru. Dar poate că este un fel de guru de partid, poate că acestea or fi standardele de performanță ale intelighenției de partid și de stat. Dar cum în minister sunt și foarte mulți profesioniști, m-am mirat multă vreme de ce aceștia nu l-au izolat într-o cămăruță doldora de jucărele ministeriale nevinovate, fără internet și cu ferestrele bătute în cuie, ca să nu-i devină publică nicio șoaptă. Mă sperie gândul că va reveni la catedră. Mă apucă deja mila de potențialii săi elevi.

Mă gândesc cu groază la un scenariu absurd. Ce-ar fi fost dacă ministrul Pop ar fi venit vreodată în inspecție la elevii la care încă mai predau sau la mine. Cred că ar fi primit un cadou inedit: tot sarcasmul din lume tăvălit (legal-estetic) prin vitriol. Până una-alta, dacă există un editor generos, mă angajez să public într-un volum toate trăsnăile ministrului. Și nu oricum: interpretate de lingviști, logicieni și matematicieni.

Poate că ar fi trebuit să scriu această cronică peste câteva zile, peste câteva săptămâni, atunci când s-ar fi decantat, s-ar fi aşezat mai bine gândurile şi emoţiile. Dar, nu-i chip. Ziarul are nevoie de informaţie proaspătă, cititorii trebuie să afle ce s-a întâmplat în ziua de vineri, 13 octombrie, ultima zi a Simpozionului Naţional de Estetică.

De la ora 11.00, în Aula Universităţii „George Bacovia”, studenţi, elevi şi profesori, invitaţii din ţară, din Cernăuţi şi Chişinău, au asistat la o conferinţă – pledoarie extraordinară, un adevărat manifest, „Elogiul Istoriei”, susţinută de acad. Ioan-Aurel Pop, rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, autor a peste 40 de cărţi, specialist în istoria medievală, unul dintre cei mai reputaţi medievişti din România. Istoriograful ardelean a plecat în susţinerea tezei sale de la faptul că despre istoria acestui neam se vorbeşte tot mai denaturat, se manifestă o neîncredere în istorie şi istorici din cauza tratării simplistă şi simplificatoare a istoriei, din cauză că nu se merge la surse, la surse credibile, unii nu vor, alţii nu pot, nu cunosc limbile latină, greacă, ebraică, germană, etc., acolo unde se găsesc izvoarele.

„Noi nu cunoaştem nici 10 la sută din aceste izvoare. Mai este apoi istoria din presă, colorată şi supradimensionată, vine apoi şi istoria scrisă de specialişti, cea mai plicticoasă formă de tratare a istoriei, însă este istoria adevărată”, a spus istoricul Ioan-Aurel Pop. Întreaga lui pledoarie pentru adevărul istoric a cuprins şi aserţiuni mai puţin acceptate, însă apelul a fost la realitate, la context, însă pentru acest lucru „este nevoie de enorm de multă muncă”. A vorbit apoi de cele două curente, occidental şi autohtonist, atunci când este tratată istoria. Într-o sală mută de admiraţie şi ascultare, într-un limbaj seducător academicianul Ion-Aurel Pop a îndemnat tinerii să studieze, să studiem istoria critic, să apelăm la surse (patru a identificat istoricul), să corelăm informaţiile:

„Dincolo de vorbe, de teorii, istoria este Viaţă, nu frumoasă, nu sublimă, este viaţă, dacă nu ştim istorie suntem şi vom rămâne infirmi, istoria înseamnă demnitate, identitate, ştiinţă”, şi-a încheiat profesorul universitar Elogiul adus Istoriei. A fost o teribilă pledoarie pentru istorie şi istorici, cum rar se poate auzi într-o aulă, într-o şcoală, cum tot rar ai ocazia să citeşti. În aceeaşi atmosferă, în acelaşi cadru, a avut loc şi prezentarea volumului „Istoria Transilvaniei”, autori Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, carte de care s-a ocupat un alt istoric, de data aceasta de la Iaşi, Cătălin Turliuc.

De la ora 14.30, aceleaşi personalităţi s-ai întâlnit cu elevii de la Colegiul Pedagogic „Ştefan cel Mare”.

Decernarea Marelui Premiu „George Apostu”

Al doilea Mare Premiu „George Apostu” a fost decernat, în Sala Ateneu a Filarmonicii „Mihail Jora”. Cu un Laudaţio rostit de academicianul Eugen Simion, Marele Premiu a fost decernat acad. Ioan-Aurel Pop.

Eugen Simion a făcut, la început, o frumoasă rememorare a timpurilor când, aproape în fiecare toamnă, venea în Bacău, fiind invitat la diferite manifestări, printre care şi Festivalul „Bacovia”, aducând un omagiu poetului Plumbului. Academicianul a făcut apoi un gest surprinzător, cerându-i lui Geo Popa ca, la anul, în 2018, „să facem ceva pentru Vasile Alecsandri în Bacău, să-i tipărim opera, Alecsandri a făurit, alături de alţi mari cărturari, România modernă. Am văzut Casa Alecsandri, este urât, trebuie făcut ceva”.

„Acad. Ioan-Aurel Pop nu cred că mai are nevoie de prezentare, şi-a început acad, Eugen Simion Laudaţio, numele lui este cunoscut, cărţile lui sunt citite, a devenit, în scurt timp, un nume în cultura română. Acum, când suuntem într-un moment greu, când nu avem o elită politică, nu avem oameni de stat, bărbaţi adevăraţi, acum avem nevoie de modele, un asemenea model este profesorul, academicianul Ioan-Aurel Pop.

