VORBE DE AUR • Interviul cu Radu Beligan la el acasă (oaspete-gazetar, Mihai Gâdea) a fost un eveniment primordial cultural şi apoi jurnalistic. Trecând peste o inexactitate (actorul a mai primit o distincţie academică: titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Vasile Alecsandri“ din Bacău, în 2006), ne-am bucurat să auzim că singura casă cu cărţi din satul natal era a lui. Numele satului (nerostit la Antena 3): Galbeni (coincidenţă: anagrama numelui artistului), comuna Filipeşti, judeţul Bacău. • Dintre „Oamenii realităţii“ (TV, 10 aug.), Nicolae Manolescu e o personalitate accentuată. În copilărie, scosese o revistă scrisă de mână, citită la sfârşit de săptămână bunicilor materni dintr-o localitate vâlceană, în cei trei ani de orfelinat, când părinţii erau arestaţi. „Ce-aş fi fost eu dacă aş fi învăţat în străinătate, ca azi?“ întreabă fostul elev al lui Traian Cantemir (ctitorul Filologiei băcăuane). Nu ştim, dar ne bucurăm că avem o „Românie literară“ la înălţimea întemeietorului – Vasile Alecsandri.

IAŞIUL COPIAZĂ BACĂUL O emisiune bine făcută la RRC e „Rătăcind prin România“. Andreea Ionescu, realizatoarea, a rămas entuziasmată de felul în care a fost primită la Muzeul „Mihail Kogălniceanu“ din Iaşi: un actor al locului, în vestimentaţia de epocă, s-a prezentat ca un autentic amfitrion. E foarte posibil ca muzeografii să fi citit pagina din „Ateneu“ în care era descris scenariul unei vizite la… Casa „Alecsandri“ din Bacău, visatul muzeu: însuşi stăpânul, poetul adică, le iese înainte oaspeţilor, prezentându-şi persoana şi locuinţa, pentru ca apoi să-i conducă în toate cele şase încăperi ale bătrânei construcţii. Unde dai şi unde… se lipeşte!

VA ARE SAU NU CRATIMĂ? Vorbele grele spuse de şeful statului la adresa unor lideri politici au fost prea repede trecute în scris de ziarişti. Sintagma nu va plăcut include un adverb, nu, un pronume personal, v(ă), un verb auxiliar, a, şi verbul de conjugat, plăcut, la participiu. În plus, ar fi trebuit să includă o cratimă: v-a. Lingvistic, e un caz de omofonie, care nu e deloc o glumă când devine şir de litere.

REDUCERI, PESTE TOT Inclusiv la silabe: PENE VERZI 0,60 lei/kg CAL I, scrie pe un cartonaş pus între doi – aţi ghicit! – pepeni. Suntem în plin avangardism, dacă asociem penele cu… calul. Ar fi o scuză: evitarea cacofoniei, care nu înseamnă doar combinaţiile incluzând consoana c, ci şi orice repetare de silabe: la lapte, mă mărit, pe perete…

TOT DESPRE VERDE Dublă derută: locuitorii din Capul Verde sunt capuverdieni sau capoverdieni? La RRC, invitata lui Bogdan Vişan – de altfel o excelentă interlocutoare – le-a spus pe amândouă. DOOM2 face lumină (ediţia I din 1982 nu ne ajută): capverdieni. Probabil că fosta colonie portugheză nu s-a eliberat total…

ORAŞELE BUCUREŞTIULUI… „Ideea restaurării este importantă pentru locuitorii marilor oraşe din ţară, ale Bucureştiului în mod special“ (RRA). Se confirmă, pe de o parte, că orice capitală e o… sumă de localităţi şi, pe de altă parte, că e dificil acordul articolului posesiv-genitival ai.

PROMISIUNE NEONORATĂ ORTOGRAFIC „– Hai, bre, că-s băiat cu suflet. – Mai bei? – Numai! Numai! Promit.“ (Un tânăr de 19-20 de ani, aproape în comă alcoolică, şofer în Bucureşti, în dialog cu poliţistul; TV, 17 aug.) Un enunţ poate fi şi eliptic: NU MAI (beau/fac), iar adverbul numai indică o precizare strictă.

BILĂ ALBĂ PENTRU ACADEMIA VÂRLAN „Roşiii (deci în trei silabe!) au 18 puncte.“E o probă de foc pentru a verifica ortografia cuiva, dar de foarte puţine ori ne-a fost dat să auzim rostişi cei trei i.

