Asteptata indeosebi de catre cei mici, cu ghetute curate si sperante culinare dulci, sarbatoarea Sfântului Ierarh Nicolae este pentru crestinii din municipiul Bacau dublu prilej de praznuire. Duminica, 6 decembrie, enoriasii Parohiei Romano-Catolice „Sf. Nicolae” sunt asteptati sa participe la Liturghia solemna de hram ce se va celebra, incepând cu ora 10.30, in Biserica „Sfintii Petru si Paul”, mai incapatoare, alaturi de preotii parohiei. Predica hramului va fi tinuta de preotul Adam Lucian, fost vicar in aceasta parohie, la aceasta ora paroh in cartierul Izvoare. La Catedrala Ortodoxa „Sf. Nicolae”, Sfânta Liturghie de hram va fi savârsita, dupa programul normal, de preotii slujitori si invitatii lor. Celor care isi serbeaza onomastica duminica, 6 decembrie, cotidianul Desteptarea le ureaza numai bucurii, sanatate si „La multi ani!”.

Prima catedrala a credinciosilor ortodocsi bacauani

In centrul Bacaului, de peste 150 de ani, strajuieste cu silueta sa de catedrala Biserica ortodoxa „Sfântul Nicolae”. Pentru ridicarea acesteia, credinciosii bacauani si-au adus obolul lor vreme de zece ani, prin mijlocirea caminarului Pavalache Cristea de numele caruia se leaga si infiintarea actualului spital judetean. Ea a venit sa innoiasca fata vechiului lacas de cult târnosit in secolul al XV-lea. Construirea noii biserici,inceputa in anul 1848, s-a finalizat in 1850 când aceasta a fost sfintita de catre Preasfintitul Veniamin Roset, episcop de Roman la acea vreme.

In realizarea sa s-a folosit o combinatie de elemente arhitecturale traditionale si moderne, conferind intregului ansamblu o monumentalitate aparte. In anul 1871 ansamblul ecleziastic a fost completat cu un paraclis inchinat Sfintilor Mari Mucenici Mina, Pantelimon si Haralambie, prin donatiile lui Panaite Ianoli. Fresca bisericii, realizata in anul 1897, a fost refacuta dupa jumatate de secol de catre pictorul George Vasilescu. Biserica „Sf. Nicolae” a fost martor mut al multor evenimente istorice petrecute in piateta din fata sa, incepând cu citirea Proclamatiei Unirii de la 1859 de catre poetul Vasile Alecsandri.

De acest lacas de rugaciune este legata o buna parte a activitatii pastorale a vrednicului de pomenire episcop al Husilor, Ioachim Mares, cel care a restaurat edificiul bisericii in anul 1976, dupa ce o mare parte a ei a fost arsa intr-un incendiu pus de o mâna criminala. Fresca a fost refacuta de catre pictorii Ecaterina Ardeleanu si Aurelian Bucataru, iar catapetesma ce dateaza din anul 1847 a fost restaurata. De câtiva ani, la Biserica „Sf. Nicolae” se desfasoara o ampla activitate de reinnoire a edificiului sub coordonarea preotului-paroh Costica Busuioc, actualul protopop de Bacau.

O icoana vie- Sf. Nicolae

Sfântul Nicolae a fost episcop in orasul Mira din provincia Lichia, provincie in sud-vestul Asiei Mici, dar ramasitele sale pamântesti se afla in catedrala din portul italian Bari, pe malul marii Adriatice, in sudul Italiei, deoarece in anul 1087, mai multi corsari italieni le-au aflat parasite de catre locuitorii din Mira, fugiti din oras de teama unei invazii a turcilor. Viata sfântului episcop al Mirei este intre cele mai cunoscute vieti de sfinti, iar sarbatoarea lui este asteptata cu nerabdare de copiii din multe regiuni.

Conform datelor pastrate de traditie, Nicolae era fiul unor parinti crestini din Patara, in Sichia, si de mic copil a dat semne de o alegere, deosebita din partea lui Dumnezeu. A vizitat manastirile din tinutul Tebaida, unde a ramas mai multa vreme printre pustnici, dar s-a reintors in orasul natal. Episcopii intruniti la Mira pentru desemnarea unui succesor al episcopului de Mira decedat, nereusind sa cada de acord asupra persoanelor propuse, au hotarât sa-l aleaga pe omul care a doua zi dimineata avea sa intre cel dintâi in biserica; si deoarece Nicolae a venit primul la sfântul lacas pentru a se ruga, ei l-au ales episcop. La inceput s-a impotrivit, dar intelegând ca este voia lui Dumnezeu a primit, si dupa cuvenita pregatire a fost consacrat episcop.

