Un intelectual rasat. Un lord al zootehniei românesti. Un om impecabil. Un domn. Petru Plăcintă.

Așa l-am văzut mereu, cum l-au văzut și mulți alții din jurul meu. Un om de legendă, după o viață dedicată profesiei sale, comunității în care trăiește, României și, nu în ultimul rând, familiei sale.

Numele său este însă cel mai mult legat de avicultura româneasca și de cel mai important pivot al ei, care a fost și a rămas întreprinderea Avicola, apoi compania Agricola Internațional, primul holding din țara noastră, în prezent Grupul Agricola.

Am vrut sa refac, din povestiri, chiar cu eroul ei, aceasta legenda. Si am stat de vorba cu Petru Placinta, având alaturi un vraf de carti, reviste si ziare in care avea facut câte un portret, in ani diferiti, dupa cum au considerat autorii.

Eu am vrut ceva mai mult, am vrut sa despic firul legendei din jurul acestui om. A fost de acord si a fixat, in principiu, maxim o ora de intrebari si raspunsuri. Am deschis discutia pe la ora 15,00 a unei zile mohorâte de toamna. Povestea a inceput sa curga firesc, inchegat, fluent, incât de ceaiurile pe care lea aveam in fata ne-am mai atins rareori. Petru Placinta retraia, pentru a câta oara, propria legenda. Afara a amurgit repede, iar in biroul sau de presedinte de la Cybernet Auto Center s-a lasat tot mai mult intunericul. Dar n-am avut indrazneala sa cer macar un pic de lumina. Mi se parea ca as strica vraja care pusese stapânire si pe povestitor si pe ascultator, cum numai ascultând povestile bunicilor se mai intâmpla. Creionam, impreuna cu Petru Placinta (vorba unui mare istoric român) „o viata de om asa cum a fost”. Ora planificata initial se dublase, dar noi n-am mai simtit cum trece timpul.

Am transpus povestea acestui om de legenda, cuvânt cu cuvânt, in paginile care urmeaza, alaturi de un inevitabil CV, pentru exactitatea datelor, dar si de câteva dintre portretele pe care le-au incercat doar câtiva dintre cei mai buni prieteni si colaboratori ai sai.

„Legenda face ca vârsta a treia sa fie foarte frumoasa pentru mine”

– Bacauanii vorbesc adesea despre Petru Placinta ca despre un personaj legendar, despre care se spun multe si care si-a legat numele de atâtea dintre obiectivele in special industriale ale Bacaului. Credeti intr-o astfel de legenda?

– Trebuie sa recunosc ca aceasta legenda face ca vârsta a treia, la care am ajuns, sa fie foarte frumoasa pentru mine. De fapt, este zestrea pe care o am dupa atâtia ani de munca in Bacau, in Piatra Neamt, in Bucuresti si nu ma face de cât sa fiu bucuros ca am facut ceea ce am putut sa fac in viata mea activa.

– Ca totul sa ramâna, pâna la urma, de legenda.

– Sa ramâna de legenda. Ma bucur ca, de fapt, lucruri normale pentru orice societate dezvoltata la noi au fost considerate legende, pentru ca au fost niste inceputuri. Profesia mea, de tânar, a inceput cu avicultura, iar avicultura a inceput odata cu intrarea mea in activitate. Deci, am putut sa beneficiez, remarcându-ma din primii ani de profesie, am fost de fapt impins de la spate sa merg in strainatate, sa aprofundez cunostintele profesionale in tari civilizate, in care avicultura era, deja, o activitate industriala si sa aduc in România, intr-un timp foarte scurt, echipamente industriale, hibrizi si ca, in doi-trei ani, sa fim la nivelul statelor europene dezvoltate.

– Deci, ati avut ocazia sa acumulati elemente care au dat greutate profesiei dumneavoastra, modului dumneavoastra de a fi, ceea ce mai târziu s-au transformat in elemente de legenda, pentru ca ati fost omul care ati construit ceva.

– Cred ca legenda vine din realizarile Avicolei Bacau, unde am lucrat, pentru ca ceea ce au cercetat englezii timp de 50 – 60 de ani sau canadienii in producerea de hibrizi giganti s-a transferat in România in numai doi-trei ani. Aici a fost „miracolul”, considerându-se ca eu am facut ceva deosebit. Am facut ceva deosebit in sensul ca nu am cheltuit banii statului degeaba, iar acolo unde am fost am facut tot ceea ce este posibil sa fiu inarmat cu noi cunostinte si sa fiu aliniat la tehnologia mondiala.

„Cum mi-am gasit Bacaul”

– Sunteti originar din judetul Neamt. Se vede si pe chipul dumneavoastra: aveti trasaturile omului crescut la munte. Va trageti, probabil, din parinti dedicati activitatilor specifice zonei.

– Tatal meu a fost muncitor forestier, iar mama casnica, dar provenea si ea din mediul satesc. Iar bunicii mei au reusit sa-mi insufle dragostea pentru natura, pentru ca faceam la ei toate vacantele mele.

– Cum de a ajuns un nemtean, fie el si dedicat zootehniei, in Bacau? Despre unii oameni se spune, in cazuri similare, ca „si-au gasit Bacaul”. Vi s-a intâmplat si dumneavoastra?

– Tot progresul in ierarhia pe care am avut-o a fost, de fapt, o impingere din spate, o recunoastere a pozitiei profesionale pe care am avut-o când cei care conduceau activitatea economica a fostei Regiuni Bacau o cunosteau, m-au remarcat si m-au impins pe posturi mai inalte, uneori aproape impotriva vointei mele. Da, mi-am gasit Bacaul, dar si pentru ca atunci era Regiunea Bacau, din care facea parte si actualul judet Neamt, când regretatul secretar Ibanescu, cel care se ocupa de agricultura, un mare om, m-a remarcat la Piatra Neamt si, intr-o nota aproape brutala, m-a luat, in termen de trei zile, si m-a facut director la Avicola Bacau.

– De pe pozitia de inginer…

– Inginer intr-un CAP, dar unde realizasem, in doi ani, ceea ce nu reusisera altii sa faca in zece.

– Secretarul de judet a simtit ca aveati stofa de bun manager, cum am spune acum.

– A simtit si apetitul meu pentru progres.

La zootehnie, via medicina umana

– Totusi, cum ati devenit zootehnist, inginer zootehnist? Cum ati ajuns sa va alegeti viitoarea profesie? De ce nu v-a atras civilizatia lemnului, de exemplu, specifica muntelui?

– Eu, un var si un bun prieten al nostru, viitorul director Dobrin, de la Piatra Neamt, fiind colegi de liceu ne pregateam pentru admiterea la Facultatea de medicina umana. A fost o intâmplare ca in acel an toate materiile pentru examen erau aceleasi si la Zootehnie si la medicina umana. La Medicina se intra foarte greu, erau 20 – 30 de candidati pe un loc, unii si cu multe „pile” (se dadea chiar câte o masina pentru reusita!). Eu nu vazusem Iasiul, nici nu iesisem de prea multe ori din Piatra Neamt. Un alt var al meu, student la Economie, ne-a condus, la rugamintea mamei, sa ne inscrie la facultate si sa dam examen. Ne-am inscris, dar dupa câteva zile varul student mi-a atras atentia: „Petre, sa stii ca oricât de bine pregatit ai fi, nu ai nicio relatie pe aici si nici nu esti testat la un nivel la care ai putea reusi. Te sfatuiesc, fiind aceleasi materii de examen, sa mergi la Zootehnie. Ti-au placut mereu animalele, pasarile, porumbeii, deci vei avea o profesie placuta”. Asa am facut si m-au urmat si ceilalti doi coechipieri. Dupa afisarea rezultatelor, noi eram pe primele locuri. Atunci a inceput regretul enorm ca nu am ramas la Medicina, considerând ca reuseam si acolo, macar pe la mijlocul listei. Dar, regretele au fost de scurta durata, pentru ca dupa anul intâi au inceput disciplinele adevarate ale profesiei si am inceput sa indragim zootehnia.

– V-au consolidat dragostea abia nascuta pentru zootehnie profesorii dumneavoastra?

– Mi-a placut zootehnia pentru ca in timpul copilariei efectiv dormeam in hulubaria de acasa. Cu timpul, am descoperit tehnicile de selectie in zootehnie, care m-au facut sa iubesc cu adevarat aceasta profesie, care de multe ori a depasit alte profesii consolidate. Pentru prima data, clonarea unei fiinte a fost facuta in zootehnie, la oi. Va aduceti aminte de celebra oita Dolly. Acum se incearca si la om, dar discutiile sunt foarte mari. Reusita certa a fost in zootehnie.

Scoala din strainatate adusa in Bacau

– V-ati dat seama de un domeniu fabulos, pentru ca in zootehnie e vorba de viata, si v-ati consolidat dragostea pentru meserie. Motiv pentru care v-ati propus sa deveniti un bun specialist, tel realizat si printr-o serie intreaga de specializari in strainatate. Care este povestea lor, pentru ca si acestea au devenit „legendare”?

