– militarii si istoricii bacauani au vorbit despre Marea Unire

Sala de festivitati a Cercului Militar Bacau a fost neincapatoare pentru bacauanii care au participat vineri la simpozionul intitulat “24 ianuarie – 157 de ani de la Unirea Principatelor Române”. Garnizoana Bacau a fost organizatorul evenimentului alaturi de Asociatia Nationala a Veteranilor de Razboi “General Eremia Grigorescu”, Asociatia Cadrelor Militare in Rezerva si Retragere – Filiala “General Nicolae Sova”, Asociatia Nationala “Cultul Eroilor” Filiala “Col. Corneliu Chiries Bacau”, Asociatia de Traditii Militare Românesti “Regimentul 3 Artilerie 1877” Bacau, Complexul Muzeal “Iulian Antonescu” Bacau si Fundatia Cultural – Stiintifica “Iulian Antonescu” Bacau.

In prezidiu, alaturi de viceprimarul Radu Ababei si cdor. Nicolae Grigorie, comandantul Bazei 95 Aeriene Bacau, au mai fost prezenti prof.dr. Ioan Mitrea, col. (r) Mihai Purcaru, prof. dr. Alexandru Marius Istina, gral.fl.aer Alexandru Leonov, prof.dr.cdor Vasile Florea si col. (r) Paul Valerian Timofte. Pe rând, au fost dezbatute teme precum “24 ianuarie 1859 – zi astrala in istoria României”, “Unirea Principatelor de la 1859”, “Franta si Unirea Principatelor”, “Implicarea bacauanilor in actul unirii”, “Alexandru Ioan Cuza si Bacaul” si “Guvernele lui Alexandru Ioan Cuza”.

Invitatii au vorbit despre pasoptisti, unionisti, despre originea poporului român, despre influentele factorilor geografici, despre disputele dintre moldoveni si munteni, despre idea de stat si nu in ultimul rând despre domnitorii României. S-au facut analize si trimiteri la istoria neamului, iar vorbele au curs atât de frumos, ca la o lectie de istorie. Faptul ca ziua Unirii Principatelor Române se sarbatoreste in avans si nu pe 24 ianuarie, pare sa-i fi deranjat pe vorbitori.

“Eu nu inteleg de ce au fost ingramadite in doua zile activitatile legate de 24 ianuarie. Unirea nu s-a facut intr-o zi de lucru!”, a declarat prof.dr. Ioan Mitrea

Discursurile invitatilor au fost aplaudate la scena deschisa. Publicul a asistat pe final la un moment artistic, iar dansatorii Ansamblului “Plaiurile Bistritei” s-au prins in hora Unirii.

Asociatia pentru Dezvoltare Activa, alaturi de Asociatia „Un Zâmbet Bacau” si Universitatea George Bacovia, organizeaza în zilele de 22 si 23 ianuarie 2016 Conferinta motivetionala pentru tineri „Let’s participate!”, activitate desfasurata în cadrul proiectului Acting European 3.

Proiectul Acting European 3 este un proiect interjudetean, finantat prin programul ErasmusA, si implementat de Asociatia pentru Dezvoltare Activa ADA Bacau, în parteneriat cu Asociatia Un Zâmbet Bacau si Universitatea George Bacovia, ce urmareste promovarea cetateniei europene si a principiilor asociate pentru dezvoltarea unei societati active si responsabile, facilitarea schimbului de bune practici la nivel interjudetean între lucratorii de tineret si factorii de decizie pentru influentarea, completarea si elaborarea politicilor publice locale de tineret, dar mai ales vrea sa contribuie la dezvoltarea dimensiunii democratice a tinerilor din judetele Bacau si Neamt.

În cadrul proiectului, vor avea loc evenimente de promovare a voluntariatului si cetateniei europene si activitati de consultare a tinerilor, în orasele Bacau, Onesti, Comanesti, Roman si Piatra Neamt – în perioada ianuarie-mai 2016, dar si doua seminarii interjudetene ce urmaresc facilitarea întâlnirilor dintre tineri, lucratori de tineret si responsabilii pentru politici de tineret pentru dezvoltarea unui sistem activ de promovare si sustinere a voluntariatului la nivel interjudetean.

Grădiniţa cu Program Prelungit nr.18 –structură a Şcolii Gimnaziale „Alexandru Ioan Cuza”Bacău,a fost gazda unui spectacol literar artistic emoţionant dedicat zilei de 24 Ianuarie,zi cu semnificaţii adânci în istoria neamului românesc.

Glasurile cristaline ale copiilor şi emoţia pozitivăcu care au interpretat întregul program au dovedit faptul că identitatea de neam şi ţară se inculcă,se dobândeşte de la vârste fragede printr-o educatie aleasă.