Ca pastor sufletesc a dovedit dragoste si grija fata de turma sa nu numai in trebuintele sufletesti, dar si in lipsurile materiale. Se aminteste cazul unui om sarac care nu reusea sa-si marite pe cele trei fete ale sale, si in disperare le-a indemnat sa urmeze si ele exemplul persoanelor usuratice. Aflând despre aceasta, sfântul episcop a pregatit o punga mare de bani si in timpul noptii a aruncat-o pe fereastra in casa nefericitului tata; peste câteva zile, fiica mai mare se pregatea de nunta. Asa s-a intâmplat si cu a doua fata. Plin de mirare, tatal a inceput sa stea la pânda intr-un loc ascuns, pentru a-l descoperi pe binefacatorul sau atât de marinimos. Astfel a aflat ca episcopul Nicolae il salvase pe el si pe fiicele lui de la o fapta necugetata; cu lacrimi in ochi a cazut in genunchi, i-a cerut iertare si i-a multumit; desi episcopul i-a interzis sa vorbeasca despre cele intâmplate, el nu a incetat sa laude bunatatea si delicatetea pastorului lor sfânt.

Un alt fapt amintit de cronici este invierea a trei copii omorâti de un hangiu lacom de bani si de câstig necinstit. Tocmai in noaptea crimei, Sfântul Nicolae se odihnea in hanul acela, fiind in trecere, probabil, spre Niceea, pentru a lua parte la primul Conciliu ecumenic. instiintat de Dumnezeu in vis, a coborât in beciul unde hangiul aseza trupurite taiate ale copiilor intr-un vas de lemn; vazându-se descoperit, a cazut la pamânt de groaza. Sfântul Nicolae a facut semnul sfintei Cruci si deodata copiii au revenit la viata, ca dintr-un somn adânc, si l-au inconjurat cu drag pe batrânul episcop. Apoi s-a indreptat spre calaul lipsit de inima si l-a ajutat sa-si recunoasca greseala si sa se impace cu Dumnezeu. In amintirea acestei minuni, ziua Sfântului Nicolae a devenit pentru multi copii zi de mare sarbatoare.

Si marinarii il cinstesc pe Sfântul Nicolae ca ocrotitor al lor, deoarece se spune ca pe când era inca in viata a fost invocat in gând de marinarii aflati intr-o mare primejdie si el s-a aratat in mijlocul lor si a linistit uraganul, precum si furtuna din sufletele lor.
Consemnarea in cronici a acestor fapte si istorisirea lor din generatie in generatie pastreaza vie icoana sufletului plin de bunatate al Sfântului Nicolae, trecut din aceasta lume pe la jumatatea secolului al IV-lea, si reamintesc marea porunca a dragostei fata de aproapele.