– Este adevarat. Sigur, am fost un pionier in pregatirea in genetica in tari cu traditie in domeniu, in special in producerea de hibrizi, hibrizi giganti la curca, dar si hibrizi pentru pasari ouatoare si asa mai departe. Am inceput deplasarile cu Canada, pentru ca acolo era un pol stiintific de producere a hibrizilor canadieni, desi in Europa – am aflat ceva mai târziu, in Anglia, producerea hibrizilor avea radacini mult mai vechi si cu rezultate concrete. A fost fascinant si in Canada, pentru ca nu iesisem din tara niciodata. Stapâneam limba engleza doar de trei luni, dupa ce invatasem câte 14 – 15 ore pe zi. Socul a fost teribil, veneam dintr-o tara socialista, cu principiile ei, cu nivelul ei de dezvoltare, si m-am trezit intr-o tara fabuloasa, cu libertati deosebite. Eram, insa, socat si de rigorile disciplinei de acolo. Aceasta a inceput de pe aeroport, pentru ca intrasem intr-o alta tara fara viza, din neglijenta celor care s-au ocupat de plecarea noastra. Asa am fost arestat pentru 24 de ore, pâna când ambasada noastra a clarificat problema. Dupa ce am fost in Canada, s-a facut la noi importul de hibrizi din Europa (pe scoala europeana si canadiana, pentru ca sunt diferente intre ele). Abia dupa importul liniilor pure de hibrizi a inceput si la noi adevarata activitate stiintifica, iar Bacaul a devenit o adevarata academie, pentru ca polul de cercetare in producerea de hibrizi de acest gen era la Bacau.

– Cum s-a format acest pol de cercetare? Datorita dumneavoastra sau printr-o hotarâre venita , cum era atunci, de la nivel central?

– S-a facut nu intâmplator la Bacau, pentru ca Bacaul era fruntea. Eu am ocupat aici un post de director la inceput, in sectorul gospodaresc, sector care era pe ultimul loc din tara, dar dupa numai trei ani a devenit unitatea numarul unu a României. S-a infiintat sectorul industrial de pe Calea Bârladului si in alte locuri din oras, o noutate totala, datorita calitatilor mele, spun eu. Am format un centru puternic de productie de carne si oua.

– Dar, pe vremea aceea, ati fost trimis de stat la specializare, nu ca acum, când pleci mai ales pe cont propriu.

– Da, trimis, dar cu o grija deosebita: scos din productie timp de o luna pentru a invata engleza si cu o testare si sprijin deosebit din partea ministrilor din domeniu. Nu este o noutate daca va spun ca liniile pure de hibrizi importate de România in Bacau au fost platite in aur. Era, deci, o responsabilitate uriasa specializarea noastra. Regretatul Angelo Miculescu, ministrul Agriculturii de atunci, pe care il consider cel mai mare ministru din agricultura româneasca al vremurilor, spunea: „Petre, daca reusim, reusim amândoi, daca vom cadea, cadem amândoi, pentru ca avem responsabilitatea afectarii unor asemenea fonduri financiare pentru importuri si, apoi, pentru investitii, pentru crearea de ferme si dezvoltarea sectorului industrial, ca sa nu mai vorbesc de echipamente, de abatoare, de statii de incubatie etc. Fiecare sector nou infiintat insemna o pregatire in strainatate. La inceput am fost obligat sa ma duc eu, dar când sectorul a inceput sa capete o dimensiune, iar responsabilitatea a crescut foarte mult, m-am inconjurat de oameni tineri, pe care i-am selectat din facultate si pe care in primul an de activitate i-am trimis la specializari de minim doua-trei luni. Am avut peste 80 la suta dintre specialisti pregatiti in strainatate.

– Legenda spune ca dumneavoastra, din strainatate, v-ati intors nu cu blue jeans, sau cu alte asemenea suveniruri, ci cu niste cofraje de oua confectionate intr-un anume fel…

– Nu, e doar o legenda, in realitate era vorba de secrete mult mai mari, pe care le-am „impachetat” in mintea noastra, pentru a ajunge la performantele la care am ajuns. Astfel, toata lumea crestea curci in spatii exterioare, pentru ca era o boala numita micoplasmoza care nu permitea cresterea in spatii inchise, in spatii industriale aglomerate. Mortalitate ar fi fost enorma. O singura tara din lume avea, la acea data, linii pure la micoplasme, iar România a devenit a doua, dupa o vizita de a mea in strainatate.

– Ati facut, deci, din Avicola un centru exceptional de crestere a pasarilor.

– Gaini Broiler, gaini ouatoare, hibrizi. Avicola a devenit un centru de difuzare de linii pure, care produc bunicii pasarilor, apoi parintii si in final hibrizii de pasari. Noi difuzam liniile de bunici de pasari in toate centrele mari ale tarii – Brasov, Timisoara, Cluj, de la care se difuzau parintii, apoi fiecare producea hibrizii.

Adio, Avicola, dar ramân cu tine

– In anul 1990 ati parasit Avicola Bacau. A fost o întâmplare pe care ati resimtit-o dureros?

– Avicola, dupa trei de la venirea mea, a ocupat locul intâi in România timp de 32 de ani consecutiv. Era o performanta greu de demolat. Performanta se vedea si din aspectul unitatilor componente. De asemenea un model pentru ceilalti din tara si pentru Centrala aviculturii pe România. Eu n-am parasit Avicola de buna voie, dar a fost, in final tot decizia mea. Eram la o sedinta la Centrala Avicola (veriga de conducere centralizata, ca in toate domeniile industriale – n. n.). Dupa evenimentele din decembrie 1989, in sistem incepusera niste miscari ale soferilor din unitatile avicole, in tara. Acestea s-au raspândit. Atunci, la sedinta, m-am trezit cu un telefon urgent. Am fost chemat sa mi se spuna ca si la Bacau se pornise miscarea soferilor. Se adunasera in curte si cereau ca si Avicola Bacau sa-si schimbe conducerea. N-am fost socat, dar m-am gândit ca tot ce facusem pentru oameni, pentru copiii lor, s-a sters cu buretele. Asa mi s-a parut pe moment. Atunci am hotarât sa nu ma mai intorc la Avicola, iar celor care erau in conducerea intreprinderii cu mine le-am cerut sa faca acelasi gest. In doua ore, la Avicola Bacau a fost numita o noua conducere, dintre soferi, iar eu nu am mai calcat pe acolo timp de trei luni. Am venit când deja eram ministrul lor (subsecretar de stat pentru coordonarea Zootehniei – n. n.). Eram obligat sa ajung acolo pentru a crea o alta structura de difuzare a hibrizilor in România, mai ales ca dupa toate evenimentele post-decembrieste unele unitati din domeniu cazusera, iar altele aveau probleme cu conducerile mai putin pregatite. Când am ajuns la Avicola, mi-am gasit, spre surprinderea mea, ochelarii pe birou, fulgarinul si medicamentele in sertar.

– Neumblate…

– Neumblate! Pentru ca nu a indraznit nimeni sa ocupe biroul meu. Bineinteles, dupa alti trei ani la minister, dupa ce am realizat programul pe care mi l-am propus in industria alimentara, m-am intors la Avicola Bacau sa infiintez Agricola International.

– Dupa atât timp, aveti resentimente fata de oamenii de atunci?

– Intânirea cu unii dintre ei este emotionanta. Toti fiind, la ora asta, oameni in vâsta, pensionari. Unora le vad lacrimi in ochi, cerându-si scuze pentru ce au facut. Evident, dupa ce m-am intors la Avicola disciplina s-a instaurat in 24 de ore.

– Considerati evenimentele de atunci o mica lovitura de palat?

– Era vâltoarea vremii, erau turbulentele de atunci, un nor de praf care n-a adus nimic bun societatii.

Agricola – povestea continua

– De pe pozitia de demnitar al statului v-ati intors la Avicola. Dar Agricola International când ati infiintat-o?

– La doar câteva luni, impreuna cu partenerul nostru german, firma Moksel AG. A fost initiativa mea, pe care am pregatit-o de când eram ministru la Industria Alimentara. Pentru ca firma Moksel AG era un mare importator de produse alimentare, in special carnuri preparate, semipreparate etc. Agricola International a fost primul holding in industria româneasca. Nici nu era legislatie in acest sens, de infiintare de holdinguri, de aceea am si fost tocat asa de multa vreme de ministrii care nu aveau nimic comun cu postul si cu raspunderea incredintata lor. Cum am infiintat Agricola, daca nu exista o legislatie precisa? – era intrebarea tuturor. A fost o initiativa inaintea legii. Dar a fost infiintata corect si s-a dovedit ca a fost cea mai buna reusita, pentru ca toate unitatile care au intrat in Agricola s-au salvat. Am reusit sa facem imediat investitii, am reusit sa importam ceea ce nu mai avea România, pentru ca se dezorganizase modul de depozitare a cerealelor si asa mai departe. Aparuse deja proprietatea privata si la noi, fiecare producea si vindea la piata, or, noi, la Agricola, consumam la acea vreme 400 de tone de furaje pe zi, o garnitura de tren. Ca sa asiguri o asemenea cantitate trebuia sa ai o gândire si o perspectiva pe cel putin un an inainte.

