O lansare recentă de carte – ,,Implozia lui Melec”, Viorel Savin – a cunoscut și alte două accente, pe lângă cele pe care le-am semnalat deja în ,,Deșteptarea”. Primul dintre ele a fost prezentarea editurii ieșene Princeps Multimedia, Iași, de către Filomena Corbu, director, și poetul Daniel Corbu. Ultimul a spus: ,,Este cea mai mică dintre editurile mari și cea mai mare dintre editurile mici”. M-a impresionat nu doar grafica lucrărilor prezentate, ci și ineditul unora, precum prezentarea (aproape) integrală, într-un volum, a manuscriselor lui Ion Creangă. O premieră națională. Al doilea accent a fost scrisoarea (,,Cântec de prieten”) trimisă lui Viorel Savin de către poetul Dan Sandu, cel care nu a putut sosi la lansare. O prezentăm integral, întrucât stilul ne-a cucerit…

,,Mă și mir și mult mă minun! De cum poate Boier Dumnealui să se-ncropească (aparent, vezi bine!) din toți ghimpii și scaieții literaturii române, când are la îndemână florile talentului prinse la butonieră, mânuri de aur prin care Dumnezeu îi toarnă strașnic porunca scrisului etc.… Atunci NUȘTIUCINE mă strigă pe numele mic cu vorbe desculțe și eu alerg prin sângele meu și văd cu ochii lui Viorel Bibireștii săi cu garduri uriașe cât palma (așa-mi mărturisea el mai anțărț nostalgia paradisului pierdut!), eu neputând să sculptez pe de rost fulgere măsluite, să fiu vecin de iluzii cu el, neîncăpute și-acestea în pântecul vreunei coli de scris… pritocite pe la miezul nopții, când se deșteaptă cel mai bine cuvântul și scriptura capătă gust de insomnie îndulcită cu miere de lună și lină lumină, departe de vâlvele lumii.

Numai Viorel cel Mare printre noi, aspiranții la praznicul slovei meșteșugite sublim, devine îmblânzitor de oglinzi și puitorul de mine solare, sumețindu-şi capul pe sus cu-ndreptățită mândrie, asemenea macilor umblând blajin prin Grădina Maicii Domnului de la Naum. Viorel Savin își desăvârșește truda manolică zidit între mormane de cărți și morganatice biblii, departe de ,,aroganța titlurilor academice”, pentru că posteritatea nu va ști niciodată să-i mulțumească-ndeajuns…

Astfel, că „se vor veșteji amurguri”, vor trece secolii și ei, nevrednicii, care i-au arătat din plin copita recunoștinței, vor tot spune băi tâmpitule, pleacă mă dracu de-aici, că iată ți-ai găsit Bacăul cu ăsta – (ăsta fiind chiar Scriitorul Viorel Savin – Antim-ul „istui veac înjunghiat” -) şi dați după el cu/ ,,cratiţe, ceaune platouri de inox tigăi şi cazane”/…, raţaidracu de/ ,,otrepe mândre”/şi /,,secături… coprofage paceaure cu stil marţafoi”/… Ce să-ţi fac, Serenissime, n-ai fost cu ei, n-ai fost ca ei, nici măcar un pârlit de majur, după cum bine zici: /,,lași nemiloși/defăimători ticăloși haini/jigodii pofticioase de măriri ilicite”…/…/,,clănţăi/moftangii”/…, adică, tocmai/,,cei adunați să mă judece”/…/,,În sala de execuții pentru oameni onești…”/… Și-astfel, pedeapsă pentru ei, ipocriții, vor înflori dimineți de colivă şi „Dumnezeu îi va înveșnici numele” doar lui, arzoiului berbec din zodiacul lui april şi-i va cresta o nouă vârstă pe răbojul de aur al ființării noastre cărturești.

Şi nu-i da, Doamne, semn celest cu ,,praguri de lumină” prea curând, pentru că dragostea noastră frățească se cuprinde între două lacrimi de înger poposit la Apa Vavilonului… Genius loci i se va spune survolând oglinzi paralele până la totala confuzie cu Nývas – așa cred –, spre pohvală, gloatelor bănuite, mai mereu, de felonie.

