Dacă-i toamnă, asta înseamnă deschiderea stagiunilor teatrale și muzicale și un iureș de festivaluri. Chiar noi, băcăuanii, suntem acum în miezul Festivalului Național „George Bacovia” și ne bucurăm de zile frumoase, pline de evenimente interesante, îmbietoare, Pentru că este o manifestare care convoacă la o frumoasă întâlnire mai multe arte, astfel că, pe lângă partea literară (colocvii, dialoguri), publicul și invitații vor participa la concerte, spectacole de teatru, de muzică și poezie, recitaluri, performance-uri, vernisaje de expoziții etc. Va fi un mic maraton cultural, așadar, care va schimba aerul orașului și va colora atmosfera, instaurând un timp al sărbătorii, pentru că ăsta este sensul unui festival.

La ce folosesc aceste festivaluri? Iată o temă și o întrebare pe care le găsim în recentul dosar al revistei „Dilema veche”. Al cărui argument începe cu această afirmație: „Festivalurile sunt, probabil, cel mai bun lucru care s-a întâmplat literaturii române în ultimul deceniu”. Cu siguranță, așa este, pentru că avem nevoie de sărbători, de lucruri frumoase care să ne împrospăteze, să ne însenineze existența, să-i adauge noi înțelesuri. Să ne reconecteze la valorile umaniste.

Voi face, pentru cititorii interesați de subiect, o repede ochire prin paginile acestui dosar, un mic slalom printre texte și opinii. Mircea Vasilescu spune, având perfectă dreptate, că festivalurile nu sunt o modă (Europa e plină de festivaluri, Franța fiind campioană, cu peste 2000 pe an!) că, dimpotrivă, sunt ceva firesc, ele având origini foarte îndepărtate, o îndelungată tradiție. Bună precizare, fiindcă sunt unii și alții care par excedați de un prea mult, de „festivalita” care bântuie ca o modă, la ora actuală, când: „Din te miri ce și mai nimic, se pune de-un festival…

Ideea este că ele sunt bine-venite și că au rostul lor, fiind cerute, dorite de public. Cele cu adevărat importante sunt bine gândite (față de încropelile făcute la mare viteză, decerebrate), au identitate, profesionalism și bun-gust în alcătuire, fiind ferite de invadatorul kitsch, atât de rezistent, de omniprezent. Și, referindu-ne strict la festivalurile literare, ele au marea calitate de a prilejui întâlnirea cu scriitorii vii care, uite, există, îi vezi în carne și oase, stau de vorbă cu oamenii, răspund întrebărilor acestora. Cert este că mai e loc destul pentru fel de fel de festivaluri, cât mai diverse să fie, mai policrome, mai creative. Cultura este un liant social puternic, ea unește oamenii, și astfel de întâmplări sărbătorești cu sens, „reconstruiesc comunitățile umane, sporesc coeziunea socială”. Care e floare rară pe la noi, din păcate, dezbinarea, mai curând, fiind cea care face jocurile.

De aceea e bine să mergem la festivaluri, să mai schimbăm percepția vieții cotidiene, ieșind din rutină, ne bucurăm împreună. Cum? Descoperind că nu suntem singuri, izolați, că aparținem unor spații, că avem sentimente, trăiri care pot fi împărtășite cu alți semeni, că ne putem emoționa împreună ascultând multe povești noi despre oameni și aventurile lor de cunoaștere. De ce să refuzăm, „la încrucișarea timpurilor, posibilitatea unei insule” (Houellebecq), a unei oaze de bună dispoziție, a unor momente de bucurie curată?

Hai la festival!

Până la premii, pe care le aşteaptă toată lumea, cum le-au aşteptat în Sala Mare a Teatrului Municipal „Bacovia” nominalizaţii şi finaliştii, reporterul simte nevoia să facă, la cald, trei precizări. Prima ar fi că, în sfârşit, festivalul a fost declarat „naţional”, titulatura fiind Festivalul Naţional „George Bacovia”. Să fie clar pentru toţi şi pentru totdeauna sau până când, peste timp, ar putea deveni „internaţional”.