COORDONĂRI DIFERITE „Din conferinţa dv. am învăţat un lucru pentru viaţă: să-l înlocuiesc pe sau cu şi“ (un băiat de 10 ani, citat la RRC). „Nu uman sau real, ci uman şi real. Am găsit astfel sloganul campaniei noastre: NU SAU, CI ŞI“, a conchis invitatul emisiunii, trecând de la disjunctiv la copulativ.

Ioan Dănilă

După minunea înmulţirii pâinilor, când Domnul a hrănit cinci mii de bărbaţi în afară de femei și copii cu cinci pâini şi doi peşti, ucenicii au pornit pe mare cu corabia, dar stârnindu-se vântul, valurile s-au ridicat uriaşe, corabia se clătina mânată încolo şi încoace iar ucenicii erau îngroziţi.În acest moment crucial pentru viața lor le apare Hristos umblând pe apă ca pe uscat.Urcă pe corabia lor.Imediat
cum a urcat Domnul în barcă vântul a stat. Acum la această nouă mare minune, ucenicii nu se mai miră, ci este prima oară când ei toţi Îl mărturisesc pe Iisus Fiul lui Dumnezeu.
Asemenea furtuni şi încercări ne sunt date şi nouă spre a le trce în viaţa noastră de zi cu zi.
Una din marile suferinţe pe care o întâlnim foarte des, este că aproape nu există casă sau familie, unde părinţii să nu se plângă de copiii lor că sunt neascultători, răi şi obraznici, făcându-le mari greutăţi. În altă parte lipseşte pacea dintre soţi: certuri, bătăi, despărţiri. În altă parte, furtuna morţii s-a abătut şi a smuls pe unul dintre soţi, rămânând celălalt în haină de doliu. Iată corabie învăluită de valuri şi ispite din toate părţile de viforul necazurilor.
Cauza tuturor relelor este aşa cum se ştie, păcatul şi depărtarea de Dumnezeu, căderea omului în necredinţă. De aceea îngăduie Dumnezeu să vină asupra noastră vânturi potrivnice, iar marea acestei vieţi să se înfurie şi să loveasca greu corabia vieţii noastre, pentru ca noi, îngroziţi de cele ce vedem, să strigăm la El, să-L căutăm pe El. Să ne rugăm Lui, cu foc şi cu credinţa arzătoare şi să strigăm ca şi Sf. Apostol Petru: „Doamne, scapă-ne, ca pierim!”.
Viaţa noastră este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Dacă trăim o viaţă cu Domnul, dacă suntem împăcaţi cu Dumnezeu prin trăirea noastră faţă de legea Lui, venind la Biserică, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne, nu avem de ce să ne temem în toate furtunile vieţii acesteia, căci apare Stăpânul nostru, scăparea noastră şi se face lumină în întunericul nopţii. Când vine vreme rea în viaţa ta, strigă la Dumnezeu, că se iveşte Mântuitorul tău şi-ţi spune şi ţie ca lui Petru: ” Nu te teme, nu te înspăimânta, că Eu sunt cu tine şi te scap”.
În Evanghelia de duminică ni se pun în faţă cele două direcţii, cele două dimensiuni. Una este dimensiunea umilirii omului prin păcat, prin neascultare, prin abandonarea lui ca fiinţă suverană. Această dimensiune a degenerării duce pâna în fundul oceanului, al universului, până în pământ. Acolo ajunge omul: în pământul pe care el trebuia să-l stăpânească şi să-l crească până la Dumnezeu. Pământul îl striveşte în dedesubtul lui.
Tot în această Evanghelie ne arată cealaltă direcţie: direcţia slavei, mutaţia de la cele materiale la cele spirituale. Nu vom învinge universul material decât pe o singură cale, care este a noastră , a omului în primul rând: direcţia spiritualizării. Unde se face, cum se face această mutaţie a omului de la cele umilitoare la condiţia lui de fiinţă de excelenţă, suverană, împarat al făpturii? Există o singură cale: rugăciunea.
Să-L rugăm pe Dumnezeu şi noi, ca şi ucenicii Săi, să călătorească cu noi pe marea aceasta a vieţii tulburată cu fel și fel de ispite şi necazuri. Să departeze El toate vânturile cele potrivnice care izbesc cu putere, iar noi, drept recunoştinţă, să-I aducem o viaţă trăită după poruncile Lui şi să credem cu tot sufletul că El este puternic şi ne va duce şi pe noi în portul cel minunat, unde El , Iisus Hristos, este Împărat.