Topos de suflet se face uitarea… ne vămuiesc zilnic ei, trepădușii, existenţa pusă la zid, cetatea îşi zguduie porţile cu salve închipuite de tun, întâmpinând pe Poet, goluri de tăcere fac semne discret la semnele vremii… Se caină poala vântului negru noaptea – întreagă, ziua-întreagă… vânt al Trecerii preagrăbite spre patria lui Melec, cel care ne-aminte cu degetul la buze că Viața nu-i decât un zâmbet pe rictusul Morţii… Pentru că tot pe Tragismul fiinţării noastre fără noimă s-au otrăvit castanii de spaimă, s-au sinucis în vis.

Dragule, chiar crezi că eu le-am smuls inima, aşa cum m-acuză netoții?… Iată, veţi spune, înfloresc spinii lui Crist pe frunţile uitării nedate sărutului vostru tiptil…! Şi eu mai zic ceva din chinovia mea de la Berzunţi, alături de Maestru, ca să se afle şi să ştie tot natul: ,,Să ne gândim și la cei/ce n-au primit bun de tipar/nescareva păuni/străini de timpul lor/se odihnesc în sceptre/deşi regretele lor/n-au apărut niciodată/în şpalturi/gâtuind cineva/delicat cucuta cenzurii/”. ,,Moartea a ajuns la litera S.” Ave, MAÎTRE! Dan Sandu.”

Ivona Lucan: Teatrul Municipal „Bacovia” este…
Eduard Burghelea: O clădire cu o istorie frumoasă.

I.L.: Povestește-ne puțin despre sosirea ta în acest Teatru.
E.B.: A fost o primire călduroasă, evident că am fost puțin speriat, era un mediu nou pentru mine, cu o trupă de actori deja coagulată, dar totul a decurs normal.

I.L: Primul spectacol la care ai lucrat în calitate de angajat al TMB este Țara lui Gufi, în regia lui Tapasztó Ernő. Cum a decurs procesul de lucru la acest spectacol?
E.B.: Nici nu mi-am dat seama când a trecut. Mă bucur tare mult că l-am întâlnit pe Tapasztó Ernőși sper să ne reîntâlnim în acest format… și îi mulțumesc.

I.L.: Care a fost sau este cel mai îndrăgit/nesuferit rol din experiența ta de student sau de proaspăt actor?
E.B.: Aa, nu m-am gândit niciodată la asta… au fost roluri pe care le-am înțeles mai puțin sau mai deloc (râde) și a rămas undeva în mine dorința de a mai avea o a doua șansă cu ele. De iubit le-am iubit pe toate.

I.L.: Spectacolul cel mai de suflet este?
E.B.: Nu am un spectacol de suflet. Dacă ce se întâmplă pe scenă este viu și frumos, atunci mă atrage.

I.L.: Anul acesta te afli în primul an de master. Cum îmbini facultatea cu spectacolele pe care le ai de jucat în alte părți?
E.B.: Încerc să ajung la master cât de mult pot.

I.L.: Ce îți dorești din partea Teatrului Municipal „Bacovia”?
E.B.: Tot ce îmi poate oferi.

I.L.: Teatrul Municipal „Bacovia” împlinește vârsta de 70 de ani, o cifră rotundă, plină. Un gând, care îți trece prin cap când auzi acest lucru poate fi?
E.B.: Sper ca sub patronajul doamnei director Eliza Noemi Judeu să continuie pe această pantă ascendentă pe care a intrat.

Ivona Lucan,
Secretar literar la Teatrul Municipal „Bacovia”

Din când în când dau și eu câte o raită pe Facebook, ca să mai văd ce postează lumea, la persoanele publice mă refer, că eu nu am legături cu oamenii pe conturi de socializare. Nu sunt amatoare de Facebook și nu cred în prietenii pe rețele. Poți să spui cel mult „cunoștințe”, în cazul ăsta, dar nu prieteni, și să-i mai și numeri cu zecile, sutele, asta da, exagerare. E mai curând un mod de a te pune singur în valoare, de a te crede important, având atâția „prieteni”, pe care trebuie apoi să-i știe toată lumea. Lucrurile astea nu sunt adevărate, sunt artificiale, de aceea eu rămân „old school” și stau departe de zona asta, preferând categoric comunicarea pe viu, față în față. Sau aleg varianta convorbirii telefonice, pentru că pronunția cuvintelor, inflexiunile, accentele și timbrul vocii unei persoane îmi spune mult despre aceasta. Adevărul unui om stă în vocea lui, spunea, la un moment dat, Antonin Artaud.