A doua, şi foarte importantă şi aceasta pentru timpul viitor, pentru istoria literară, a fost decretat, înfiinţat, după discuţii de mai mulţi ani, Premiul Naţional „George Bacovia”. Nu este nicio copie, nu este niciun afront, pur şi simplu numele poetului trebuia legat de un Premiu Naţional.

Şi a treia, actuala ediţie a Festivalului Naţional „George Bacovia” a beneficiat de prezenţa celor mai importanţi scriitori, critici şi istorici literari din România şi de o organizare ireproşabilă, meritul fiind al directorului Adrian Jicu şi al echipei de la Biblioteca Judeţeană „Costache Strudza”.

Dialogurile Bac-Fest: Mircea Cărtărescu – Radu Vancu

Cum vremea concluziilor nu a venit, să mai consemnăm la această ora, 21.30, din 15 septembrie 2018, că s-a desfăşurat şi primul Dialog BAC-Fest, un experiment reuşit, chiar dacă aveam ceva rezerve la început. Un dialog interesant, plin de idei, desfăşurat elegant, scânteietor pe alocuri, din moment ce 300 de oameni n-au mişcat în scaune timp de 90 de minute. A fost un dialog despre literatură, poeţi, grupări, teme, personaje, despre geniu şi demon, despre lupta pe baricade, un dialog în care personajul pozitiv a fost poetul, romancierul Mircea Cărtărescu, iar cel care a avut rolul de a-l pune la treabă a fost poetul şi criticul Radu Vancu. Poate va mai fi timp să mai vorbim despre asemenea „dialoguri” la un festival.

1 de 5

Premianţii Festivalului Naţional „George Bacovia”

Juriul a fost format din Bianca Cernat, Alex Goldiş, Radu Vancu, Bogdan Creţu, Adrian Jicu. Poate vă întrebaţi cine sunt. Sunt tineri, foarte tineri poeţi şi critici literari. Pe ei ne bazăm de acum. Îi prezentăm în ordinea în care au fost premiaţi de către Adrian Jicu, directorul Festivalului.

– Premiul Special al Asociaţiei Patrimonium Bacoviensis – profesorului dr. Gheorghe Iorga, scriitor, eseist, cercetător, traducător din persană.
– Premiul pentru cartea de debut (premiu acordat în premieră) – Dan Dediu, pentru volumul „4,5 litri sânge, miliardar”.
– Premiul pentru Cartea de Poezie – Claudiu Komartin, pentru volumul „Maeştrii unei arte muribunde”.
– Premiul pentru Cartea de Critică Literară/Eseu – acad. Ion Pop, pentru volumul „Poezia românească neomodernistă”. Printre nominalizaţi s-a aflat şi Constantin Călin, care fusese premiat cu o seară înainte de Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor.
– Premiul Naţional „George Bacovia” – Emil Brumaru, pentru întreaga activitate. Răspunsul la Laudaţio a fost un emoţionant omagiu adus lui George Bacovia, cu amintiri de la primul festival „Bacovia”, din 1971.

1 de 17

Festivalul continuă şi duminică, 16 septembrie.

Între orele 10.00 – 16.00, pe Linia 17 circulă „Autobuzul Bacovia”. Băcăuanii care dovedesc că au la ei un volum semnat de George Bacovia pot circula gratuit. Cine doreşte poate citi, recita poezii călătorilor.

De la ora 16.00, la Teatrul „Bacovia” continuă dialogurile Bac-Fest. Cătălin Dorian Florescu a venit din Germania pentru a dialoga pe temele din ultimul său volum: „Bărbatul care aduce fericirea”.

În Piaţa Tricolorului, de la ora 18.00 – muzică. Cristina Dăscălescu – fado, Alexandra Uşurelu Band şi Proconsul.

