Așa suntem noi, românii, iertători. Cu capetele plecate, scrâșnind din dinți pentru că rare ori ne arătăm incisivii. Am trăit și trăim în duplicitate, divizați. Îl aveam pe Moș Crăciun în suflet, pe 25 decembrie – ca moștenire de familie, și pe Moș Gerilă, la trecerea dintre ani. Îmbrăcat la fel, venea la grădiniță, la școală, în fabrici și uzine. Important era că venea cu daruri. Bradul împodobit nu ni l-a confiscat nimeni și nici bisericile nu au fost toate dărâmate.
Ca și acum, mulți au dus-o mai greu, alții – mai puțini, au dus-o mai bine. Nu prea aveam program la televizor, acum schimbăm des canalele. Nu aveam căldură, acum mulți își închid repartitoarele de teama prețului gigacaloriei. Nici lumina nu o mai lăsăm să ardă aiurea aprinsă. Ne fusese furată, într-adevăr, libertatea de exprimare. Dar și acum se fac demonstrații mute.
Orășelul Copiilor se deschidea cam pe la jumătatea lui decembrie. Cu cât ne apropiam de anii ’90, devenea din ce în ce mai sărac, până s-a desființat. Abia în anul 2000, a redevenit Orașul Copiilor – pentru scurt timp. În aceeași locație în care acum este cărată, iarna, zăpada adunată din marele oraș. Pe stadion, pista de atletism era umplută cu apă și se transforma în patinoar. Delușorul din Cornișa, de lângă Sala de sport, devenea derdeluș.
Se mergea și cu colindul, printre alei, la proaspeții mutați cu origini la țară, care tăiau porcul în spatele blocului. Dar tot satul rămânea tărâmul de basm al copilăriei, cu pârtii printre troiene cât gardul. Cu fumul ieșind prin hornuri și zurgălăiii de la gâtul cailor, înhămați la sănii. Cine-l pomenea pe Ceaușescu?
Steaua și Globul
Aveau forme diferite, dar cam aceleași dimensiuni. Fiecare era montată pe un băț, ajustat la înălțimea colindătorului. Globul era de fapt o piramidă, confecționată din lemnișoare de brad, îmbrăcat cu hârtie creponată colorată, tăiată în șuvițe crețe. Pe fiecare fațetă era prinsă în centru câte o oglinjoară, iar la baza piramidei, în mijloc, o iconiță și un clopoțel. În 1990, copiii de la oraș nu mai știau cum să confecționeze o Stea tradițională.
Eram singurul din sat care mergeam cu Steaua, la începutul anilor ’70. Obligatoriu în 5 colțuri, nu pentagramă, înjghebată din fâșii de șindrilă, lipite cu clei de oase. Capetele erau ancorate ca într-o pânză de păianjen, cu sfoară din cânepă, ca să fie ușoară. Iconița cu pruncul, luată de la candelă, și clopoțelul, erau în mijloc.
Steaua se scutura, pentru clinchete. Colindul dura 5 minute, și începea cu: „Nașterea ta Hristoase, Dumnezeul Nostru/ Răsărita lumii/ Lumina cunoștinței…” și se încheia cu: „Amin, Amin așa grăiește/ Tot omul bea și veselește/ Dar la moarte nu gândește. /Mai mult aur, smirnă și tămâie/ Întru mulți ani să vă fie!” Ceilalți copii mergeau în grupuri, cu Globul. La ei Colindul începea cu: „A venit de mult de sus/Păstorul cel drag Isus/ Şi prin lume a umblat./ Oi pierdute-a căutat…” încheindu-se cu urarea: „La anul și la mulți ani!” Îl roteau stânga-dreapta, să fluture și să zornăie. Puțini îl învățau tot. Repetau primele două strofe încă o dată, și-n jumătate de minut câștigau cât mine. Dar la ei nu ieșeau toți gospodarii din casă, să asculte și să se bucure. Un colac sau un măr primea fiecare.
Bănuțul însă era o cutumă, se împărțea aproape în mod egal, între participanți. Așa că… eram în câștig. Pățit fiind, bacnotele de hârtie le pliam, ascunzându-le într-un lăcaș făcut special, în spatele iconiței. Steaua și Globul erau treabă de băieți. Nu scăpam! Mă așteptau în capătul uliței, când veneam seara acasă. Ca să nu fiu tăvălit, că nu era totdeauna zăpadă, după ce mă controlau, le dădeam o parte din monede. Fetele mergeau cu ,,Florile Dalbe”, cu crenguțe de măr puse la înmugurit, din timp. Apăruseră și florile artificiale.
Seara de Ajun
Femeile coceau plăcinte și cozonaci. Porcul nu mai guița. Cârnații erau puși la afumat, iar șunca, în coveți, la sărat. Bradul se împodobea în seara dinaintea zilei de Crăciun. Confecționam din timp coșulețe din foi de carton, cu toarte de sârmă, pe care le înveleam melc, cu aceeași hârtie creponată franjurată. Păstram cu grijă tot anul, hârtia poleită de la eventualele ciocolate -baza cadourilor o constituiau bomboanele. Cu ea înveleam nuci și sâmburi de prune bardașe .
În loc de portocale, legam de codiță mere iernatice. Lănțișoarele – verigi din hârtie colorată, țineau loc de ghirlande. Puful alb, răsfirat pe crengi, îl recuperam din pachetul ascuns de mama. Nu înțelegeam de ce își cumpăra în fiecare lună… vată. Însă cel mai tare și mai tare accesoriu, erau artificiile pe sârmă, 12 bucăți la pachet, cu miros de pucioasă. Se găseau și lumănări colorate, pe care le prindeai în cârlige metalice.
Brăduții erau ochiți din timp, de la marginea pădurii. Asta era treaba bărbaților, să-i ascundă de copii până atunci. Poate că am avut și noroc. Creștea cam la vreo 3 km, o pădure care chiar se numea, „Pădurea Bradului”. Stăteam treaz, până cădeam cu nasul în pernă, de la atâta zbenguială. Îl rugam înainte pe tata să nu mai facă focul în sobă, ca nu cumva să-și pârlească barba… Moșul.
Colindul era o dată pe an. Ca și Uratul! Ca și Sorcova. Ca și Învierea. O zi ce o sărbătoream, de obicei, prin muncă. S-a păstrat însă nealterată tradiția cadourilor. Să ne bucurăm deci, de bucuria celor care le primesc. Nu numai copiii le așteaptă.