Ce mă distrează e faptul că pe Facebook toată lumea e teribil de „curajoasă”, mult prea vorbăreață și radicală în afirmații. Cam totul acolo e perceput la un mod simplist, doar în alb și negru, fără nicio nuanță. Nu suport apoi stâlcirea limbii, abrevierile, și nici emoticoanele. Și mă deranjează narcisismul utilizatorilor. Mulți dintre aceștia postează tot soiul de chestii stupide, de nimicuri strict personale, fără nicio semnificație pentru ceilalți. Care nu comunică nimic deosebit. Și atunci, ce rost are să te dai în spectacol? Să spui pe unde ai fost, să înșiri banalități, să pui poze cu iubiți, iubite, actuali, foști, copii, peisaje, animăluțe de companie, feluri de mâncare etc. E un mod de a te băga singur în seamă, de a-ți umfla eul, ceea ce nu poate fi decât ridicol. Dar pe Facebook, ridicolul nu ucide. Nici în viața reală, de altfel.

Propoziția „ridicolul ucide” a rămas valabilă numai pentru niște personaje dostoievskiene. Pe mine mă atrag doar oamenii autentici, interesanți, cu personalități puternice, pe care vreau să-i cunosc direct, să pot vorbi cu ei, să mă bucur de prezența lor. Nu-mi plac făcăturile, imitatorii, papagalii, parveniții și ambițioșii de duzină. Pe Facebook, nu știu cum se face, dar oamenii ajung să semene între ei, pentru că se iau unii după ceilalți, într-un spirit care-mi amintește de cel de turmă. Care nivelează și îndobitocește, nu face altceva. Când mă uit la un om, vreau să văd ceva care-i numai al lui, care-l individualizează în chip pregnant, făcându-l unic. De regulă, îi ocolesc pe infatuați, pe vanitoși, de aceea și narcisismul anonimilor de pe Facebook, găunoșenia unor frustrați și a unor alienați rătăciți pe acolo, mi se par lucruri deplorabile.

Asta nu înseamnă că această formidabilă tehnologie, mă refer la Internet, acest miracol al conectivității universale nu are și multe părți bune. Am și eu site-uri preferate, unde găsesc multe lucruri de calitate, recomandări de lectură, de audiții muzicale, comentarii despre cărți, filme etc. Trebuie să ai însă cultură, orientare, gust, ca să primești provocări interesante și să descoperi lucruri noi, urmărind niște linkuri de la oamenii în care ai încredere, al căror bun gust e verificat. Dacă nu ai discernământ și spirit critic ajungi ușor o victimă sigură a manipulărilor celor mai grosiere navigând aiurea pe internet. Iar cu Facebook-ul îți pierzi complet intimitatea. Se spune chiar că asistăm, în epoca pe care o trăim, la „sfârșitul intimității”. Tocmai de aceea cred că e bine să ne protejăm singuri, să ne apărăm intimitatea, ca să rămânem oameni și să nu ne transformăm în niște creaturi mai mult sau mai puțin ciudate sau în simple numere dintr-o statistică.

CU OCHII PE… 2019. Nici n-am intrat bine în 2018, că privim deja spre anul care vine. Ne-o impun astrologii (şi nu oricine, ci chinezii), care ne atenţionează că, anul câinelui fiind, ni se cere foarte multă muncă, întemeiată pe strategii corecte şi nicidecum pe improvizaţii. 2018 este un an de tranziţie, încât doar cei ce-şi fac responsabil temele în următoarele 11 luni vor avea parte de satisfacţii în 2019. Cu alte cuvinte, un an cât doi.