Imi este drag Lucius Annaeus Seneca atunci când imi spune ca inteleptul nu poate fi atins de niciun rau, deoarece, dobândind ataraxia, calmul si bucuria depline, el accepta ordinea universala a naturii. Viata cea mai fericita este cea potrivita, armonizata cu natura. El recomanda ca pasiunile – placerea, durerea, mânia, gelozia, ambitia – sa fie extirpate sau controlate, “caci, in clipa când ajung sa puna stapânire pe cineva, pasiunile sunt mai puternice decât cel care-si inchipuie ca le conduce” (Seneca, “Scrieri filosofice alese”, Editura Minerva, Bucuresti, 1981). Si cum sa nu-mi fie drag, atunci când imi spune ca numai inteleptul este bogat, intrucât nu-i lipseste nimic, in ordine spirituala, fiind, astfel, superior chiar si regilor si imparatilor care, se stie, pretuiesc averile?
Nu-mi este drag Seneca. A fost – Doamne! – sfetnicul lui Nero, alaturi de Burrus, prefectul pretorienilor. Când Nero, in 59 e.n., o ucide pe Agrippina, mama sa, Seneca a acceptat matricidul. Nu stiu daca l-a acceptat fara mari remuscari, dar l-a acceptat. Prin 58 e.n., cel care facea statui Inteleptului (sophos), cel care repudia in opera sa etica bogatia a fost acuzat de unii senatori ca s-ar fi imbogatit excesiv.
Imi este drag Seneca atunci când sta ferit de lumea cu sufletul otravit din jurul lui Nero. Ascultati-l: “Viata e scurta, nu pentru ca asa o primim, ci pentru ca asa ne-o facem. Nu suntem niste nevoiasi la cheremul ei, ci pur si simplu risipitori. Bogatiile uriase, regesti, când ajung in mâinile unui stapân nechibzuit, se imprăstie intr-o clipita. Dimpotriva, oricât ar fi de modeste, daca sunt incredintate unui paznic bun, sporesc cu timpul. La fel si existenta noastra se intinde mult pentru cel care si-o chiverniseste cum se cuvine”. (Op. cit. pag. 42).
Nu-mi este drag Seneca. Apropierea de Nero, imparatul, n-a fost intâmplatoare. In 50 e.n., când Claudiu, imparatul, il adopta pe Lucius Domitius Ahenobarbus, fiu al Agrippinei, care va lua numele de Nero, Seneca ii devine preceptor. Am putea gândi ca unele dintre aiurelile agresive ale lui Nero isi au originea in sfaturile lui Seneca?
Imi este drag Seneca. Dupa moartea lui Burrus, in 62 e.n., Seneca ii solicita lui Nero ingaduinta de a se retrage din viata politica. A renuntat, treptat, chiar si la activitatile publice si mondene. A ramas doar filosof… In urmatorii trei ani va scrie “Despre tihna”, “Problemele naturii”, “Carte de filosofie morala”. Traieste retras, dedicat cugetarii filosofice si sotiei sale Paulina. Acum scrie: “Avem insa nevoie de tihna: departe de orice amestec din afara, departe de gloata care ne-ar putea abate de la convingerile noastre, si asa sovaielnice, putem fi consecventi. Astfel viata, netulburata de nestatornicia gândurilor, noastre, isi va urma in liniste fagasul” (Op. cit., pag. 185).
Nu-mi este drag Seneca. A scris despre blândetea lui Nero, imparat criminal: “Blândetea sufletului tau se va revarsa putin câte putin si se va risipi in intregul imperiu si toate se vor face dupa asemanarea ta” (Op. cit. pag. 116).
Imi este si nu-mi este drag Seneca. Când s-a descoperit conspiratia lui Piso, care urmarea asasinarea lui Nero, Seneca a primit ordinul de a muri. Se pare ca stia de conspiratie, dar n-a fost implicat. S-a sinucis cu demnitate (65 e.n.). L-am banuit mereu ca a vrut sa urmeze calea lui Socrate, dar demnitatea acestuia in moarte a fost de ordin superior. As fi vrut ca macar in ultima clipa a vietii sa-i spuna lui Nero câteva vorbe grele, sa-i bata obrazul, pentru ca i-a fost preceptor si nu cred ca l-a sfatuit sa se infrateasca vreodata cu netrebnicia.

