Se intâmpla ca, la inceputul lunii mai din anul 2000, in multiseculara Eparhie a Romanului si Bacaului, sa vina in rangul de arhiereu monahul, preotul si carturarul Ioachim Giosanu.

Prin ridicarea acestuia in treapta, crestinii-ortodocsi bacauani câstigau un pastor bine pregatit si motivat in actiunile sale. In cei 15 ani de când IPS Ioachim slujeste ca episcop, prezenta Bisericii a devenit tot mai pregnanta in viata comunitatii. In aceasta perioada, el a pus piatra de temelie pentru aproape o suta de noi lacasuri de cult, reinnoindu-le pe cele existente.

Cât priveste viata social-filantropica a eparhiei, aceasta a luat amploare in ultimii ani, IPS Ioachim coordonând activitatea a peste 40 de centre si asezaminte sociale. De asemenea, activitatea sa teologica si literara este reflectata in cele 15 volume care au vazut lumina tiparului, dar si in multimea de articole aparute in publicatiile de gen.

Privind in viitor, IPS Ioachim spunea in ziua intronizarii sale ca arhiepiscop: „Am atâtea proiecte în plan pastoral-misionar, administrativ-gospodaresc, social-caritabil, cultural-religios, liturgic sau editorial, incât mi-ar mai trebui ceva din timpul acesta efemer sa le implinesc, insa numai Dumnezeu stie câte-mi sunt date sa realizez!”

In partea de rasarit a Ierusalimului lânga Poarta Oilor, se gasea o scaldatoare în care multime de bolnavi se faceau sanatosi, caci “un înger al Domnului se cobora în scaldatoare si tulbura apa si cine intra întâi, dupa tulburarea apei, se facea sanatos, ori de ce boala era tinut” (Ioan 1, 4). Apa aceasta primise puteri tamaduitoare; de minunea vindecarii însa, nu se putea împartasi decât acela care intra primul dupa tulburarea ei. Aici zacea de 38 de ani un slabanog ce astepta sa se vindece… dar mereu altcineva i-o lua înainte… dar el nu-si pierdea rabdarea. Minunata rabdarea sa! Rabdarea adevarata nu e o virtute pasiva, o capitulare, ci asteptarea unei rezolvari, a unei izbaviri venite de undeva.
Binecuvântat este omul care nu cleveteste când se afla în suferinta, ci cerceteaza cauzele suferintei cu rabdare si nadejde în Dumnezeu. Acest paralitic a petrecut ceea ce ar însemna un veac întreg pentru omul sanatos, zacând în patul sau si împingând mai degraba timpul înaintea lui decât sa fie el împins de timp. Ce rabdare biruitoare avea acest om! Ce osteneli peste puterile omului ca sa se târasca pâna la scaldatoare atunci când îngerul Domnului tulbura apa! Ce nadejde neclintita în tamaduirea lui – de la zi la zi, de la an la an; dar si de la deceniu la deceniu! Acest slabanog, pe care ni-l înfatiseaza Sf. Evanghelie de astazi, ne pune în fata suferinta, pacatul si singuratatea. Si iata ca rabdarea lui a fost rasplatita când, într-o zi, venind Mântuitorul si vazându-l, I se facu mila de el si apropiindu-se, îi zise: „Vrei sa fii sanatos?” Raspunsul veni clar si convingator: „Doamne, n-am om sa ma arunce în scaldatoare. Caci pâna sa ma duc eu, altul se coboara.” Si atunci Mântuitorul, nu i-a spus ca nu e nevoie sa-l mai arunce cineva în scaldatoare, ci i-a spus: „Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi.” Si în clipa aceea, bolnavul s-a ridicat, si-a luat patul si a plecat.
Precum boala grabeste moartea trupului, tot astfel pacatul grabeste moartea sufletului, moarte manifestata prin ura fata de oameni si necredinta fata de Dumnezeu. Sa nu uitam ca lumea de azi este asemenea unui mare spital, plin de bolnavi de tot felul: orbi, schiopi, paralitici etc. Ceea ce este boala pentru trup, este pacatul pentru suflet.
Tulburarea mistica a apei se permanentizeaza în mod tainic, duminica de duminica, sarbatoare de sarbatoare, pe altarele Bisericii în clipa solemna si sfânta a prefacerii elementelor euharistice de la Sf. Liturghie. Toti slabanogii trupesti si sufletesti au astfel posibilitatea sa se arunce în aceasta Vitezda a Harului în care Duhul Sfânt se coboara, în chip tainic spre a-i vindeca. Aceasta sa învatam din Sf. Evanghelie de astazi si sa punem în practica aceasta chemare sfânta facuta noua de Domnul nostru Iisus Hristos prin Biserica Sa. Din clipa aceea, probabil pentru totdeauna, îngerul lui Dumnezeu a încetat sa coboare în Scaldatoarea Oilor si sa tulbure apa; ca iata, Mesia se aratase, Domnul Îngerilor, care tamaduieste fara niciun mijlocitor. În vreme ce oamenii se aflau sub Lege, fiind slujitori ai Legii, Domnul S-a folosit de slujitorii Lui. Dar acum ca Harul s-a pogorât si Legea a fost data la o parte, atunci Domnul Însusi se apropie de oameni, precum tatal de fiii sai, si chiar El, cu mâinile Sale, le daruieste lor daruri în chip nemijlocit.
„Binecuvântat este omul care nu cleveteste când se afla în suferinta.”