ADDENDA LA „SEMNE BUNE… ANULARE”. În aceeaşi zi, 9 ianuarie, auzim la radio că „2018 nu are semne prea bune din punct de vedere al climei” şi că „apa se scurge din streaşini” (în loc de „din punctul de vedere”, respectiv „streşini”). Aici da, trebuie măcar corectat pe loc, dacă nu anulat.

EUFEMISM. „Vreau să-mi educ limbajul şi să folosesc anul acesta cuvinte cu sens pozitiv. De exemplu, în loc să spun Am avut o zi mizerabilă, voi spune Nu a fost prea fericită ziua de azi.” Parcă e altceva, nu?

DE PARTEA IAŞIULUI. În condiţiile în care predomină, în presa ieşeană, varianta fără i, citim în „Eroii neamului”, revista editată de filiala Iaşi a Asociaţiei Naţionale „Cultul eroilor”, forma recomandată de DOOM: „Iaşiul – stindard al Marii Uniri” (titlu pe prima pagină a ediţiei din decembrie 2017).

LUNI… Între două trenuri, ne-a vizitat oraşul (pe 29 ian.) Dumitru Balan, filolog, preşedintele Asociaţiei de Prietenie România – Azerbaidjan. În cele 40 de minute de dialog (înregistrat), am abordat şi chestiunea grafiei numelui ţării: în DOOM se precizează că forma corectă este cu /dj/(pronunţat /ǧ/, ca în /geam/), dar în unele documente oficiale apare varianta *Azerbaigean. Desigur, vom respecta indicaţia Academiei Române. Ne-a promis că va mai trece prin Bacău, iar atunci îi voi sugera să fie de acord cu propunerea ca numele locuitorilor, dar şi adjectivul: azerbaidjan/azerbaidjană, recomandate de DOOM, să fie la alegere cu azerbaidjean/azerbaidjeană, după modelul clujean, gorjean, sălăjean ş.a. Numele limbii însă trebuie să rămână azerbaidjană, fără e după j.

… ŞI MARŢI. Pe 30 ianuarie s-au împlinit 46 de ani de la trecerea în eternitate a lui Ion Luca, prilej pentru a-mi împlini datoria de a preda bibliotecii şcolii gimnaziale din Bacău care poartă numele dramaturgului cartea „Teatru esenţial”, îngrijită de Nicolae Cârlan. Elevilor adunaţi în sala de festivităţi a Şcolii le-am făcut şi eu un dar: versul „Ţinând trecutul, creşti; uitându-l, scazi”, din piesa „Amon-Ra”, de Ion Luca, îndemn pentru a ne înălţa prin cultivarea tradiţiei.

DIN SERIA MICILOR DEZILUZII. Cercetez o revistă centrală din decembrie 2017, număr special, dedicat regelui Mihai. Pe banda de sus a copertei I, largă, citesc un şir de cifre scrise de mână: 22.12 – 8.01. Pe nicăieri datele despre publicaţie, aşa încât mă grăbesc să laud ideea vânzătoarei de a repara o eroare tipografică. „A, nu: acolo am scris ziua primirii şi ziua returului…”

CRITICA DIACRITICELOR. „Muguraşii de la Agaş”, prezintă Cătălin Măruţă pe micii concurenţi de la Bacău, în confruntarea cu profesioniştii de la „Doina Oltului”. Lipsa căciulii lui a mic (de la Agăş) l-a făcut pe simpaticul prezentator de la Pro-TV să citească astfel şi să deplaseze accentul conform rimei muguraş de la *Agaş.

ÎNŞELĂTORUL CARE. „Una dintre temele care mă doare cel mai mult este controlul excesiv al părinţilor asupra copiilor prin tot felul de gadgeturi” (RRC, 17 ian.). Pronumele relativ „care” înlocuieşte substantivul precedent, „temele”, ceea ce duce către imposibila propoziţie „Temele mă *doare cel mai mult”. Acordul predicatului cu subiectul cunoaşte astfel de subtilităţi.