Citesc din program: 15 septembrie 2018, ora 12.00: UBUNTU – performance realizat de poeţii particiapnţi la Festivalul Naţional “George Bacovia”

Ce are a face UBUNTU cu poezia? Ştiam că este un termen din lumea programatorilor IT, ceva cu calculatoare. Aveam să mă dumiresc când a început UBUNTU. Poeta Violeta Savu a adus un coş cu mere şi pere, de codiţa fiecăruia era legat un bileţel pe care era scris un vers dintr-o poezie şi autorul. A urmat “ruleta fructelor”. S-a extras din coş câte un fruct, după care cel nimerit citea o poezie, două poezii, chiar câte un poem.

Iată şi dezlegarea misterului UBUNTU: Un antropolog le-a propus un joc unor copii dintr-un trib african.

A pus un coş plin cu fructe lângă un copac şi le-a spus că cel care va ajunge primul va câştiga toate fructele.

Când a dat startul pentru alergare, toţi copiii s-au luat de mâna şi au alergat împreună, apoi s-au aşezat să se bucure de premiu.

Când i-a întrebat de ce au alergat aşa, din moment ce unul singur ar fi putut câştiga toate fructele, i-au raspuns: Cum ar fi putut fi unul dintre noi fericit, dacă toţi ceilalţi ar fi fost trişti?

Ubuntu – un cuvânt vechi african, concept-baza a culturii Xhosa, însemnând „omenie faţă de ceilalţi (semenii noştri)”. Se poate traduce prin „eu sunt ceea ce sunt datorită a ceea ce suntem noi toţi”….

Şi toţi au citit, unii din volum, alţii de pe telefon, de pe o coală de hârtie, iar alţii au recitat.

Cealaltă surpriză a fost locul ales pentru UBUNTU. Poeţii şi poetesele au fost invitaţi la Observatorul Astronomic “Victor Anestin”, la ultimul nivel, pe terasă, de unde au admirat oraşul, au făcut fotografii, după care au coborât în sala de proiecţie, la Planetarium. Acolo au citit poeţii din creaţiile proprii. Nu mai suntem în secolul XX, în anul 1971, când prima ediţie a Festivalului “Bacovia” a debutat la statuia poetului, dezvelită chiar cu acea ocazie, când tot oraşul era violet, când festivalul era deschis de preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. Zeci de scriitori, cei mai mari la vremea aceea au citit poezie proprie, iar actorii teatrului au realizat un extraordinar spectacol din poezia lui George Bacovia. Cine îşi mai aminteşte! Şi poezie s-a citit la statuia Poetului mulţi ani, fie de actori, de poeţi, de elevi, de copii. În fiecare an, trecătorii ascultau vrăjiţi versurile poetului simbol al Bacăului şi al României. L-am întâlnit pe terasă pe Emil Brumaru, poetul atât de îndrăgit şi cântat de tineri, care îmi spunea că a fost la prima ediţie a Festivalului, în 1971. “A fost ceva extraordinar. A fost superb. Nu am uitat niciodată acel festival.”

Acum suntem în secolul XXI şi citim poezie la Observatorul Astronomic.

Din întâmplare, la UBUNTU, în Planetarium, am stat lângă maestrul Emil Brumaru, în dreapta, Mircea Cărtărescu, în faţă, şi Val Mănescu, în dreapta.

1 de 7

Şi merele, şi perele îşi dezvăluiau secretele: au citit Doina Ioanid, pentru Nora Iuga (absentă medical) a citit Dan Petruşca, Ioana Nicolaie, Claudiu Comartin, Dan Dediu, Gabriela Fecioru, Dan Petruşca. În timp ce versurile curgeau, prin sală a început să circule Cartea de Onoare a Bibiliotecii Judeţene. Nepotrivit moment.