Pr.Liviu Burlacu
Fundaţia “Episcop Melchisedec”-Bacău

Evanghelia duminicii a XXI-a de peste an se dezvoltă în întregime pornind de la întrebarea pe care cineva i-o adresează lui Isus: „Doamne, sunt puţini cei care se mântuiesc?” (Lc 13,23) Observăm că întrebarea se învârte asupra numărului: câţi sunt cei care se mântuiesc? Mulţi sau puţini? Răspunsul lui Isus deplasează atenţia de la „câţi” la „cum” se mântuiesc.
Acest mod de a lucra al lui Isus este atitudinea unui Învăţător care vrea să-şi instruiască ucenicii, trecând de la nivelul curiozităţii la acela al înţelepciunii. Prin urmare, în Evanghelie, Isus foloseşte prilejul pentru a-i învăţa pe ucenici cu privire la mântuirea sufletului. Şi ce spune Isus în această privinţă? Doar două lucruri: mai întâi, ce nu este suficient pentru mântuire, apoi tocmai ceea ce este folositor pentru mântuire.
Nu este de folos sau nu e suficient pentru mântuire faptul de a aparţine unui popor, unei anumite rase, tradiţii sau instituţii, chiar dacă este vorba despre poporul ales din care provine Mântuitorul. „Noi am mâncat şi am băut împreună cu tine, iar tu ai învăţat prin pieţele noastre… Nu ştiu de unde sunteţi” (Lc 13,26.27). Deci, pentru mântuire nu este suficient numai simplul fapt de a-l fi cunoscut pe Isus, ori de a aparţine Bisericii, ci se cere ceva mai mult. Şi tocmai la acest „ceva mai mult” se referă Isus prin cuvintele referitoare la „poarta cea strâmtă”. Aici se află acel răspuns care asigură cu adevărat mântuirea. Ceea ce ne pune pe calea mântuirii nu poate fi un titlu de posesiune, ci o hotărâre personală.
Aşadar, Isus ilustrează două metode deosebite de a se afla pe calea mântuirii: a pretinde posedarea ei printr-un privilegiu din naştere sau prin vreun merit din trecut şi a căuta această mântuire zi de zi, cu toată umilinţa, aşa cum a făcut Isus. Acest cuvânt din partea Mântuitorului a intervenit în realitatea noastră de astăzi. Ce ne spune? Evidenţiază două moduri de a fi în Biserică, adică scoate la lumină două categorii de creştini: cei care se cred feriţi de orice primejdie, numai prin simplul fapt că aparţin Bisericii, pentru că au fost botezaţi sau pentru că îşi botează copiii, sau pentru că discută adesea despre religie cu prieteni şi cunoscuţi, şi acei creştini care îşi trăiesc cu adevărat credinţa: cei care se roagă, cei care colaborează la răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu.
Despre aceştia din urmă Isus spune că sunt puţini. „Strâmtă este poarta şi îngust este drumul care duce la viaţă şi puţini sunt cei care îl găsesc” (Mt 7,14). Cu toate acestea, s-ar părea că Isus se pronunţă chiar şi asupra numărului celor mântuiţi, dar în realitate nu vorbeşte despre cei care se mântuiesc, ci numai despre cei care se află pe calea mântuirii. Oare putem presupune, chiar şi pentru moment, că numai acel număr mic de creştini practicanţi şi zeloşi se vor mântui, în timp ce toţi ceilalţi se vor pierde pentru vecie? Este posibil să ne gândim la aşa ceva şi a mai continua să credem în paternitatea lui Dumnezeu?
Isus are în vedere mântuirea, întrucât aceasta poate fi realizată după planul descoperit de Dumnezeu, mântuirea care trebuie să slujească drept semn pentru mântuirea altora. Nu este exclus ca Dumnezeu să poată mântui şi în afara acelui cadru privilegiat, să spunem aşa în afara planului oficial al mântuirii, care trece prin Israel şi Biserică, şi care nici în Israel şi nici în Biserică nu este realizat decât într-o mică măsură şi într-un număr mic de credincioşi. Este scris: „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască” (1Tim 2,4).
Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae”

Două dintre hit-urile acestei veri au nişte accente macho de toată frumuseţea. Pe primul loc e Tudor Chirilă cu noul său succes „Perfect fără tine”, în care o beşteleşte pe iubita lui în fel şi chip, aruncându-i şi un „ieşi naibii din casă!”. Apoi se declară fericit că a scăpat din „închisoare” (de închisoarea iubirii e vorba, desigur), unde nu voia să fie premiant, alegând varianta „mai bine corigent în drum spre mare”, iar concluzia e că se simte perfect fără sâcâitoarea prezenţă a femeii, având, în sfârşit, timp şi pentru el.