„Pentru a da slavă lui Dumnezeu, Biserica a ridicat la un rang mai înalt această sărbătoare fiind trecută în calendarele ortodoxe ca Praznic Împărătesc”

În ziua de 2 februarie Biserica sărbătoreşte un eveniment important din viaţa pământească a Domnului Nostru Iisus Hristos. După patruzeci de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase a evreilor. După Legea lui Moise (Lev. 12:2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului. Dreptului Simeon ce trăia în Ierusalim i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia cel promis. Simeon s-a dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria şi Sf. Iosif veneau cu Pruncul Iisus să împlinească Legea. Simeon l-a luat pe prunc în braţe şi mulţumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei: „Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.” (Luca 2:29-32). Sf. Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” (Luca 2:34-35). Înainte de naşterea lui Hristos, bărbaţii şi femeile drepte în credinţă trăiau cu speranţa venirii lui Mesia cel promis. Drepţii Simeon şi Ana – ultimii credincioşi din Legea Veche, au fost consideraţi vrednici de a-L întâmpina pe Mântuitorul în Templu. Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este una din cele mai vechi sărbători religioase creştine. În anul 528, în timpul împăratului Iustinian, un cutremur mare a ucis mulţi oameni în Antiohia. După această nenorocire au mai venit şi altele: în 541 a izbucnit o epidemie de ciumă groaznică în Constantinopol, omorînd mii de oameni în fiecare zi. În această perioadă de mari suferinţe au început să se facă slujbe speciale de izbăvire de rău şi în timpul sărbătorii Întâmpinarea Domnului ciuma a încetat.

Pr. Liviu Burlacu, Centrul “Izvorul Tămăduirii”-Bacău

În prima lectură luată din cartea lui Iob, ni se vorbește de un om care trăia în ţara Uţ. Unde este această ţară Uţ? Nimeni nu ştie. Nu e nicăieri, fiindcă e pretutindeni. Când a trăit Iob? Niciodată, fiindcă trăieşte întotdeauna. Iob este omul care trăieşte în afara timpului şi în afara spaţiului geografic, fiindcă trăieşte în toate timpurile şi în toate spaţiile geografice. El este omul suferind din toate timpurile şi din toate locurile. Strigătul său e strigătul celor care vor un răspuns la întrebările: Ce sens are suferinţa? Ce sens are moartea? De ce suferă cel drept? De ce suferă mai ales copii nevinovaţi? De ce sunt atâtea rele, atâta nedreptate, atâta violenţă, atâta corupţie, atâtea catastrofe în lume? Răspunsul la chinuitoarele sale întrebări, Iob, omul universal, îl primeşte în evanghelia de azi. Dumnezeu care nu e nici absent, nici indiferent la suferinţa omului, ne-a dat răspunsul prin Isus Cristos. Răspunsul nu este o explicaţie raţională, ci o prezenţă. Isus nu a ţinut discursuri filosofice despre suferinţă. În textul evanghelic de azi îl vedem pe Isus combătând febra, bolile de tot felul, mai ales acel rău obscur, mai teribil decât toate celelalte, care este posesia diabolică. Da, Isus a venit să aducă un răspuns la toate întrebările. Această veste bună este spirituală şi materială aşa după cum persoana umană este suflet şi trup. Când vine însă vorba de ordinea priorităţilor, spiritualul este pe primul loc, materialul pe următorul: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt 6,33). Cu alte cuvinte, Isus a venit să proclame vestea cea bună a împărăţiei lui Dumnezeu, să invite întreaga omenire să îl recunoască rege pe Dumnezeu, să se împace cu Dumnezeu şi cu semenii. Mare parte din boala, sărăcia şi suferinţa care există în lumea noastră îşi au rădăcina în starea de păcat, ce ne separă de Dumnezeu şi de ceilalţi. Vindecând rădăcina tuturor problemelor noastre, ne vom găsi în poziţia de a accepta binecuvântările abundente ale lui Dumnezeu în toate domeniile vieţii noastre.

„Isus a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli.” (cf. Mc 1,34)

Pr. Cristinel Alecu, Parohia Catolică „Inima Neprihănită a Mariei” Bacău