Acum, în acest început de secol, trebuie să ne adunăm, să ne regăsim, să ne căutăm mereu şi mereu rădăcinile, identitatea. Acest lucru îl face cu prisosinţă, bine, pe baze ştiinţifice cel pe care dumneavoastră îl premiaţi în această seară, acad. Ioan-Aurel Pop”, a mai spus Eugen Simion, cel care, a afirmat, l-a invitat, l-a propus ca membru al Academiei.

Răspunsul acad. Ioan-Aurel Pop a fost un elogiu adus ţăranului, ostaşului român, casei, ţării, apelând, la poeziile lui Ion Pilat, Alecsandri, Coşbuc, la Rebreanu, Şt.O. Iosif, Goga, Blaga şi Arghezi, recitând, cine şi-ar fi închipuit! strofe întregi, legate într-o logică istorică, din care a reieşit, tragic şi frumoasă istoria acestui neam. A fost extraordinar, sala l-a ovaţionat în picioare.
De aceea spuneam că această cronică ar fi trebuit scrisă mai târziu.

S-a încheiat o poveste frumoasă

Simpozionul Naţional de Estetică, ediţia a XXII-a, organizat de Centrul de Cultură „George Apostu”, desfăşurat, anul acesta, sub genericul „ImagiNație – energia culturii”, premergător Centenarului Marii Uniri, a marcat, prin activităţile din bogatul şi interesantul program legăturile culturale, artistice, istorice și literare dintre toate provinciile României, acum, în preajma sărbătoririi Centenarului Marii Uniri de la 1918. De la început am remarcat şi consemnat participarea unor importante şi prestigioase personalităţi ale culturii, istoriei, esteticii, filosofiei, artelor plastice, artişti remarcabili ai scenei româneşti.

Faţă de alte ediţii, în 2017, nu au fost doar conferinţe, prelegeri şi simpozioane (ele şi-au avut locul şi rostul lor), participanţii au avut posibilitatea să se întâlnească cu arta plastică (expoziţia de pictură deschisă la Muzeul de Artă Contemporană, care poartă semnătura artistului Simion Zamşa, din Chişinău), cu teatrul şi marii artişti (excepţionalul spectacol susţinut de actorul Dorel Vişan şi flautistul Ion Bogdan Ştefănescu, joi, de la ora 18.30, la Teatrul “Bacovia”), lansări de carte ( volumul “Împotriva uitării”, de Alexa Visarion, “Istoria Transilvaniei”, semnată de acad. Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan – Cluj), iar în ultima seară o întâlnire cu muzica clasică, în cadrul Concertului de Gală, susţinut de Filarmonica “Mihail Jora”.

Şi acum, despre invitaţi şi participanţi. A fost un simpozion de gală, dacă este permisă o asemenea formulare. Au vorbit şi, nu în puţine cazuri, au impresionat publicul, prin prestaţia, bogăţia de informaţii, exclusivitatea unora, dar mai ales cursivitatea şi plăcerea dialogului, culminând cu teribila pledoarie pentru istorie, studiul istoriei, făcută de academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii “Babeş-Bolyai” Cluj, la Universitatea “George Bacovia”, unul dintre cei mai tineri academicieni români, un istoric de dimensiuni europene, membru a numeroase academii, institute şi centre culturale din întreaga lume.

Aici nu este vorba despre o listă de personalităţi, dar trebuie să fim drepţi să scriem că, la ediţia a XXII-a a Simpozionului de Estetică, iniţiat şi manageriat 22 de ani de Geo Popa, fost director general al Centrului, în prezent secretar de stat în Ministrul Culturii, au conferenţiat acad. Alexandru Boboc, filosof, estetician, critic de artă, acad. Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi), scriitor şi poet, militant pentru drepturile omului, ale românilor din Bucovina de Nord, (R. Ucraina), cu o excelentă pledoarie pentru predarea în continaure a limbii române în şcolile din localităţile cu populaţie majoritar românescă, acad. Ioan-Aurel Pop (Cluj), acad. Eugen Simion, acad. Mircea Dumitrescu (plastician, făuritor de carte, a se vedea ediţia monumentală a “Caietelor enimesciene”), poetul Leo Butnaru (Chişinău), dr. Ştefan Niţulescu, Ion Cristescu, director al Muzeului Literaturii Române, profesori universitari din Iaşi, Bucureşti, Bacău, critici de artă şi de literatură.

Această a XXII-a ediţie a Simpozionului de Estetică din Bacău (11-14 octombrie) poate fi considerată (mulţi participanţi au şi făcut-o) una dintre cele mai mari, mai reuşite şi complete manifestări culturale dedicate Centenarului Marii Uniri. Un sprijin consistent a fost acordat de Consiliul Judeţean Bacău, cele două universităţi băcăuane, de colegiile naţionale “Ferdinand I” şi Pedagogic. Alături de alte instituţii media, Deşteptarea a fost şi la această ediţie partener, consemnând în paginile sale cronici, reportaje, note şi ştiri de la toate evenimentele care s-au derulat. Acolo, la timpul lor, managerul interimar al Centrului “Apostu”, Doina Barbu, a adus cuvenitele mulţumiri sponsorilor fideli ai acestui major eveniment cultural şi istoric.

1 de 40