Ion Fercu

Pe la cincisprezece ani neîmpliniti, citeam pasionata foc unul dintre cele mai celebre romane erotice, interzis mult timp, autorul sau, H. D. Lawrence, fiind acuzat de imoralitate. Numele romanului era „Amantul doamnei Chatterlay”, pe care-l sorbeam pur si simplu, tinându-l camuflat în coperta unei carti de fizica. Obiect la care scârtâiam cam tare, neavând nicio aplicatie, în general, spre stiintele pozitive. Ma faceam ca învat, asadar, dar tata s-a aratat curios de grosimea acelui „manual” si l-a deschis. Dezastru, a dat chiar de o pagina cu o scena fierbinte de tot între lady Chattellay si padurar, urmarea fiind prima cearta serioasa pe care am avut-o cu tata (altele nici nu au mai fost), care si-a cam pierdut cumpatul, m-a mustruluit zdravan, mai ales ca l-am si înfruntat, în loc sa ma arat spasita, vinovata. De atunci ţin minte, chiar daca era tiparit cu litere mai mici, si numele traducatoarei, Antoaneta Ralian. Gratie careia apoi, ani si ani de zile, mai ales dupa 90′, m-am delectat cu câtiva autori de care m-am îndragostit iremediabil, unul dintre acestia fiind Lawrence Durrell, cu extraordinara, hipnotica sa proza din „Cvartetul Alexandriei”. Dar înainte au fost Henry James, Joyce, Virginia Woolf, J. D. Salinger, Saul Below, Iris Murdoch si, bineinteles, scandalosul Henry Miller. Mi-amintesc cum povestea ea însasi, amuzata, despre felul în care i se întâmpla sa roseasca traducând romanele lui Miller, în care erau cuvinte pe care nu le pronuntase niciodata. Cum cauta sinonime pentru numele organelor sexuale, echivalente în româna, cum facea investigatii, documentare pe teren, în Bucuresti, mergând sa-i întrebe pe baietii de cartier cuvinte din argoul sexual. Îmi imaginez cum se uitau smecherasii la distinsa si vârstnica doamna, ce-o fi fost în mintea lor. Dar stiind ca Antoaneta Ralian avea mult umor, cred ca lucrurile capatau o turnura simpatica. Am cunoscut-o, fugitiv, si chiar am schimbat câteva vorbe, acum vreo trei ani. Eram bucuroasa ca ma întâlnisem cu o colega de facultate, Denisa Comanescu, directoarea de la Humanitas, în sala Operei Române, unde urma sa fie prezentat un spectacol al lui Silviu Purcarete, din cadrul Festivalului National de Teatru. M-am îndreptat spre ea, sa stam putin de vorba, iar ea m-a prezentat unei doamne care statea asezata pe un scaun de pe hol, sprijinita într-un baston. Era Antoaneta Ralian, pe care o vedeam prima oara pe viu. Si i-am remarcat imediat cochetaria, felul în care era îmbracata, dar mai ales machiajul, fondul de ten, sprâncenele bine conturate, rujul foarte viu. Stiu ca, dupa ce am schimbat câteva amabilitati, i-am urat, pentru ca era spre sfârsitul anului, să fie sanatoasa si vesela, urarea preferata a lui Caragiale, care-mi place si mie cel mai mult. Mi-a raspuns ca vesela este, dar nu si sanatoasa. Asta nedepinzând de vrerea ei. Pentru ca doamna Ralian era uluitor de dinamica, de curioasa sa vada tot ce era interesant în Bucuresti. Am revazut-o si în alt an, la un eveniment cultural, se spijinea tot de bratul Denisei, care-i fusese discipola la Editura Univers, urmasa ei. I-am admirat, pe lânga marele ei talent de traducatoare, inteligenta ascutita, spiritul viu, luciditatea, umorul, franchetea, vitalitatea neobisnuita. Si imaginaţia jucausa, marea libertate interioara, faptul ca ura tot ce era dogmatic. Avea tot felul de fantezii livresti, delicioase, de pilda, undeva spune ca s-ar fi vazut fumând opium, îngropata în faldurie unui kimono. I-am citit, sedusa de toate aceste calitati, dialogurile cu Radu Parashivescu din volumul „Toamna Decanei” si „Amintirile unei nonagenare”, în care povesteste, cu un farmec indicibil, si cu o fermecatoare simplitate, directete, calătoriile si întâlnirile cu scriitorii ei”, cei pe care-i tradusese. Era foarte charismatica Antoaneta Ralian si plina de viata, la peste 90 de ani, din care a mai trait doar unul, pentru ca, saptamâna trecuta, s-a stins. Îi mângâi cu privirea cartile pe care le am în biblioteca, si-mi vin în minte multe dintre vorbele ei de duh, calde, întelepte. Am sa închei cu un pretios sfat pentru cei mai tineri, dat în felul ei direct, generos: „Nu uitati un lucru, tineri frumosi care dispretuiti batrânetea (nici ei nu-i placea, mai ales cea malitioasa, bârfitoare, n.m.). Ea vine implacabil. Vine si la voi. Primiti-o, daca puteti, cu calm. Fiti mai tari decât ea, rezistati-i, contracarati-o, cu o launtrica tinerete fara batrânete”. Minunata doamna, una de poveste, a detinut acest secret.