Merele şi perele părăseau coşul şi Emil Brumaru nu mai ieşea la rând. Dacă nu citeşete Emil Brumaru, de ce a mai fost chemat. Citeşte Ioan Pop (printre poezii şi una care se cheamă “După amiază cu Bacovia”), Anastasia Gavrilovic, (observ că nici Mircea Cărtărescu nu are măr. Va citi?), Radu Vancu (un lung poem), Bogdan Alexandru Stănescu. Iese para cu Emil Brumaru. Sub cupola Planetariumului se aud vocea şi versurile poetului Emil Brumaru. A fost frumos. Citeşte Mioara Băluţă, Ioan Tudor Iovian, de loc din Buhuşi, un mare poet, Tincuţa Horonceanu Bernevic, Mirela Bălan şi, cu ultima pară extrasă de Adrian Jicu, Violeta Savu încheie UBUNTU. Mircea Cărtărescu a stat cuminte în fotoliu, a ascultat atent, s-a uitat la nişte fotografii făcute cu Emil Brumaru, pe terasă. N-a avut măr, nici pară. N-a citit poezie. Toţi îl aşteptau. Va vorbi însă după amiază, la Teatrul Municipal.
Unde-i Bacovia?, mă străfulgeră o întrebare. Nu este, nu a fost, nimeni nu a pomenit numele Poetului la Festivalul dedicat lui. Nimeni nu a citit o poezie de George Bacovia.

Eu aş fi pus un patefon cu vocea lui. Sau o bandă de magnetofon. Sau poate un CD. Să audă stelele, şi Luna, şi Jupiter aceste frumoase versuri din poezia ALB, semnate de George Bacovia:

Orchestra începu cu-o indignare graţioasă.
Salonul alb visa cu roze albe –
Un vals de voaluri albe …
Spaţiu, infinit, de o tristeţe armonioasă …

În aurora plină de vioare,
Balul alb s-a resfirat pe întinsele cărări –
Cântau clare sărutări …
Larg, miniatură de vremuri viitoare …

Şi luni se împlinesc 137 de ani de la naşterea Poetului.

Cornel Paiu, preot și scriitor. Liviu Apetroaie îi surprinde fericit vocația pentru aceste chemări de excepție ale cugetării: „…poezia religioasă a lui Conel Paiu dă samă, vorba cronicarului, de un spirit elevat, instruit în lumea bisericească, dar cu talent autentic şi cu grijă faţă de cuvânt. Poemele sale sunt legate logic (se observă după numerotarea lor de tip scriptoric), vin, pe secţiuni în continuitate şi alcătuiesc un op cu directă adresare spirituală şi cu multiple rezolvări lirice consacrate”. Care este următorul său proiect editorial?…

„A scrie este pentru mine, spune preotul-scriitor, un act deliberat de încontinuă devenire sau de continuare a existării, nu fizice, pe care de altfel niciun act scriptic n-o poate determina, atunci când nu-i vorba de o suprimare, venită din partea unei voinţe exterioare – şi chiar a propriei voinţe interioare, situaţie care presupune şi, poate impune, o voinţă persuasiv exterioară, o dominare care viciază, alterează sau suprimă voinţa interioară, discernământul subiectiv, aruncând fiinţa în amfiteatrul existenţei tragice – sau nici când nu-i în discuţie o maladie pe care totuşi medicina o poate ameliora sau vindeca, când aceasta nu este cronică, ci spirituale, metafizice, prin care nu înţeleg ceva abstract, cum în general se percepe, ci înţeleg o existenţă plenară, consecventă unor trăiri ale sublimului, o asceză în care se împletesc lianele zilelor, trecând natural prin anotimpurile biologice, mult lăsate în urmă de cele ale creaţiei, când senine, când înnourate, când exaltând de bucurie, când prăbuşite de tristeţe.

Prelungesc prin scris începutul unui vis, fiziologia sublimului revelat, conturul unui adevăr, «liturghisirea» unor armonii universale fără de început şi fără de sfârşit, îmbinând tradiţionalul cu modernul, visul cu realitatea, cuvântul cu necuvântul, insinuându-mă astfel, subiectiv, ritualic, dinspre prezent, în amprentele lumii.