Iar Connect-R o umple de „drăgălăşenii” pe iubită, gen „Mai dă-te-n dragostea mea”. Care sună mai curând a înjurătură, şi are o notă de vulgaritate, chiar dacă eu înţeleg de glumă, percep jocurile de cuvinte, mesajele ironice, sprinţare, haioase, jucăuşe. Când sunt reuşite, însă, spirituale, aşa cum e cazul textelor celor din trupa „Taxi”.

Lui Tudor Chirilă nu-i lipseşte spiritul, asta e clar, dar orgoliul masculin şi cinismul dau în clocot în nonconformistul personaj. În fine, chestie de gusturi, în ultimă instanţă. Oricum, eu m-am convins încă o dată de faptul că lucrurile prea tâmpite pentru a fi spuse, ajung să fie cântate. Un exemplu grăitor e textuleţul ăsta: „Noi doi ştim prea bine că iubirea de foame nu ţine/ Dar să ştii că mi-e sete de tine/ Bună rea, eşti a mea… Tra la, la, şi tot aşa, nu mai continui pentru că „mi-e rău la cap, mă doare mintea” de atâtea stupizenii auzite.

Noroc că, zilele trecute, am dat peste o zicere deşteaptă a lui Bruce Willis, un actor bun şi o persoană cât se poate de simpatică, aşa că mi-a mai venit apa la moară. Nici nu se putea altminteri, din moment ce Willis vorbeşte despre femei în cel mai sensibil mod posibil. Şi nu cred că este doar un exerciţiu gratuit de cavalerism, făcut să câştige inimile adoratoarelor sale, destul de numeroase, oricum. Părerea mea este că-şi exprimă doar nişte convingeri nutrite de o îndelungată experienţă. Pentru că, în materie de cunoaştere a specificului feminin, el e un veritabil as. Prima lui familie numără patru femei, iar a doua, din refăcuta sa viaţă, este tot preponderent feminină.

Ca să nu mai spunem că Demi Moore, cu toate năbădăile ei, cu temperamentul tumultos şi extravaganţele sale, face cât un batalion de femei. Ei bine, Bruce Willis nu se dă în lături de a recunoaşte cinstit că „venerează femeile, şi că se simte bine, în siguranţă în compania lor”. Mai mult (chiar foarte mult), el declară că „femeile ar trebui să conducă absolut totul, să fie preşedinţii fiecărui stat din lume”. Asta în timp ce despre bărbaţi zice că nici pomeneală să poată concura cu femeile, fiindcă „ei doar aleargă prin viaţă şi strică totul”.
Păi cum să nu adori un bărbat care se simte perfect cu femeile şi le recunoaşte, într-o aşa măsură, calităţile!

Şeful, fiinţa acea devoratoare de neuroni, este coşmarul celor mai mulţi dintre noi. Este de înţeles astfel faptul că visul cel mare al fiecăruia este acela de a-şi fenta şeful. Dar cum? Aceasta-i întrebarea! Credem că, înainte de a pune în operă o anumită strategie, trebuie să-ţi cunoşti foarte bine şeful. Dacă ai un şef deştept şi cu umor, chiar dacă vrea multă hămăleală şi are fixuri de poveste, strategia e una. Dacă şeful este însă cam sărăcuţ cu duhul, dar are aceleaşi sentimente faţă de hămăleală, strategia este alta.

În primul caz, dacă tot ziceţi că aveţi un şef posesor de creier şi care este capabil să zâmbească atunci când citeşte, fie şi din întâmplare, o pagină din Mark Twain, vă sugerez să aplicaţi „strategia citatelor”. Dacă aveţi o şefă, de pildă, afişaţi pe peretele din spatele scaunului pe care leneviţi la birou, aşa, ca să-i sară de-a dreptul în ochi, celebrul citat din Sigmund Freud: „Marea întrebare, la care nu ştiu să răspund, în ciuda a treizeci de ani de studiu despre femei, este următoarea: ‘Ce vrea de fapt o femeie?’”. Dacă pricepe din prima de ce bateţi şaua, n-o să vă mai bată niciodată la cap. E posibil ca, chiar aşa deşteaptă şi cu simţul umorului cum e, să nu priceapă. Nu abandonaţi lupta. Freud n-a fost un mare leneş şi a muncit cu sârg pentru noi toţi. S-a gândit că şmecheria asta cu „marea întrebare” este prea subtilă şi a inventat o altă maximă: „Primul om care a preferat să înjure decât să dea cu piatra poate fi considerat inventatorul civilizaţiei”.