Manifestarea de azi a venit să completeze acţiunile incluse in calendarul Proiectului educaţional „Hai să dăm mână cu mână”pe care grădiniţa îl desfăşoară de doi ani.

La spectacol au asistat intregul colectiv de copii şi cadre didactice din grădiniţă si au fost prezenţi ,pe lângă directorii instituţiei şi invitaţi din ISJ,Colegiul Naţional Pedagogic”Ştefan cel Mare”,Şcoala Gimnazială „Nicu Enea”-şcoli partenere.

Anul acesta se vor implini 60 de ani de la moartea lui Labis, in stiutele conditii suspecte. A fost un meteor. Un navalnic talent care s-a infruptat cu mare voluptate din toate. A fost atins si de otrava ideologiei vremii, dar zgura poemelor lui paleste in fata profunzimii creatiei sale autentice. Atitudinea lui Nichita Stanescu fata de Nicolae Labis mi s-a parut mereu a fi una tulburatoare. E drept ca Nichita Stanescu era un generos, arunca metafore superbe chiar si in cârca unora care nu puteau purta nici povara unei laude, dar atitudinea sa fata de Labis, cel care fusese indragostit de una dintre femeile visurilor stanesciene, este una de lord al spiritului…Labis era cu doi ani mai tânar decât Nichita. Dar in vreme ce Labis era pe valul adoratiei, in Nichita vegetau timid poemele… In „Amintiri din prezent” (Editura Sport, Turism, Bucuresti, 1985, Bucuresti, pag. 150-153), cel care ne spunea ca „ingereasca o stiu numai ingerii” arunca peste bord toata otrava invidiei si-i face loc lui Labis in istoria literaturii. Lui Labis, cel care, zice Nichita, „atâta vreme cât el a trait, eu nu am publicat niciun vers. El a murit in decembrie, eu am debutat in martie” (Op. cit., pag. 152). Nichita l-a vazut pe Labis in ultima primavara a vietii acestuia, „atunci când faima sa era atât de uriasa, incât noi, studentii inodori si incolori, primeam in urechi orice stiri, oricât de neinsemnate ar fi fost ele, oricât de neclare si de ambigui, despre el” (Op. cit., pag. 150). Si o marturisire de o cruda sinceritate: „Nu-l iubeam- eram topit de invidie”(Ibidem). Nichita il asculta pe Labis, intr-un amfiteatru luat cu asalt de studenti, recitând „Moartea caprioarei”. A fost atunci cucerit de „sentimentul deznadajduitor ca el e de neatins”: „Mi-a produs o impresie sublima si deprimanta. Atunci nu puteam sa cred ca se poate scrie o poezie mai minunata decât «Moartea caprioarei». As fi dat orice pe lume, sa fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se parea urias. Cu oricine altul as fi putut sa fiu prieten, cu el niciodata. Mi se parea foarte frumos, desi nu era. Nu puteam sa prind in notiuni personalitatea acelei recitari si asta imi dadea o mare neliniste” (Ibidem, pag. 150-151). O invidie asumata, dar privita cu alti ochi peste timp: „… gheata acelei invidii tinea numai de o aspiratie a mea atât de decis revelata, incât chiar si resturile de memorie pe care astazi le mai pot evoca nu sunt altceva decât implozia de atunci a iubirii drepte pentru poezie”. (Ibidem, pag. 152). O marturisire a anului 1982…
Tot in 1982, spre toamna, Nichita scria ca un mare adorator al lui Labis: „A venit toamna si iar mi se face dor de cristalinul cântec al neuitatului nostru Nicolae Labis (…) A venit toamna când luna capruie catifeleaza genele aurii ale frunzelor, si un dor de Labis ma cuprinde; si din nou la masa mea pun un pahar cu vin rosu, mai mult. Cine stie? Daca i-o fi sete si va veni sa-l bea?” (Ibidem, pag. 152-153). Superb! „Cine stie? Daca i-o fi sete si va veni sa-l bea?” E una dintre cele mai frumoase declaratii de respect / dragoste… Cred ca l-ar emotiona si pe Labis. Dar, dincolo de acest scenariu, ma tot gândesc mereu ce s-ar fi intâmplat daca firul vietii lui Labis s-ar fi depanat cel putin pâna in 1983, când Nichita a plecat Dincolo?… Adoratia lui Nichita ar fi avut acelasi chip?… Poate ca Dincolo, intâlnindu-se, cei doi au topit toata Invidia si Admiratia intr-un creuzet miraculos numit Poezie.