Pr.Liviu Burlacu, Centrul „Izvorul Tamaduirii” Bacau

Intr-o zi, un tânar a gasit un ou de vultur si l-a pus în cuibul unei gaini. Vulturul a iesit din ou si a fost adoptat de gaina. Toata viata, vulturul care nu stia ca este vultur a stat printre gaini, facând ce fac acestea: scormonea pamântul dupa seminte si insecte. Nu zbura, desi avea aripile de câteva ori mai mari decât ale suratelor gaini. Anii treceau, iar vulturul îmbatrânea ca gaina. Într-o zi, a vazut o pasare zburând deasupra. Plutea în aer, dusa de curenti. „Ce minunatie!”, si-a spus cu regret vulturul. „Este un vultur, capetenia pasarilor”, i-a spus o gaina de lânga el. „Dar nu te mai gândi la el. Niciodata nu vei putea fi asa”. Ascultator, vulturul nu s-a mai gândit la minunatia pe care o vazuse, iar dupa câtiva ani a murit crezându-se tot gaina.
Aceasta poveste trista subliniaza cât de important este cu ceea ce ne identificam. Oamenii sunt ca mladitele de vita-de-vie; avem nevoie de o vie pe care sa ne altoim. Vita în care ne altoim ne conditioneaza modul în care ne vedem pe noi însine, asteptarile pe care le avem si idealurile pe care le urmam. Materialismul, placerea si puterea sunt printre cele mai populare vite ale timpurilor noastre, în care se altoiesc cei mai multi dintre semeni. Dar odata ce ne identificam cu o vita falsa, modul în care ne percepem pe noi însine si apoi modul în care ne ducem viata devine unul fals.
În Vechiul Testament, identitatea religioasa si nationala a Israelului este amintita adesea ca o vita-de-vie pe care Dumnezeu a plantat-o. Astfel ca, atunci când Isus afirma ca el este vita, evreii au înteles cuvintele sale ca pe o invitatie la a-si transfera fidelitatea dinspre nationalismul evreiesc spre persoana si mesajul lui Cristos. Pentru a fi siguri ca înteleg mesajul, Isus le spune ca nu este o vita oarecare, ci adevarata vita-de-vie. Pentru a-l accepta pe Isus ca vita cea adevarata, în care sa se altoiasca vietile noastre, trebuie sa privim orice ideologie sau institutie umana care ne cere ascultarea totala ca fiind imperfecta sau falsa.
Vulturul din poveste a fost ca o mladita altoita pe o vita falsa. De aceea a ramas o pasare falsa toata viata. Daca o pasare înteleapta i-ar fi spus adevarul despre el, ar fi putut sa faca schimbarea de autoidentificare de la gaina la vultur. Aceasta schimbare radicala de autoîntelegere i-ar fi permis sa îsi descatuseze trasaturile care fac din vultur capetenia pasarilor. În ceea ce ne priveste, trebuie sa ne definim în termenii unitatii noastre cu Cristos, asa dupa cum mladita si via sunt una. Abia dupa aceea vom putea sa aducem roade bune; acelasi roade pe care Cristos însusi le aduce.
Ne putem aminti si de povestea trista a cardinalului Wolsey cel care, în timpul regele Henric al VIII-lea al Angliei, a acordat ascultare totala statului si nu lui Dumnezeu. Pe patul de moarte a rostit aceste cuvinte memorabile: „Daca l-as fi slujit pe Dumnezeu cu atâta daruire cum l-am slujit pe rege, el nu m-ar fi parasit la batrânete”. Viata lui a fost ca aceea a vulturului ghinionist. Tocmai de aceea, Evanghelia ne invita sa ne cunoastem mai bine, sa ne altoim pe adevarata vita care este Isus Cristos.
„Avem nevoie de o vie pe care sa ne altoim.”

Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolica „Sf. Nicolae” Bacau