Vă imaginaţi că orice şef cu puţină glagorie, sesizând că aţi făcut saltul istorico-cultural de la aruncarea cu piatra la nevinovata înjurătură, o să-şi tempereze mereu elanul ştiut, atunci când i-ar trece prin tărtăcuţă neinspirata idee de a vă devora, într-un fel sau altul, neuronii. Ca să nu mă acuzaţi de misoginism, priviţi sfaturile care urmează ca posibile aplicaţii atât pentru cobaii şefi de genul masculin, cât şi pentru cobaii şefi ai genului seducător. Să zicem că suferiţi, ca orice mioritic purtător de respect pentru propria-i persoană, de mania jocurilor pe calculator, în timpul serviciului. Dacă şeful este iubitor de spectacole de teatru, este fanul marilor dramaturgi, îl puteţi da gata cu un citat din Moliere: „Jocul mă hrăneşte. Din cauza lui cred că m-am blocat într-o copilărie fără sfârşit.” Cine-ar îndrăzni să pedepsească o fiinţă cantonată fericit în epoca de aur a copilăriei? Nimeni, vă spun eu. Dacă, prin absurd, îndrăzneşte cineva, vă sugerez să ţineţi pe lângă dumneavoastră Convenţia cu privire la drepturile copilului, aprobată de O.N.U., în 1989.

Să văd cui îi arde de un conflict internaţional. Cu drepturile omului te mai joci, dar atunci când vine vorba despre drepturile copilului, de stană să fii şi tot stai în banca ta, cât de mare şef ai fi. Unii şefi, chiar aşa deştepţi cum sunt, o cam fac pe detectivii, vor să afle toate dedesubturile care se zvârcolesc sub preşurile de prin birouri. Dacă-l simţiţi pe şef că are o adoraţie/obsesie specială pentru Agatha Christie şi detectivii săi imaginari, trântiţi-i în ochi un afiş care sintetizează o cugetare a scriitoarei care i-a moşit pe cei zece negri mititei: „Nu face niciodată o treabă pe care altcineva ar putea să o facă pentru tine”. Vă asigur că, pentru nimic în lume, şeful nu şi-ar contrazice idolul pentru care a făcut o adevărată obsesie.

O altă strategie… Faceţi tot felul de greşeli la slujbă. Nu luaţi în braţe sloganul „Din greşeală în greşeală, la victoria finală!” Aveţi, din întâmplare, un şef care o face pe savantul. Zice, de pildă, că deschide televizorul doar pentru Discovery, Viasat History, Ştiinţa secolului 57. I-aţi găsit călcâiul lui Ahile! Pe-acesta, chiar dacă se uită zilnic doar la varianta modernă a formatului „Tanţa şi Costel”, loviţi-l în văzători cu un citat din Niels Bohr (nu uita să scrieţi, în paranteză, că-i mare savant!): „Un expert este o persoană care a făcut toate greşelile care se pot face într-un domeniu foarte restrâns.” E posibil ca şeful dumneavoastră, continuând să joace rolul savantului, să vă spună şi ceva nemaipomenit, ceva de genul: „Vai, dar de când tot căutăm noi un expert!”… Deştept, deştept, şeful dumneavoastră, dar nu cumva ţine şi cu incisivii de scaun? Dacă-i aşa, şi tot nu aveţi chef de trudă, atacaţi-l la lingurica sentimentului, serviţi-i o cugetare ucigătoare din Robert Frost:

„Muncind conştiincios câte opt ore pe zi poţi, cel mult, să ajungi şef şi să munceşti 12 ore pe zi.” Omul, veţi vedea, că, deşi Frost a vrut să spună cu totul altceva, se va înspăimânta de moarte, crezând că muncind îi veţi fura scaunul, motiv pentru care o să vă încurajeze să leneviţi mioritic de tot.
În week-end-ul viitor o să ofer câteva strategii pentru cei ai căror şefi sunt mai sărăcuţi cu duhul. Nu vă aşteptaţi tot la citate, întrucât, cu cât sărăcia duhului şefilor este mai mare, cu atât sunt mai sofisticaţi în hăituire.