– A fost, deci, o mare noutate pentru România. Dar si aici, dupa un timp s-a rupt ceva: parteneriatul cu Moksel.

– Nu din cauza noastra. Moksel era o firma extraordinara sub aspectul performantelor pe plan european. Avea ferme proprii pentru taurine, abatoare etc., dar restul de produse, in avicultura, le importa majoritar din România. Asa l-am cunoscut pe domnul Moksel. Un conducator extraordinar si ca om, care a vazut in noi un partener de mare valoare, desi era imediat dupa evenimentele din 1989. De câte ori venea in Bucuresti ne intâlneam, faceam planul de actiune, pe care il imbunatateam de la o vizita la alta. In trei lui eram gata sa mergem in justitie cu documentele necesare infiintarii holdingului. Spre regretul nostru, insa, firma Moksel s-a prabusit. Ei erau obisnuiti cu contracte cu mari societati de stat de la noi. Or, dupa prabusirea sistemului la noi nu a mai gasit partenerul si a pierdut enorm din cifra de afaceri. Actiunile firmei lui s-au devalorizat, iar partenerul cu care eu incheiasem un contract a fost inlocuit cu un jurist care nu stia nimic. Dar considera ca Agricola International trebuia sa fie suportul pentru salvarea firmei Moksel. Eu nu am acceptat. Fiind si la vârsta de pensionare, mi s-a propus, pentru calitatile mele pe care le vedeau in realizarile din România, pentru organizarea soietatii Agricola, sa-mi asigure salariul de presedinte pâna la pensionare (pe circa doi ani). „Vrem sa punem la conducere un om cu care sa putem discuta si care sa fie tot atât de ferm ca dumneavoastra” – mi-au spus. Eu nu m-am pensioat, insa, de la Agricola, ci am trecut la soietatea româno-franco-italiana Alimenta Bacau si de acolo am iesit la pensie. Dupa care am infiintat companiile pe care le am acum, pentru ca nu puteam sa stau degeaba.

– Pare incredibil, la cum aratati acum, ca in urma cu atâtia ani erati la vârsta pensionarii.

– Pai, mai am câteva luni si implinesc 77 de ani. Si mi-as dori sa pot sa lucrez in fiecare zi cât ma va tine, pe Pamânt, Dumnezeu.

– Agricola de astazi este aceea din visurile dumneavoastra?

– Nu este chiar aceea, dar este pe aproape. Pentru ca atunci când am plecat din Agricola facusem o investitie de 30 de milioane de dolari pentru retehnologizari. Avicola Bacau, un sector al Agricolei, era retehnologizata suta la suta. Cu productivitate de zece ori mai mare decât inainte. Va dati seama ca totul era, vorba englezului „i am today”, totul adus la zi, cu echipamente noi si asa mai departe, de aceea si cei de la Moksel, când au venit prima data, s-au mirat cum e posibil sa avem echipamente mai bune ca in Germania. Nu-si dadeau seama ca Germania se utilase step by step, in 30 de ani, iar eu am adus tehnologie noua de la cap la coada intr-o singura zi. Totul trebuia sa fie nou si superior.

Gradinita, un visul la maturitate

– Multi leaga numele dumneavostra de compania Agricola, în primul rând, dar exista si un episod numit Gradinita Agricola. A fost tot o creatie a dumneavoastra?

– A fost o dorinta a copilariei mele, o trasatura a sufletului meu. Mi-au placut copiii enorm. Dar si oamenii cu care am lucrat. Insa, imi dadeam seama ca ei nu au posibilitati de educatie in mediul satesc, de unde veneau, pentru ca majoritatea fermelor noastre sunt in comunele limitrofe Bacaului. Atunci, am hotarât sa fac aceasta gradinita, dar nu oricum, ci sa fie numarul unu in România, de departe cea mai buna. Am primit un ajutor deosebit din partea fostei prim-secretare a judetenei de partid, Alexandrina Gainuse, care a acceptat si pozitionarea gradinitei, locatia. M-a ajutat si pe parcurs, pentru ca sistemul la ora la care eu ridicam gradinita nu permitea sa pui pe investitii nici perdele la geamuri, din motive de economie. Or, eu am facut gradinita din cele mai scumpe materiale posibile: marmura de Ruschita si altele asemenea, stucaturi si tot ce insemna frumos pentru copii si viata lor. Am dorit ca si copiii din satele noastre, din care au rezultat mari valori, sa ajunga la un nivel de educatie echivalent cu cel din oras sau chiar mult mai bun. Am organizat gradinita cu program saptamânal, pentru ca era imposibil sa aduci si sa iei copiii in fiecare zi, program convenabil si parintilor care lucrau la noi. Am asigurat microbuze pentru toate comunele, in asa fel incât lunea dimineata sa fie toti copiii adusi in conditii bune, cum acum in România poate vom avea doar peste doi-trei ani. Pentru a nu mai vorbi de conditiile de viata create, de alimentatie: nimic nu avea voie sa fie congelat, iar mirosul de vanilie trebuia sa se simta fix la ora trei-patru, când se serveau prajiturile pentru copii. Aveam dialog permanent cu parintii, care imi spuneau ca acei copii se deosebesc de fratii lor, in familie, prin faptul ca sunt ordonati, iar la ora 16,00 intreaba unde este prajitura. In aceasta gradinita, copiii au beneficiat de educatie in muzica, in arte, in activitati sportive etc. Era o pregatire multilaterala. Copiii nostri, când ajungeau in clasa intâi, isi bateau singuri diploma de absolvire pe calculator si deveneau sefii claselor in care invatau. Gradinita functioneaza si astazi, dar cu durere in suflet trebuie sa spun ca s-au cam schimbat conditiile economice. Atunci, acolo, 99 la suta erau copiii muncitorilor nostri si numai unu la suta copii acceptati, pentru profesorii de care aveam nevoie (profesorii de muzica, de pian, de limbi straine etc.). Acum, datorita situatiei economice in care ne aflam, s-a ajuns la un fel de centru de profit in graddinita. Acolo sunt copiii celor cu o situatie materiala mai buna. Dar, s-a schimbat conjunctura. Nu stiu ce as fi facut daca eram tot eu la Agricola si acum.

Avicultor de profesie, politician de ocazie

– Pozitia pe care ati avut-o, in diferite stadii, in societatea româneasca, va adus aproape si de lumea politicului. Cum a fost relatia cu o astfel de lume? Si inainte de 1990 si acum. V-a batut gândul sa deveniti politician?

– Niciodata nu am fost politician, desi in permanenta se dorea sa fiu atras in aceasta sfera. Dar, nu aveam vocatie. Eram legat de profesie. Profesia mea era un vis. Si când ma culcam, puneam carnetelul si creionul pe noptiera, sa pot nota rapid ideile care imi vin, sa nu le uit. Viata de politican nu mi-a placut, pentru ca ea niciodata nu a fost curata, cinstita. Nu a fost o viata de fair play. In mod fortat era sa fiu numit, inainte de 1990, ministrul agriculturii de stat. Noroc ca atunci era Alexandrina Gainuse prin Bucuresti, iar când am iesit de la interviul cu un secretar foarte dur al Comitetului Central (Ion Dinca – n. n.) acesta i-a spus: „Placinta AL TAU, pâna ajunge la parter va fi numit intr-o unitate agricola de la marginea Bucurestiului. Pentru ca nu a acceptat postul de ministru!”. Doamna Gainuse a intervenit si a reusit sa ma salveze ca sa ramân director la Avicola Bacau. Eu, de fapt, ii spusesem secretarului CC ca si mormântul mi-l fac tot in Avicola si nu plec de acolo. Sau chiar daca ramân simplu paznic acolo.

– Nu ati acceptat varianta politica, spuneti, dar parca dupa 1989 ati candidat, totusi, la o functie politica. Nu cumva la postul de primar al Bacaului?

– Niciodata pentru primar, ci pentru pozitia de senator. Si-mi aduc aminte ca voturile pe care le-am obtinut erau mai multe decât ale Partidului National Taranesc cu inca un partid, nu mai stiu care, la un loc. Dar, cum atunci se trucau alegerile, am pierdut „la mustata”, la câteva sute de voturi.

– Totusi, legenda ca ar fi fost sa fiti primarul Bacaului sau ca ar fi fost bine sa fiti primarul Bacaului exista.