Încă mai am amintiri plăcute din vacanța de sărbători, când puteam să alternez cititul cu vizionarea de filme, după simplul meu chef, indiferent de oră. Stăteam până noaptea târziu, după ce avusesem o întreagă după-amiază de lectură, la filme, și așa am nimerit odată pe un canal care difuza un film biografic despre Maria Callas. Un film romanțat, mediocru, fără mare valoare, dar care m-a făcut să mă gândesc la fragilitatea umană a unei mari Dive, una adevărată. Dar și la forța ei.

Filmul era despre iubirea ei pentru faimosul armator grec Onassis, o pasiune care avea să o piardă. A fost cea mai mare dintre slăbiciunile unei femei cu o voință de fier, pentru că Maria Callas, grecoiaca aceea cu voce de aur, și-a construit totul în viață, cu o extraordinară tenacitate, una supraomenească, modelându-și chipul, trupul, ținuta, cariera. Dintr-o făptură mioapă și aproape obeză, semănând mai curând cu o doică sau cu o menajeră, ea a ajuns, după un an de regim strict, extenuant, o femeie gracilă, superbă, cu alură de divă.

Asistenta și prietena ei, Giovanna Lomazzi, care i-a a fost alături multă vreme, cunoscându-i marile victorii de pe scenele lumii, dar și umbrele din culisele vieții de zi cu zi, își amintește cum era marea cântăreață când a văzut-o pentru prima oară: „…era o femeie grasă, urâtă și, mai ales, cu totul lipsită de eleganță. Era și foarte prost îmbrăcată, așa cum se îmbrăcau de obicei cântărețele de operă. Avea părul vopsit în roșu, pe cap avea o pălăriuță verde, purta bijuterii braziliene, pentru că tocmai se întorsese din această țară, în concluzie, arăta groaznic!”

Eu nici nu vreau să mi-o imaginez astfel. Noroc de minunea care avea să se întâmple, povestită de aceeași martoră. Care o revede după un an pe Callas, total schimbată într-o „femeie de o frumusețe orbitoare, elegantă, plină de grație”. O transformare uluitoare, când dintr-o rățușcă urâtă a răsărit o splendidă lebădă. Timp de un an, cu o inflexibilă voință, Callas, care avea doar un gând, să ajungă un star, o divă, și nu să rămână doar o bună cântăreață de operă, s-a spus unui regim draconic, consumând doar carne fără urmă de grăsime, sare, ulei, condimente.

Doar cu salată. Nici o urmă de dulce, niciun strop de alcool, și așa a dat jos 50 de kilograme, menținându-se apoi în acea excelentă formă. Era încă foarte tânără atunci, avea sub 30 de ani, și asta a ajutat-o mult. Deși, medicii au spus altceva la timpuriul ei deces, la numai 53 de ani, când s-au strâns mai multe suferințe, și fiziologice, dar mai ales psihice. Avea o boală a corzilor vocale, o traheită puternică, își pierduse vocea, inima îi era foarte slăbită (urmare și a curei de slăbire amintite), dar, mai ales, suferea de depresie, de inimă rea. Marea ei iubire, bogatul armator Onassis, o înșelase la modul cel mai brutal, ignobil, bătându-și, de fapt, joc de ea.

După ce i-a plăcut să se afișeze cu ea, să o poarte ca un trofeu peste tot cu el, să o ducă în minunate călătorii, să-i dea impresia că e iubită și că o va lua în căsătorie, el a părăsit-o pentru văduva lui Kennedy, Jacqueline. Tentantă partidă, desigur, pentru un tip atât de cinic și pragmatic, de arivist, un monstru de egoism, avid de putere, cum era Onassis! Pe care mulți l-au găsit vinovat pentru sfârșitul carierei lui Callas. Adevărul este că ea s-a îndrăgostit ca o adolescentă de marele armator, care, o vreme a răsfățat-o, a făcut-o să se simtă liberă, într-o prelungită vacanță. Maria Callas fusese total robită carierei ei strălucitoare, dar, mai cu seamă, avea o mare frustare. Cea a unei copilării și a unei adolescențe chinuite, în care, o mamă abuzivă s-a folosit de talentul ei unic, proiectând în copilă neîmplinirile ei.

Callas nu a avut partea de căldură afectivă, de dragoste maternă, și a crescut cu această teribilă frustrare. Așa că s-a îndrăgostit ca o adolescentă de Onassis, care a fost cât se poate de grosolan cu ea, spunându-i, într-un sfârșit, după ce o amăgise în fel și chip : „Ești un nimic. N-ai decât ceva în gâtlej care scoate sunete frumoase, dar acum acel ceva s-a spart”. Deși Callas își iubise cel mai mult arta (o datto tuto a te, zicea ea, cu vorbele Medeei către infidelul Jason) aventura vieții ei cu Onassis avea să o coste cel mai mult. Pentru că așa se întâmplă cu femeile care iubesc prea mult.