N-aș zice că este o molimă, dar este o realitate. Unii manageri de școli își dau demisia. Alții spun obsedant: ,,Nu-mi dau demisia!” Ultimii m-au dus cu gândul la zvârcolirile freudiene ale subconștientului și la zisa celebră a lui John Kenneth Galbraith: „Oricine spune de patru ori la rând că nu demisionează, o va face cu siguranță”…

Starea aceasta de spirit are cauze profunde. Autonomia școlilor este o iluzie la fel de mare ca și precizarea din Legea Educației Naționale: „În România învățământul constituie prioritate națională.” Deciziile importante ale directorilor – precum bugetul propriu – sunt, în cea mai mare parte, decizii ale altor instituții.

Marja inițiativei/creativității managerului este foarte redusă. Birocratizarea cunoaște cote de absurd invidiate și de personajele/instituțiile kafkiene. Mai mult de jumătate din bugetul de timp al managerilor de școli este devorat de „raportările” despre totul și despre nimic.

Moda portofoliilor, alt cronofag. Timpul care poate fi alocat esenței activității este foarte redus. Unele instituții de îndrumare/control/evaluare, precum ARACIP, fac parte din același univers în care logica discursului este ucisă de otrava birocrației. Evaluarea este realizată, în cea mai mare parte, pe baza portofoliilor.

Discursul didactic propriu-zis a căzut în desuetudine. Dacă te specializezi în absurdul zămislirii portofoliilor, succesul este garantat. Am întâlnit experți ARACIP care denunță farsa. Absurdul este însă contagios. Și unii dintre directori cad pradă birocratismului – care ascunde incompetența -, și oferă acestei boli, din proprie inițiativă, oprimându-și colegii, esențe de coșmar.

Într-un univers în care, oficial, se uită de Om, de autenticitatea discursului său profesional, demisia face parte din firescul ființării. Unii directori demisionează striviți de birocrația căreia i-au cântat chiar ei (voluptos-inovator în strună…), alții de scârbă, întrucât nu mai pot suporta absurdul.