Știu că e banal să spui la dispariția unui om care a însemnat ceva important pentru tine: îmi va lipsi mult. Și totuși acestea sunt cuvintele care-mi vin în minte acum, după dispariția lui Neagu Djuvara. Pe care de abia așteptam să-l ascult în unele dimineți, când era invitatul matinalului de la Radio Europa FM. Dar îmi plăcea să-l și văd: un domn în vârstă atât de distins, mereu elegant, cu sacouri impecabil croite, englezește, cu cămăși frumoase și nelipsita eșarfă de la gât, care-i dădea un aer de aristocratică boemă. Da, s-a spus de multe ori despre el că era ultimul nostru boier. Din nefericire. Pentru că ni s-au cam dus elitele și am rămas cu mulți proști, aroganți, bădărani. Pe lângă inșii ăștia mărunți, indivizi de nimic, care au invadat scena publică, Neagu Djuvara era un om întreg, boier prin naștere, dar mai ales prin educație și purtare. Avea o boierie care venea din interior, odată cu o ascuțită inteligență, vie sensibilitate și mult bun simț. I-am admirat întotdeauna calmul superior, finețea, eleganța neostentativă, firească. Și, mai ales, extraordinarul său umor, fiindcă Neagu Djuvara avea haz chiar în cele mai serioase circumstanțe. Era un povestitor minunat, cu fraze logic alcătuite și meșteșugit închegate, mereu expresive.

A avut un destin excepțional „bine croit”, așa cum a spus Andrei Pleșu la moartea istoricului, rememorând și scurta vizită pe care i-a făcut-o acestuia într-un salon de terapie intensivă. Iar descrierea suferindului e magistrală, memorabilă întru totul: „Era somnolent, dar cu un profil suveran, ca al unui prinț medieval așezat pe piatra funerară a propriului mormânt”. E adevărat, timpul îi șlefuise trăsăturile și chipul său căpătase ceva de efigie.

Zilele astea mi-a venit în minte și acel încântător weekend petrecut cu lectura cărții sale, plină de spirit și de prețioase învățăminte, „444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara”. Am parcurs cartea sărind de la o pagină la alta, de la un capitol la altul, atrasă de o temă, un supratitlu, încât am avut senzația că valsam prin istorie. N-aveai cum să te plictisești ascultându-l (când dădea interviuri), n-ai cum să nu te lași prins în mrejele povestitorului citindu-i cărțile, pentru că limbajul, cursivitatea narațiunii, împletite cu anecdotica, expresiile folosite sunt absolut savuroase, de un firesc și de o căldură care te cuceresc necondiționat. Colocvial, prietenos, fără fasoane savante, istoricul știa să captiveze spunând lucrurilor pe nume, scoțând la iveală multe adevăruri ascunse, intenționat denaturate de-a lungul timpului, camuflate sub ideologii. L-am admirat pe Neagu Djuvara pentru toate darurile sale – era „un fenomen cultural de unul singur”-, pentru caracterul său tineresc („eu mi-am păstrat apucăturile din tinerețe”, o spunea în mod repetat, nu fără o notă de cochetărie), dar și pentru o altă calitate exprimată astfel chiar de el însuși: „Eu sunt foarte feminist”. Istoricul afirma că majoritatea țărilor care o duc bine sunt conduse de femei, ele, de multe ori, fiind mai raționale în politică.

„Întotdeauna am crezut că femeile au o forță care nouă ne lipsește, o putere de a comunica dincolo de cuvinte, fără să se împiedice de logica neputincioasă. Anticii înțeleseseră acest lucru foarte bine din moment ce aveau ca oracole pitii și sibile.” Când spunea asta se gândea (și dădea niște exemple foarte concludente) la niște personalități de excepție împărătese, regine de altădată, dar și de astăzi. N-a spus nimic însă de prim-ministrese.

Alte articole