Plămădit din Altruism și Slovă aleasă/ robită Lecturii, filolog școlit la Curtea Imperială a Euristicii, botezat/ nășit pe sprânceană și de morile de vânt ale lui Don Quijote, Petre Isachi se plimbă prin lume ca un hidalgo bogat în Cuvinte și Rostiri axiologice. Nu așteaptă aplauze, nu caută prieteniile celor care împart daruri/lauri (premii…), face critică și istorie literară din pasiune, ține lângă inimă o grozavă revistă (13 PLUS) și se bucură atât de mult atunci când descoperă și izbânzi literare ale altora (nu numai de-ale sale), de parcă ar fi la prima întâlnire cu o minune de bob de rouă în care se oglindește toată splendoarea Universului… Ce proiecte editoriale are? Să-l ascultăm…
,,Docuficțiuni critice… Este un proiect specific criticului și-l realizez împreună cu Editura Rovimed Publishers. Se știe, critica nu este reprezentarea fidelă a unei Opere, dublarea ei într-o oglindă mai mult sau mai puțin fidelă, încât cele patru volume din DOCUFICȚIUNI CRITICE – Vol. I, „Critica criticii”; vol. II, „Critica poeziei” (apărute în 2018, până la data când scriu aceste rânduri) vor fi urmate până la sfârșitul anului, de vol. III, „Critica prozei” și de vol. IV, „Miscellanea” – se constituie conform necesităților sale proprii, dezvoltă o reflecție specifică, într-un limbaj ce-și marchează cu vigoare diferența și recunoaște alteritatea autorului/ ființei și a Textului pe care-l interpretează. Volumele se adresează cititorilor care știu că „sclavia face parte din esența unei culturi”, intuiesc că orice demers critic eficient „închide în Text, deschiderea” și, mai ales, admit că un scriitor trebuie judecat și înțeles ca o Operă de artă, ca o „formă de poezie”!
Altfel spus, se adresează unui cititor nenăscut încă, cum ar fi spus Constantin Noica, capabil să vadă în istoria literaturii de la origini până în prezent, o ordine simultană , să perceapă procesualitatea receptării critice, ca pe un fenomen transfinit, închis și deschis simultan, să înțeleagă că Literatura (știință și artă în același timp) conține un fond de permanență și transformare, întemeiat pe o funcție naturală și transistorică. Nu avem o concepție autarhică despre fenomenul literaturii. Adică, niciun gen literar nu s-ar naște din sine și s-ar hrăni din sine, fiindu-și, în ultimă instanță, suficient sieși. Peste existența istorică ne centrăm demersul critic pe existența transistorică a literaturii, cea care confirmă teza că imperiul independent al imaginarului se metamorfozează și devine cel mai revelator document de referință pentru istoria umanității, indiferent dacă este o formă a unei metarealități scrisă sub impuls transcendental sau dacă se bazează pe faimoasa teorie a imitației (mimesis-ul = „copie degradată a copiei”, Platon sau reproducere a realității vieții, Aristotel).
Paradoxal, dar nici o ficțiune nu minte. De ce? Pentru că orice ficțiune este un semn al ființei eterne. În această „poveste” a Lumii pe care o rescriem fictivizând-o, critica literară, care este în mod fatal o ficțiune a ficțiunii, nu face excepție. Așa se explică titlul tetralogiei „Docuficțiuni critice”, care îmbină istoricitatea conținutului cu trăsăturile transistorice și transdisciplinare ale viziunilor critice – o formă de expresie atemporală sprijinită pe corelația dintre arhetipuri/ modele universale și problematica plutitoare, transfigurată/ fictivizată de scriitorii interpretați. Cultivăm și credem în scriitorul plurivalent, dubitativ, erudit, polemic, interogativ, nonconformist, care fuge de tirania canonului și este împotriva „vastului cimitir didactic” al culturii care recreează „omul masă” și proliferează epigonismul.
Sincronic sau diacronic poetica/ poietica tetralogiei reprezintă fondul artistic de convenții și norme pe care se profilează atât înnoirile impuse sistemului liric/ epic de către autori, cât și gradul de convergență și coincidență dintre esteticile care le determină ficțiunea (clasicismul, romantismul, realismul, suprarealismul, simbolismul, expresionismul, barocul etc) și tipurile de integrare ale realității (in)vizibile. Niciun Text critic din „Docuficțiuni…” nu rostește încă o dată opera interpretată, așa cum aceasta se enunță ea însăși. Nu e greu de observat că hermeneutul/ criticul nu-și aparține sieși, ci Operei interpretate. Parafrazând, pot spune că eu sunt eu plus Operele în care m-am înstrăinat. Sunt un prizonier anonim al propriului demers critic, configurat printr-o pluralitate de puncte de vedere. Vreau, nu vreau, sunt un critic postmodern, cu rădăcinile libertății smulse de Marele Anonim!”