– De câte ori merg cu sotia prin oras, imi spune: „Nu mai merg cu tine la cumparaturi pentru ca din zece in zece metri trebuie sa dai mâna cu cineva si sa raspunzi de ce nu vrei sa fii primar al Bacaului”. Toata lumea a vazut in nota mea de bun gospodar o extrapolare asupra Bacaului si de aici beneficiile pentru populatie. Eu cred ca as fi fost, totusi, un primar bun. Dar, erau alte prioritati. Si acum sunt multe solicitari de a candida pentru aceasta functie. Insa nu se mai poate. Este deja creata o anumita retea indestructibila in acest sitem politic de la noi. Nu stiu cine va fi in stare sa rupa acest sistem corupt din România. Pe orice pozitie te-ai afla, te confrunti cu el. Acum, la vâsta mea, cred ca am facut destule pentru societate si am dreptul sa aleg ceea ce poate sa ma bucure.

– Ati fost, pentru scurt timp, demnitar al statului român, subsecretar si secretar de stat la Ministerul Agriculturii si Industriei Alimentare. A fost o experienta buna? Ce v-a invatat?

– A fost o nota de progres pentru mine. Acolo te confrunti cu alte probleme. Gânditi-va ca plecasem de la o structura de câteva sute de oameni si 20 – 30 de ingineri si ajunsesem la Industria Alimentara, unde aveam 18 Centrale Industriale, de la pescuit oceanic, morarit-panificatie, industria carnii etc., cu 11.000 de oameni. A fost, pentru mine, o etapa deosebita de pregatire ca om. Dar, mi-a trebuit un an, la nivelul meu profesional, de practica acumulata, chiar daca eram venit dintr-o intreprindere de mare factura economica, de mare profit si bine organizata, sa stiu care sunt adevaratele probleme ale industriei alimentare. Iar astazi se pun ministri care nu au nimic in comun cu profesia, nu cunosc limbajul meseriei, nu pot avea dialog cu profesionistii, iar dupa sase luni ii schimba. Iata raspunsurile pentru starea in care suntem acum.

Politicieni care l-au marcat

– Care este politicianul român pe care l-ati cunoscut si care v-a impresionat cel mai mult?

– Petre Roman. Omul perioadei de atunci. Spre deosebire de ce e acum in societate, atunci in guvern erau intelectuali cu adevarat. Profesionisti, care cunosteau doua-trei limbi straine, majoritatea profesori universitari. Dar care nu aveau nimic comun cu viata economica. Datorita modului lor de a face organizare nu puteau asigura nici macar salariul a zece oameni. Petre Roman imi spunea asa: „Cred ca la tine si oamenii se lipeau de ziduri când treceai pe lânga ei”. Evident, l-am contrazis. Nu era adevarat.

– Dar si parerea aceasta venea tot dintr-un fir de legenda.

– Da, tot din legenda. Atunci, Petre Roman ma invita, in locul ministrului nostru, la sedintele de guvern. Era obiceiul ca dupa fiecare asemenea sedinta sa cheme doi-trei specialisti si colegi de-ai lui (Dijmarescu si altii), iar dupa o sedinta pe care o considera foarte reusita intreba care este reactia lor. Toti spuneau câte ceva. „Dar tu ce spui, Placinta, ca vad ca taci?” – imi zicea. „Daca-mi este permis si ma mai invitati la multe sedinte de guvern – spuneam –, voi deveni un om credincios”, „Pai, ce te intreb eu si ce raspunzi tu. Cum, adica, un credincios?”. „Pentru ca imi fac cruce când se pun intrebari si de doua ori ma crucesc atunci când se dau raspunsurile”. Desi erau intelectuali de valoare, nu erau oameni legati de realitate, de viata economica. Si Petre Roman era universitar si era pe pozitia de prim-ministru, unde trebuia sa cunoasca o gama larga de termeni specifici fiecarui sector. Când il vedeai ca este prins de un termen din economie pe care nu-l stapâneste, iti dadeai seama ca provine dintr-un mediu universitar care nu a avut de a face cu viata economica. Dar, la a doua sedinta de guvern venea total pregatit, jongla cu termenii si ii punea la punct pe toti. Este singurul om pe care, avându-l fata in fata, ii citeam inteligenta in priviri. Imi pare rau ca a esuat. Putea ajunge mult mai departe. O greseala majora a lui a fost sa considere ca industria româneasca este un morman de fiare vechi. Acest concept a dus la destramarea industriei noastre, pe fondul unor foarte mari interese.

– Cum ati suportat, insa, principiile fostei societati socialiste? Cei mai multi dintre noi s-au dezis de ele. Ati fost deseori în linia întâi ca director de mare întreprindere. Si ati primit si titlul de Erou al Muncii Socialiste. Ce semnificatie mai are acum pentru dumneavoastra acest titlu?

– E o mare greseala sa privim trecutul cum il privesc politicienii de astazi si sa nu luam partile bune ale etapei. A fost o etapa de dezvoltare a României. Cu bune si cu rele. A fost un progres al României de necontestat. Si industrializarea, in ansamblu, si organizarea agriculturii. Atunci se faceau documentatii si pentru a pune un stâlp pe terenul agricol. Astazi sunt mii de hectare necultivate. Pe vremea aceea, daca doreai sa faci ceva puteai mult mai usor. Un singur exemplu: erau fondurile pentru mica mecanizare la dispozitia economiei nationale si a agriculturii in mod deosebit si erai premiat daca puteai sa consumi cât mai mult din ele. Cu cât consumai mai mult, cu atât erai mai bine vazut si mai respectat. Atunci am luat o prima deosebita pentru ca eram numarul unu in avicultura româneasca la consumul de fonduri pentru mica mecanizare.

– Cum va cunosc, un asemenea mod de finantare va venea ca o manusa.

– Ca o manusa! Trebuie sa vrei si sa ai resurse. Or, acum sunt situatii in care vrei, dar nu ai nimic. Esti inghetat in acest sistem al bancilor, al economiei nationale de piata, al lipsei posibilitatilor de desfacere a produselor. In plus, legislatia se schimba de la o luna la alta si nimeni nu se poate orienta corect, chiar daca sunt buni specilisti.

Erou al Muncii Socialiste – „un titlu care ma onoreaza”

– Ati fost premiat, apreciat, sigur si invidiat, dar pâna la urma „Erou al muncii socialiste”.

– A fost un titlu care si acum ma onoreaza. Pentru ca a fost un titlu de noblete al perioadei pe care am trait-o. Era un titlu acordat numai in conditii exceptionale. Ministrul Agriculturii, Angelo Miculescu, viceprim-ministru al Guvernului, a asistat la ceremonia acordarii unor astfel de tiluri, care cred ca a fost si ultima. Din agricultura eram ales numai eu, desi erau 20 de candidati pentru acest titlu in preziua ceremoniei. „Ma bucur din suflet, Petre – mi-a spus ministrul -, pentru ca tu meriti acest titlu. Dar, sa-ti spun ceva la ureche: prin felul tau de a fi ai o posibilitate noua, ai facut tot ce e posibil legal si ilegal pentru dezvoltarea intreprinderii tale”. Când au fost receptionate fermele de curci din Avicola (investitie enorma pentru România de atunci), a venit si Angelo Miculescu. Directorul Bancii Agricole i-a spus ca si el vrea un titlu de Erou, pentru ca in ziua in care s-a aprobat investitia s-a facut si receptia. Lucrasem un an si jumatate in ilegalitate, dar cu sprijinul unor oameni de mare tinuta. Puteai conta pe sprijinul lor. Astazi nu ar mai fi posibil.

– Cum v-a tratat Nicolae Ceausescu?

– Mie, Ceausescu mi s-a parut cu adevarat un patriot, un om realist. Spre deosebire de sotia sa, Elena. Intr-un an, de Ziua Recoltei, a venit la ferma de cercetare de la Brad (unde aveam liniile pure de curci si de iepuri), unde am organizat, de la intrare, o expozitie cu produse din toate sectoarele agriculturii, industriei chimice, alimentare etc. A fost prezentata de Angelo Miculescu. Când s-a intrat in sectorul avicol am prezentat eu. Eram tot la intrarea in ferma. Acolo Elena Ceausescu a spus, privind in jur: „Da’ ce-i cu luxu’ asta?”. Nicolae a luat-o de mâna si a potolit-o: „Lasa, iti spun eu, asta nu-i lux, is conditii de cercetare, de dezinfectie pentru linii pure de animale. Aici e aurul României”. Eu am avut atunci ideea sa prezint produsele agricole care mergeau la export in ambalajele importatorului. Lânga ele, aceleasi produse erau in ambalaje românesti, care aratau oribil. Si ceream ca si industria româneasca sa se plieze la un astfel de marketing. Erau multi ministri prezenti, se putea tine o sedinta de guvern acolo. Ceausescu le-a aratat diferenta de prezentare a produselor si a intrebat in cât timp putem avea si noi conditiile acelea. Termenul a fost de sase luni, maxim un an. Dorea cu adevarat sa ajunga din urma lumea buna. Am avut, insa, in vremea aceea si momente mai dificile. La o plenara a activului de partid din judet a venit, de la CC, celebrul Ion Teleaga (Ion Dinca). Se vorbea despre realizarile din industrie, despre export. Ideea era ca fara export România nu ar avea etape de progres. La final am cerut cuvântul. Am urcat chiar la tribuna, sa ma auda toata lumea. L-am contrazis pe Dinca: „Dumneavoastra vindeti la export o masina Dacia cu 3.500 de dolari. Dar cât se munceste la ea? Iar eu vând o tona de Cordon Bleu, din Avicola, cu 4.500 de dolari.” S-a infuriat si i-a cerut primului secretar, Ioan Bogdan Baluta, confirmarea exemplului. A primit-o, dar a bolmojit câteva cuvinte, pentru a iesi din incurcatura. Evident, dupa aceea nu mi-a fost usor.

