Universitarul, scriitorul Doru Ciucescu, acest glóbe-trotter special al românilor, este cuceritor. Spun „al românilor”, întrucât este „scriitorul român în viață cu cele mai multe cărți de călătorie” publicate, după cum ne mărturisește. Să vizitezi peste cincizeci de țări, nu-i de ici-acolo, mai ales pentru un român. Este ceva care te trimite cu gândul și în preajma „Cărții Recordurilor”… „Condori, lame, și… cornutele bisericii și politicii din Peru” (Editura Rovimed Publishers , Bacău, 2018), recenta sa apariție editorială, este încântătoare. Chiar incitantă, pornind de la pagina de gardă, unde, ca motto, este inserat și un gând pe seama căruia am putea zămisli dezbateri dinamitarde: „Capitalismul și comunismul sunt doctrine care au creat în timp condiții propice furtului de la stat pentru politicieni, respectiv, pentru toți”. Nu putem ocoli nici tulburătoarea mărturisire a autorului: „Figurativ vorbind, activitatea de scriitor mă ajută să trăiesc mai mult și să mor mai puțin”.

Scriitorul ne încântă cu discursul său despre Machu Picchu și lacul Titicaca sau despre monumente arhitectonice precum catedrala Sfânta Maria din Arequipa, ne oferă o istorie vie a statului Peru, aruncând punți fericite, de cele mai multe ori, și către orizontul spiritual românesc. Cuceritoare sunt informațiile (inedite, în mare parte) referitoare la figuri celebre ale literaturii, precum Jorge Mario Pedro Vargas Llosa și Gabriel García Márquez. Originale, titlurile capitolelor cărții sintetizează, uneori cu humor, discursul in exténso: „Bizarerii, drăcovenii, statuia unui drac în catedrala Sfânta Maria din Arequipa, pictură cu un drac pe peretele interior al bisericii Sfântul Petru, denumită și Capela Sixtină a Anzilor, din Andahuayllas, purcel la tavă la Cina cea de taină, într-un tablou din catedrala Adormirea Maicii Domnului, din Cusco”… Volumul parcă nici nu trădează faptul că autorul ar fi un turist. Mai curând lasă certitudinea că în Peru a sosit un cercetător științific pe care-l pasionează chiar și întrebări precum aceasta: „Se poate spune că divergențele dintre Mario Vargas Llosa și Gabriel García Márquez nu au fost numai de natură amoroasă”? Sursele de informații sunt elevate, prezentarea este acaparatoare. Este clar: turistul este un scriitor! După ce-ai parcurs cele 175 de pagini ale volumului, aproape că-ți vine să crezi că ai călătorit chiar și tu prin Peru…

Unele „paranteze”, precum cele care trimit către gândul că în România a fost „instaurată o dictatură culturală eminesciană” sunt însă stridente. A-l acuza în grabă, într-un context al literaturii turistice (în două pagini de text), pe Eminescu de plagiat, a-i arunca în derizoriu viziunea filosofică sau a-i nega lipsa de originalitate este ca și cum ai căuta ostentativ nod în papură. Firește, ca orice geniu, Eminescu poate fi acuzat, putem să nu fim în rezonanță fericită cu opera sa, cu percepția operei sale, dar… Mă gândesc, de pildă, la modul în care i-ar răspunde, între altele, Mircea Eliade distinsului universitar/și scriitor băcăuan: „…Un Miguel de Unamuno a gândit pe cartea lui Cervantes, un Șestov pe literatura lui Dostoievski, un Simmel pe arta lui Rembrandt. Pot spune însă că toți acești oameni, deși cunosc viața, nu sunt stimulați în gândirea creatoare, în înțelegerea largă a vieții, decât de cărți și de opere de artă, de fapte împlinite de alții. Și ceea ce este mai interesant, acești oameni își găsesc originalitatea în interpretarea lucrurilor altora (…)

Originalitatea lui Unamuno, de pildă, nu constă în faptul că a gândit asupra vieții într-un mod personal și și-a exprimat această gândire stimulat de propria sa descoperire, de propriul său izvor. Nu; originalitatea lui Unamuno constă în faptul că a gândit în jurul vieții lui Don Quijote, în jurul textului lui Cervantes – pe care l-a înțeles și interpretat original. A văzut în Don Quijote un simbol sau un erou, și l-a urmărit pas cu pas, silindu-l să gândească cele ce credea el”. (Mircea Eliade, „Oceanografie”, Editura Humanitas, București, 2003, pag. 37).

Alte articole