– Si cu primul secretar ati avut momente mai tensionate. Tot din legenda stim ca s-ar fi ajuns chiar la un fel de altercatie.

– Cu Ioan Bogdan Baluta am avut o disputa cumplita intr-o plenara de activ de partid. Eram, atunci, intr-o nota de independenta inconstienta. Nu era permis. Eu eram obligat sa asigur resurse imense pentru productia avicola. Atunci, din dispozitia domniei sale se mai luau câte o masina-doua din furajele noastre si se dadeau la CAP-uri. Nu era nimic rau in asta, in unele locuri se intâmpla sa moara animalele de foame. Dar mie nu-mi convenea. Astfel, i-am spus clar: „Daca mai luati din resursele Avicolei, voi vinde tot la export, asigur financiar si intreprinderea si societatea româneasca, dar populatia nu va mai gasi in magazine produsele noastre.” S-a infuriat rau, insa a verificat ce s-a intâmplat si m-a chemat la dânsul in cabinet. „Nu dai mâna cu mine?” – m-a intrebat. „E o regula, seful intinde mâna” – am raspuns. M-a invitat in camera de alaturi, facându-mi semn sa tac (constient ca si el era supravegheat) si m-a asigurat: „Iti jur ca de astazi inaine nu se va mai lua de la tine un bob”. Calitatea lui de om a facut ca, la scurt timp, sa ma propuna pentru a candida la titlul de Erou al Muncii Socialiste. Legenda ca ne-am fi tras, cândva, si oarece palme, a iesit de la seful lui de cabinet, care ar fi auzit, când ne-am retras in camera anexa a biroului de prim-secretar, ceva zgomote. Dar erau, probabil, scaunele trase de sub masa.

Avicultor cu vocatie de constructor

– Sa abandonam acest domeniu pârdalnic al politicii si sa abordam alte trasaturi definitorii ale personalitatii dumneavoastra. Am vorbit, deja, despre vocatia de constructor. Un alt fir de legenda se leaga chiar de apetenta pentru lucrarile mari, grandioase. Palatul Agricola cred ca va reprezinta, are imprimata în toate detaliile trasaturile cultului dumneavoastra pentru acestea. Va regasiti în aceasta imagine?

– Am avut sansa sa fac Facultatea de Zootehnie in forma cea mai extinsa ca pregatire. Desi acolo era un profil de biologie, unul de medicina veterinara etc., am invatat si topografie, si masini si tractoare, notiuni de constructii, de rezistenta materialelor. Deci aveam limbajul comun cu inginerii constructori, cu arhitectii. Aceasta a fost partea mea de zestre in pregatirea teoretica. Eu am ajuns sa ma ocup de cea mai mare investitie din Bacau la un moment dat. Atunci, pasiunea mea, pasarea, a ramas undeva intr-o cusca. Eu dezvoltam cresterea industriala a pasarilor, cu echipamente, abatoare, statii de incubatie etc. in constructie. Deci, trebuia sa fiu cu adevarat diriginte de santier, iar pentru a realiza calitatea lucrarilor pe care mi-am propus-o trebuia sa cobor pâna la ultimul muncitor. De la ei am invatat sa fac mozaicari si altele, adica sa execut eu lucrarile. Aveam o adevarata placere. De dimineata pâna seara ma ocupam de investitii, aprovizionare, planuri etc. Inginerilor care se ocupau de fiecare ferma care era un santier le tremurau hârtiile in mâini penru ca la sfârsit de luna, când se facea situatia de plata, zburau 30 – 35 la suta din sumele pe care le pretindeau. Pentru ca eram cunoscator in domeniu. Vocatia de constructor a devenit o adevarata pasiune. S-a regasit in sedii, gradinite, case personale etc. Oriunde ma duceam in strainatate, in ultima perioada a directoratelor mele, aveam cu mine un caiet special in care faceam crochiuri din tot ce era mai interesant, inclusiv despre materialele pe care le foloseau constructorii de acolo. Tocmai pregatisem proiectul pentru noul sediu al Agricolei International (care era sediul Avicolei, de fapt), dar când m-am intors din Japonia, dupa circa doua saptamâni, am sters cu buretele tot, pentru ca am fost fascinat de arhitectura japoneza si de simplitatea si de frumusetea ei. Am reproiectat sediul nou, cu caderi de apa, cu mori de apa, cu plante, cu poduri suspendate, cu tot ce era mai frumos, elemente care acum nu mai sunt in cladire. A construi este pasiunea vietii mele.

– Tocmai v-am vazut, zilele acestea, pe un nou si veritabil santier, la reconstructia unei case din Bacau.

– Am cumparat o casa veche de o suta de ani. Fizic, trebuie mult refacuta, dar are arhitectura timpului nealterata. Imi fac vise in fiecare seara cum sa lucrez pentru a o reface exact asa cum a fost, cu tehnologia zilelor noastre si cu meseriasii care au mai ramas astazi. Cel mai geu a fost nu consolidarea ei, ci reconstituirea tâmplariei, care este unicat, ca si ipsoseria exterioara. Dar, cu mare satisfactie am gasit, la Târgu Ocna, oameni si firme care au câstigat, la Viena, licitatii pentru refacerea unor castele.

– Dirigintia de santier presupue o anume discipina de lucru. Multi spun ca ati iubit disciplina, perfectiunea în toate. Parca era o disciplina cu trasaturi cazone. De unde venea aceasta?

– Intotdeauna am admirat natiunea germana, tocmai pentru nota de discipina, corectitudine si munca. Si eu am 20 la suta sânge german. Consider Germania un simbol al dezvoltarii, exceptând etapele istorice rau famate. In afara ca sunt eu o fire disciplinata, totul vine si din conjunctura ca am condus sectorul de cercetare al României. Pentru prima data se facea cercetare, la noi, pe calculatoarele acelea mamut. Culegerea de date pentru programele de selectie era facuta de muncitori. Daca ei nu erau disciplinati sa consemneze tot ce li se cerea, varza bagam, varza scoteam dintr-un calculator. Nicio greseala nu putea fi iertata, pentru ca ducea la denaturare. Progresul genetic de la o generatie la alta este de trei la suta. Or, trei la suta numai greseli ar fi anulat toata munca de un an pentru o generatie de pasari care ar fi trebuit sa aduca intreprinderii profit. Aici nu exista iertare. Dar imprumutasem si ceva din afara. Am fost la compania Shaver. Patronul era un fost general de armata. Avea fonduri financiare, specialisti, genetisti din Anglia etc. L-am intrebat cum procedeaza daca cineva din companie greseste. La noi, in România, se dadeau trei sanctiuni anterioare pâna la sanctiunea finala. Trecea timpul si se prabusea tot pâna taiai raul din radacina. El mi-a spus asa: „Daca o greseala este mica, te faci ca nu o vezi. Dar daca te afecteaza, atunci iei masuri radicale. Daca doar l-ai sanctionat pe cel care greseste, el va deveni un mic dusman al tau”. Am aplicat si eu aceasta filozofie. Viata din productie, din cercetare, ma obliga sa fac acest lucru. In Avicola, de exemplu, se fura. Putin, dar se fura. Odata, un paznic mi-a adus un muncitor care furase o pasare taiata. L-am chemat la mine si i-am amintit ca pentru asta va fi dat afara. Avea copii, sotie, familie. Pentru ce furase? Pentru a duce gaina aceea la un medic din Iasi. Când mi-a spus, m-am prabusit in mine insumi. I-am ordonat ca a doua zi sa se prezinte la unitate imbracat cum se cuvine, ca de restul ma voi ocupa eu, adica de masina pentru Iasi, de pachet pentru doctor, de tot ce trebuia. Dar sa spuna la toata lumea ca cine va cere de la mine nu va fi refuzat. Ajutam un om in orice problema, dar sa nu ma fure. Sa nu se confunde, prin urmare, exigenta cu rautatea.

Automobilul – capriciu de om modern

– De ceva vreme v-ati dedicat altui gen de afaceri: dealer de automobile. Va plac masinile atât de mult? De unde vine pasiunea pentru automobile?

– Ca oricarui om modern, imi plac masinile. Cel mai mult mi-a placut, evident, prima mea masina, la care am spalat doua zile sa iasa mizeria din ea. Era un Moskvich 407. Trebuia sa-mi gasesc o noua activitate dupa pensionare. Sunt un om activ. Puteam incerca ceva tot in avicultura, cu o nota de abatoare, de export. Pas cu pas, pentru ca ma pricepeam mai bine ca oricine pe vremea aceea. Dar, copiii mei erau deja mari si pornisera spre anumite profesii. Pe baiatul meu, Mircea, nu puteam sa-l atrag in agricultura, daca era deja inginer in calculatoare si avea o pasiune deosebita pentru masini. Atunci, am spus ca vom merge impreuna intr-o afacere cu masini, eu ca subaltern, el conducator. M-am ocupat de la proiectarea afacerii, pâna la predarea la cheie. Totusi aceasta idee nu a aparut doar când am iesit la pensie. Duceam tratative cu importatorii din Bucuresti si pentru sectorul auto din Agricola Internatioal. Aveam deja un mic proiect de amplasament, de dezvoltare a sectorului. Am ramas cu ideea. Al doilea domeniu al afacerii de acum este cibernetica, domeniul IT, de care tot in familie ne ocupam.

Un cuplu model, o familie reusita

– Aici voiam sa ajung, in final, la ceea ce, evident, nu se afla pe ultimul plan in viata dumneavoastra, ci, dimpotriva: familia. Cum este, cum arata familia Placinta?

– Am, impreuna cu sotia mea, Elena, trei copii si, acum, si sase nepoti – trei baieti si trei fete. Este o familie reusita. O zicala româneasca spune ca nu poate iesi om reusit dintr-o familie nereusita. Toate realizarile mele au avut in spate familia, sustinerea ei. Daca nu au fost probleme in familie, nu a fost ce sa ma sustraga de la rezolvarea problemelor profesionale. Iata o importanta forma de sustinere. Realizarile mele profesionale au fost, intr-un fel, si ale familiei. Duminica nu mergeam in alta parte, imi luam familia si le aratam fermele, pasarile. Ii legam, in acest fel, de activitatea mea, de pasiunea mea. Era si o nota de educatie pentru ei. Am, astfel, trei copii reusiti. Educatia din familie cred ca este baza, chiar inaintea scolii. Am colindat toata lumea asta, dar nu i-am adus fiicei mele mai mari câti blue jeans voia. Erau la moda, dar niciodata nu a purtat asa ceva de la mine, pentru ca eu nu-i suportam. Nu erau un element cu care sa iesi in evidenta ca un copil disciplinat.

– Ati fost un tata sever?

-Aproape ca regret ca uneori am fost mult prea sever cu ei.

– Sunteti bunic. Un bunic ca în povesti? Ce înseamna nepotii pentru dumneavoastra? Ce rol mai joaca severitatea, cu ei?

– Foarte recent am sarbatorit majoratul unei nepotele. Mama ei, fiica mea, mi-a spus atunci: când eu am implinit 18 ani nici nu ai vrut sa auzi de sarbatorire, iar acum te-ai dedicat sarbatorii in mod deosebit. Uneori vin la noi copiii din Elvetia (unde s-a stabilit cu familia fiica mea Cristina), copii care au educatie cu totul si cu totul aparte, care sunt beneficiarii unei culturi si ai unei civilizatii deosebite, elevetiene. Se simt extraordinar aici. Iar la plecare, nu se mai pot dezlipi de mine, cu lacrimi in ochi. Nicaieri nu-i mai bine ca la Bicu si ca in România. Familia, copiii si nepotii sunt adevarata mea avere.

– Apropo, pe unde sunt copiii dumneavostra, cu familiile lor, si cu ce se ocupa?

– Aaa, am o familie internationala. Fiica cea mare, Gabriela, e in Piatra Neamt, este medic oftalmolog si are un cabinet, Opticlass, in Bacau. Este casatorita cu Cristi Zavorodnic, care e de origine poloneza, dar nascut in România. A doua fiica, Cristina, este casatorita Muller, in Elvetia, zona germana. Se numeste si Placinta, pentru a beneficia de titlul de doctor in stiinte, care e pe acest nume. Este doctor in nutritie, patologia nutritiei si toxicologie, titlu câstigat la Edimburgh, Scotia. Iar fiul Mircea este casatorit cu fiica medicului Biro, din Bacau, familie suta la suta de maghiari. De aceea, noi vorbim engleza in familie, pentru a ne intelege cu totii. Fiecare familie are câte doi copii, doar in Elvetia sunt amândoi baieti. Doar Mircea are fata si baiat, ultimul fiind cel care va duce mai departe numele Placinta. Cristi Zavorodnic se ocupa de firma Cybernet, iar Mircea de Cybernet Auto Center.

– Daca ar fi sa mai aveti 20 sau 30 sau 40 de ani, ce ati dori sa faceti mai intâi pentru viata?

– Nu cred ca as fi avut nici atunci aceleasi satisfactii in alte profesii. Sau poate da, cine stie. Puteam sa fiu medic. Oricum, acum, revazând filmul realizarilor mele, nu as putea alege altceva, alt drum. Nu am stiut intotdeauna exact ce fac. Viata m-a condus. Nu eu am vrut sa ajung la zootehnie, ci m-a sfatuit varul meu.

– Ati încercat sa va exprimati pe dumneavoastra însiva altfel decât prin realizari strict profesionale sau chiar politice? De exemplu în arta, în poezie, în literatura în general …

– Am ajutat mult arta si artistii, am multi prieteni din domeniu. Dar, am scris si eu poezii. N-as vrea sa le fac cunoscute acum. Sunt poezii de dragoste, de atunci de când eram indragostit pâna peste urechi de actuala mea sotie, Elena.

– Nu am omis sa va intreb si despe sotia dumneavoastra. Aflu, acum, ca a fost femeia visurilor dumneavoastra.

– A fost. Am avut un mare noroc ca am intâlnit-o, dar si ca a fost profesoara, un mare atu pentru mine in educatia copiilor. Eu veneam acasa mai ales noaptea. Educatia copiilor a fost integral pe umerii sotiei si de aceea sunt si reusiti. S-a ocupat de ei in mod deosebit. Sunt opera vietii ei. A functionat ca profesoara de educatie fizica la Scoala 5, apoi la Gradinita Avicola.

– Cine va vede impreuna spune ca semanati perfect, va potriviti perfect.

– Este o nota obligatorie pentru o casatorie perfecta.

Un renume: Petru Placinta

Sunt multi, foarte multi ani, de când l-am intâlnit prima data pe inginerul Petru Placinta! Era in primavara anului 1970 când, in calitate de sef de ferma, m-am dus la Intreprinderea Avicola de stat Bacau sa adun gunoi din halele de pasari pentru a fertiliza pe rând cartofii pe care-i cultivam pentru samânta la ferma de stat Sarata. Inca de la aceasta prima intâlnire am fost impresionat de tinuta vestimentara impecabila a directorului Petru Placinta, de claritatea intelegerilor convenite si, in egala masura, de curatenia si ordinea desavârsita a incintei unitatii.

Avicola Bacau era deja o unitate de referinta pentru toate intreprinderile avicole din tara si pentru celelalte unitati economice din municipiu si judetul Bacau. Peste putin timp aveam sa ma conving ca nu ordinea exterioara era punctul tare al acestei prestigioase unitati, ci modul riguros de organizare si conducere a activitatii de productie, de nivelul inalt al tehnologiilor si performantelor de crestere industriala a pasarilor pentru carne si oua.

Preocupat permanent de noutatile aparute in genetica, in nutritie, in tehnologie, inginerul Petru Placinta a avut o strânsa colaborare cu unitatile de invatamânt superior si de cercetare din tara noastra, a facut numeroase stagii de perfectionare si vizite de documentare in tari cu avicultura dezvoltata, de unde s-a intors cu idei si solutii inovative, care au asigurat cresterea continua a productivitatii si eficientei economice.

Mereu s-a înconjurat de oameni competenti, de adevarati specialisti in domeniile lor de activitate, de muncitori si tehnicieni devotati si pasionati, cu o tinuta profesionala deosebita.

O perioda lunga de timp, la Avicola, in fiecare an erau angajati cei mai merituosi absolventi cu studii superioare agronomice si de alte specialitati. Cu aceasta echipa de specialisti, inginerul Petru Placinta a reusit intr-o perioada relativ scurta de timp sa treaca de la sistemul extensiv la crestera intensiva, industriala a pasarilor cu performante tehnice si economice superioare. Cu investitii mari a modernizat si a extins continuu capacitatile de productie prin cresterea numarului adaposturilor cu toate utilitatile aferente pe platforme specializate pentru pui, gaini ouatoare, curci sau iepuri. De altfel, având aceasta baza materiala deosebita a organizat si a desfasurat Programele Nationale de Selectie si Reproductie la curca si iepure si a realizat colaborari importante cu companii similare din Europa si America.

Pentru cresterea continua a eficientei economice, a dezvoltat actiuni de integrare a productiei avicole primare prin infiintarea unui sector de industrializare a carnii de pasare, prin constructia unei fabrici de praf de oua sau pentru prelucrarea artizanala a penelor.

Dar, ing. Petru Placinta nu a fost numai un renumit si recunoscut specialist zootehnist, pentru ca de-a lungul carierei sale a dovedit ca este un foarte bun arhitect, un pasionat diriginte de santier, care si-a condus nemijlocit numeroasele investitii facute in acei ani in care restrictiile, de cele mai multe ori nejustificate din punct de vedere tehnic si economic, erau greu de depasit. Dar si in acele conditii a gasit argumente si resurse pentru constructia, in anul 1984, a Gradinitei cu program saptamânal ,,Avicola”, afiliata UNESCO , prin care in cei peste 30 de ani pe acolo au trecut numeroase generatii de copii, care s-au bucurat de conditii exceptionale de educatie si ingrijire.
Din pacate, aceste remarcabile realizari nu au fost suficiente pentru câtiva nemultumiti de stilul exigent de conducere al directorului Petru Placinta, caruia i-au solicitat in mod abuziv, la inceputul anului 1990, schimbarea din functie. In acea perioda si ca urmare a voluntarismului si demagogiei unor „emanati” ai schimbarilor din decembrie 1989, s-a declansat o actiune extrem de daunatoare pentru intreaga economie si societate româneasca, incredintându-se, intr-o mare masura, administrarea unitatilor economice si a ansamblului avutiei nationale unor persoane fara pregatire de specialitate si fara experienta profesionala. Aceste actiuni au prelungit foarte mult si au amplificat enorm costurile tranzitiei catre economia de piata, generând uriase pierderi materiale.
Cu firea sa cutezatoare, de luptator, a acceptat sa plece la Bucuresti unde, in calitate de secretar de stat, a preluat conducerea Departamentului Industriei Alimentare din Ministerul Agriculturii. Era perioada in care se puneau bazele legislatiei de infiintare a societatilor comerciale si pentru inceperea proceselor de privatizare. In acest context, impreuna cu mai multi colegi din Bacau si Bucuresti, inginerul Petru Placinta a pus bazele constituirii, in anul 1992, a Societatii Comerciale Româno-Germane „Agricola International” Bacau. Si de aceasta data s-au gasit câtiva detractori, despre care astazi nu se mai stie nimic, care au improscat cu noroi toate eforturile depuse pentru evitarea falimentului celor cinci unitati economice preluate in locatie de gestiune si salvarea locurilor de munca la peste cinci mii de salariati.

Din fericire, timpul a reprezentat cel mai obiectiv si exigent judecator al demersurilor intreprinse si nu avem nevoie de alte argumente pentru a demonstra justetea acelor actiuni decât mentionând ce reprezinta astazi brandul AGRICOLA pentru economia judetului Bacau si pentru industria alimentara a României. Insa nu doar realizarile profesionale impresionante incununeaza personalitatea inginerului Petru Placinta, pentru ca de-a lungul anilor s-a implicat cu multa daruire in viata comunitatii bacauane spijinind diferite activitati culturale, sportive, de caritate, precum si numeroase initiative administrative. Ca o recunoastere a acestor merite, in anul 2010 Consiliul Local Bacau l-a desemnat Cetatean de Onoare al Municipiului Bacau.

Un om cu un asemenea renume nu putea sa nu aiba si o familie frumoasa, o familie implinita cu copii realizati profesional si nepoti adorabili, carora Petru Placinta le consacra intreaga lui afectiune.
Despre Petru Placinta se pot spune multe, insa exemplul sau se poate rezuma in câteva cuvinte: vorbim de o viata de om petrecuta in slujba oamenilor, un adevarat model pentru generatia sa si pentru cei tineri.

Gheorghe Antochi, fost presedinte al Grupului Agricola Bacau

Un om vizionar, tenace, ambitios, tacut

În decembrie 1985 am devenit salariat la Avicola Bacau, întreprindere condusa la acea vreme de inginerul Petru Placinta. Dupa un stagiu de peste 10 ani petrecuti la Întreprinderea de Avioane Bacau, mi-am luat transferul la Avicola spunând, în gluma, ca între cele doua întreprinderi sunt asemanari foarte mari: produsul muncii, atât la una, cât si la alta, are aripi!
Cred ca am fost un norocos, daca ma gândesc ca am debutat si apoi mi-am continuat constructia carierei profesionale în doua întreprinderi etalon ale Bacaului la acea vreme, cu oameni foarte priceputi si apreciati, cu un climat de munca responsabil si foarte multa disciplina.
Îmi amintesc ca angajarea la Avicola nu se facea oricum. Personalul TESA trebuia obligatoriu sa treaca pe la Directorul General, domnul Placinta. Dupa un prim interviu cu regretatul domn Arhip, mi-a mai scazut din elanul de a ma transfera la Avicola. Tocmai se daduse un decret prin care specialistii din agricultura trebuiau sa-si schimbe locuinta, adica sa locuiasca acolo unde muncesc: la tara.

Dupa un timp de meditatie de aproape doua luni, am revenit la Avicola solicitând un post de economist la o ferma de pui pentru carne. Am fost condus la Directorul General Placinta care, dupa câteva minute de gândire, m-a anuntat ca am sansa si onoarea sa lucrez la o ferma de iepuri, ferma etalon national al zootehniei românesti.

Perspectiva de a lucra la o ferma de iepuri nu ma încânta nicidecum, dar întâmplarea face ca în aceeasi perioada sa aplice pentru un post de economist un coleg care îsi dorea ferma de iepuri, pentru ca era aproape de socrii lui, care-i «tineau» copiii.

Asa am ajuns din «aviator», «gainar».

Doamnul Placinta era o persoana foarte respectata în industrie, iar meseria de avicultor devenise una invidiata mai ales pentru ca se ofereau «premii» foarte mari – care de fapt erau banii primiti drept plata în acord global pentru rezultatele obtinute în anul precedent.

Domnul Placinta si-a asumat responsabilitati mari, Bacaul derulând programele nationale de selectie si reproductie la curca si iepure. Fara discutie, contributia domniei sale la progresul zootehniei românesti este remarcabila.

În anul 1992, ani tulburi de dupa revolutia din ’89, a pus în opera o idee îndrazneata: unirea sub o singura comanda a cinci companii cu capital de stat, creând ceea ce este cunoscut in vorbirea bacauana curenta drept Holdingul Agricola International.

În noua structura creata, contactul meu cu domnul Placinta a fost mai frecvent si mai consistent. Omul vizionar, foarte ambitios si tenace era în acelasi timp un om temut mai ales pentru cei care nu erau tocmai prieteni cu disciplina.

Relatia mea cu domnul Placinta a fost – si cred ca mai este – una speciala.

În anul 1996 Agricola era implicata în unele proiecte care presupuneau foarte multe deplasari. Am povestit prietenilor mei ca prima deplasare externa cu avionul a fost în compania domnului Placinta, care s-a purtat cu mine ca si un frate mai mare.

Îl pretuiesc pe domnul Petru Placinta pentru ceea ce a facut, pentru mostenirea lasata – adica un standard ridicat de performanta cu care noi am fost nevoiti sa tinem pasul – si, mai ales, capitalul de încredere pentru carnea de pui produsa la Bacau.

Grigore Horoi, presedintele GrupuluiAgricola Bacau

Mândria generatiei mele

În ultimii ani ne-am întâlnit mai rar. Rare si telefoanele. „Ce mai faci?” Întrebarea mea. Raspunsul lui, invariabil: „Muncesc!” Spus apasat si… cam ostentativ. E o parere acest „ostentativ”. El chiar munceste. Nu sta o clipa. A deschis afaceri, santiere, acasa, în „timpul liber”, îsi matura curtea… Nu sta de loc. „A sta înseamna a muri câte putin”, parafrazez eu pe cineva. He, he, de când ne cunoastem…!

Am fost supranumiti „Copiii Razboiului”, adica nascuti la o distanta de un an-doi înaintea celei de-A Doua Mari Conflagratii Mondiale. Am crescut sub acest semn. Mai întâi a fost fuga din fata grozaviilor frontului. Apoi a venit Foametea cea mare. Cartelele si toata cohorta aceea de greutati pe care numai parintii nostri le-au îndurat si le-au luat cu ei pe cealalta Lume. Dar, cum spunea cineva, „copilaria îsi este suficienta siesi”. În ce ne priveste, noi am avut o copilarie, sa-i zic, decenta, dar frumoasa. N-am dat deloc atentie faptului ca mergeam desculti de la caderea zapezii pâna la reîntoarcerea iernii; nu ne-am prea sinchisit de mesele saracacioase si de pietrele care ne zdrentuiau talpile picioarelor; ne bucuram al naibii când mergeam la pescuit chitici în Bistrita cea limpede si navalnica si când mamele noastre ne laudau pentru „formidabilele” prazi scoase din apa, dar care abia se zareau în tigaie…

Un adevarat roman de aventuri în care niste pusti se jucau cu pistoale si cartuse adevarate, bateau mingea, desculti, în mjlocul drumului, se jucau de-a Baba Oarba iar, ceva mai târziu, pupau fetele pe furis, seara, sub lumina palida a Lunii, sa nu-i vada nimeni… Eu si Petrica Placinta. Am crescut într-o mahala din Piatra Neamt, vecini si prieteni. Un frate îti poate fi si prieten, dar un prieten îti este, întotdeauna, frate… Destinul nostru a pornit, practic, din acelasi punct, dar, firesc, au urmat, mai apoi, pentru tot ce a fost sa fie, cararile hotarâte de Soarta. Colegi la… gradinta, apoi de clasa, la scoala elementara nr. 2 din Piatra Neamt, apoi, de liceu, la „Petru Rares”, din acest oras binecuvântat de Sfânta Natura. N-am fost un elev nici foarte bun, dar nici printre ultimii. Asa a fost si el. Aveam „preferintele” noastre. El – Zoologia, Botanica, Matematica; eu – Limba Româna, Istoria…

Dar el mi-a fost si mi-a ramas Modelul. Stiti, fiecare om are nevoie de un model în viata. Pentru mine, Petrica Placinta a însemnat – la anii tineretii si maturitatii, la anii plini ai vietii, a însemnat, deci, profesionalismul întruchipat, curajul si fermitatea neabatute, darul de a fi, în permanenta, un Om Adevarat. Cu alte cuvinte, un reper de înalta moralitate, un adevarat magnet ce a atras generatii de tineri din aceeasi profesie si nu numai… Ca ziarist, am fost interesat sa scriu despre el înca din 1964, când, ca tânar inginer, a fost numit director la Întreprinderea Avicola de Stat din Bacau.

El a fost cel care – desigur, alaturi de oamenii din unitate – a transformat „Avicola” Bacau într-o autentica citadela agro-alimentara… Am scris, cu bucurie, cu sufletul am scris, despre directorul de la Întreprinderea „Avicola” de Stat Bacau, despre avântul acestei „Agriculturi industriale” – cresterea, pe scara larga, a pasarilor; am tremurat lânga el, vazându-l cât de preocupat, cât de emotionat, cât de obosit era în acele momente când a adus la Bacau si a fondat cresterea curcilor. N-am vazut nicaieri un om mai fericit ca el atunci când m-a invitat sa vad investitia de la Brad – de lânga Itesti -, adevarat centru stiintific de selecte a curcilor.

Doamne, ce am putut vedea acolo…! Erau, nu exagerez, niste frumuseti de pasari de zeci de kilograme, cum nu se mai vazusera în România! Iar „meseriasul de exceptie”, curajosul care a facut treaba aceasta, a fost chiar prietenul meu de când umblam desculti prin praful strazilor din mahalaua „Precista”… Asa ca nu s-a mirat nimeni atunci când a auzit ca presedintele tarii l-a facut „Erou al Muncii Socialiste”, iar „Avicola” Bacau a primit acest titlu. Era cea mai înalta recunoastere, ba recunostinta, fata de un om pentru munca sa în slujba tarii eterne, pentru devotiunea sa fata de popor. Si, tot asa, nu s-a mirat nimeni când a auzit, dupa Revolutie, ca inginerul Petru Placinta a fondat Holdingul „Agricola International”, ca, ceva mai târziu, a devenit Ministru Secretar de Stat pentru Industria Alimentara din România – înalta demnitate în care s-a remarcat prin cunoastere, pricepere, cinste si daruire de sine -, sau ca a fost declarat Cetatean de Onoare al Municipiului Bacau.

Adevaratele valori stralucesc, la aceeasi intensitate, oricând si oriunde. Ele sunt deasupra schimbarilor de orânduieli sociale, de politici mult trâmbitate azi si derizorii mâine, de zbaterile sterile ale celor care se cred ca sunt ceea ce nu sunt si stiu ceea ce nu stiu. Petru Placinta face parte din acea constelatie nemuritoare, perena, care înnobileaza tara.

Eugen Verman

„Petru Placinta – un om dintre cei care se gasesc rar”

Voi face o marturisire. De la inceput as vrea sa ma scuz de simplitatea, dar emotionanta poveste pe care am bucuria de a o scrie.
Copilaria am petrecut-o in Piatra Namt, unde am fost coleg de scoala cu Petru, Domnul Petru Placinta de acum.
Grele timpuri, perioda de transformari, dar noi, copiii, desi familiile treceau prin mari greutati, reuseam sa traim toate nazdravaniile copilariei lui Creanga, ca mii de copii inainte si dupa noi.
Am plecat din Piatra Namt in 1954. Dupa un timp m-am stabilit in Canada impreuna cu familia si am lucrat ca director pentru o companie aerospatiala.
Venind la Bacau, cu ajutorul internetului am avut marea bucurie de a-l regasi pe Petru si familia lui. Nu mai stiam nimic despre el de la terminarea liceului.
A fost o revelatie sa-mi recunosc colegul prin ochii si sufletele bacauanilor. Nu a fost o persoana pe care sa o intâlnesc in Bacau care la auzul numelui lui Petru Placinta sa nu reactioneze cu admiratie, cu respect, cu pretuire, cu afectiune, multi cu recunostinta pentru capacitatea lui profesionala, pentru inteligenta deosebita, generozitatea, nobletea sufleteasca, umanitatea, empatia fata de oameni.
Il admirau pentru ceea ce a facut pentru Bacau si bacauani, pentru corectitudinea lui, pentru ca este un bun familist, dar si pentru ca cerea oamenilor sa-si indeplineasca obligatiile profesionale la cel mai inalt standard, pentru ca aceasta este unitatea lui de masura.
Când vorbeau despre Petru, imediat vorbeu si despre Lenus, sotia lui, ei formând o familie, dar si o echipa ideala. Am intâlnit inginere care ii fusesera eleve lui Lenus si care vorbeau cu admiratie si cu afectiune despre profesionalismul ei, despre finetea si dedicatia cu care isi trata elevii.
Ne-a facut o mare bucurie, mie si sotiei, Adriana, sa descoperim oameni de asa o valoare, oameni calzi si cu inimile deschise, pe care-i pretuim, care ne sunt dragi si pentru care suntem mândri.
Petru face parte din categoria oamenilor de mare valoare, oameni care se gasesc rar si care cu atât mai mult trebuie pretuiti.
Ne-am dat seama ca Petru este o institutie de succes a Bacaului, in inimile bacauanilor.

Sergiu Anton,
Canada

Curriculum Vitae oficial

Petru Placinta
Data nasterii: 1 iunie 1938
Locul nasterii: Piatra Neamt
Studii:
• 1951 – 1954 – Liceul Teoretic „Petru Rares“, Piatra Neamt;
• 1955 – 1961 – Institutul Agronomic Iasi, Facultatea de Zootehnie.

Specializari in strainatate:
• 1970 – Canada – trei luni de specializare in genetica si programe de selectie privind producerea hibrizilor pentru carne si pentru oua;
• 1974 – Franta si Anglia – trei luni de specializare in programe de selectie privind producerea hibrizilor de carne mici, medii si giganti la specia curca;
• 1975 – Anglia – specializare timp de o luna in tehnologia incubatiei artificiale;
• 1976 – 1977 – Olanda – specializare pe timp de o luna in probleme de abatoare si tehnologii de prelucrare a carnii;
• 1978 – SUA – Germania – Italia – Elvetia – cumulate, doua luni de specializare in marketing si ambalaje specifice industriei avicole.

Activitate profesionala
• 1961 – 1964 – inginer zootehnist la Directia Agricola Neamt;
• 1964 – 1990 – director general la Combinatul Avicol Bacau;
• 1990 – 1991 – subsecretar de stat in Ministerul Agriculturii si Industriei Alimentare – Departamentul Agriculturii de Stat (coordonarea zootehniei);
• 1991 – 1992 – secretar de stat in Ministerul Agriculturii si Industriei Alimentare – seful Departamentului de Industrie Alimentara;
• 1993 – 1997 – presedinte la SC Agricola International SA Bacau;
• 1997 – 1999 – presedinte la Societatea româno-franco-italiana Alimenta Bacau;
• Din 1991 – presedinte la SC Cybernet Auto Center srl Bacau.

Lucrari
 Tratat de avicultura, vol. II sI III – collaborator;
 Peste 25 de inovatii privind perfectionarea echipamentelor folosite in cresterea industriala a pasarilor, produse noi in industria alimentara si imbunatatirea tehnologiilor in domeniul constructiilor avicole;
 Inventia „Sistem de incubatie in mediu protejat” – distinsa cu premiul al II-lea pe economie.