Prin «Biblioteca din turn», volumul altor «răstimpuri de poezie», conceput şi acesta în mai multe secvenţe, triadic-epopeic-aluvionar, care va apărea toamna aceasta la Editura Scrisul Românesc din Craiova, unde am şi debutat în 2010, cu volumul «Paznicii pereţilor – răstimpuri de poezie», căruia i s-au adăugat alte două volume («Paznicii pereţilor – secundus», Piatra Neamț, Editura Cetatea Doamnei, 2014 şi «Paznicii pereţilor – Summa. Harmoniae. Unus», Bacău, Editura Corgal Press, 2015), pentru împlinirea unei trilogii, pe care intenţionez a o reedita într-o ediţie revizuită şi adăugită, îmi duc mai departe epopeea proiectului liric al existării, aşa cum prin volumul «Sinai – liturghisire», la care scriu deodată cu «Tabor – liturghisire» (Editura Zona Publisher, Iaşi, 2013), dacă nu chiar anterior acestuia, adică încă din anul 2005, edific o epopee lirică a ascensionalului, existenţială, existenţialistă şi teologică, în care sacrul – adevărul, realul divin, nonfigurativ, revelat şi revelant şi profanul – visul, figurativ, amorf şi dinamic se împletesc, precum «funiile răsucite» sau «funiile împletite», din arta populară, şi aceasta de esenţă ascensională, probând lupta dintre formal şi sublim, dintre lege şi dogmă, dintre umbră şi lumină, dintre sacru şi profan, dintre materie şi nonmaterie/ antimaterie, dintre trup şi netrup, dintre amorf şi ordonat/ inteligibil/ armonios, dintre lumesc şi nelumesc, dintre trecător şi netrecător, dintre limitat şi infinit, dintre entropic şi inspirat/ revelat.

Exerciţul liric existenţial-teologic devine o necontenită, neostenită, neostoită şi permanentă urcare pe munte, care poate fi cel al primirii legii, autoritar, direct, poruncitor («Sinai»), cel al jertfei, smereniei, ascultării, iubirii, iertării («Golgota») sau cel al transfigurării, primenirii, sfinţirii, îndumnezeirii («Tabor») şi care, toate, ar putea fi înmănuncheate pe cel al «Fericirii» sau al «Fericirilor», de pe care am nădejdea că încă se mai aude, în etropismul elementar contemporan, murmurul unei rugăciuni, preludiul unui psalm, ca un firicel de apă rece de munte şerpuind către iezere adânci, în care, din când în când, foarte personal, se pogoară arhangheli şi îngeri buni, cu aripi de lumină tămăduitoare.”

„Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, Iisus le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie… Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8,34-36) – sunt cuvinte mai actuale ca niciodată într-o lume ca cea de astăzi, în care Evanghelia este abandonată la nivel de vorbă în vânt și în care domnesc tot mai sufocant confuzia, duhul lumesc, amestecul răvășitor de concepții și de valori. Rostind aceste cuvinte, Iisus Hristos ne dezvăluie incomparabila valoare a sufletului şi importanţa unică a mântuirii lui. De ce este „sufletul” așa de scump înaintea lui Dumnezeu, încât nimic din lumea aceasta nu-i vrednic de el?

Ca să ne putem da seama ce este sufletul și ce însemnătate are el pentru viața noastră pământească, cel mai simplu este să comparăm trupul unui om mort de curând, cu trupul unui om viu. Și cadavrul are oase, mușchi, nervi și sânge; dar nu se mișcă, nu simte, nu vorbește și nu gândește ca omul viu. Ce-i lipsește oare? Îi lipsește puterea aceasta tainică și nevăzută insuflată de Însuși Dumnezeu în făptura primului om, putere care pune în mișcare trupul și pe care o numim suflet !

Sufletul este și va rămâne pentru viața de aici o mare taină ascunsă vremelnic în trupul omenesc. El a fost comparat cu un diamant ceresc de mare preț. „Dacă privim prin el făpturile și lucrurile lumii, toate strălucesc cu o frumusețe care întrece toate frumusețile acestei lumi. Dacă privim prin el mormintele, ele se deschid și morții se văd ca și viii. Dacă privim prin el Cerul, cu lumea duhurilor înțelegătoare, toate se luminează și vedem plinătatea Împărăției vieții”(Părintele Sofian). Sufletul omenesc este asemenea Tatălui în ceea ce privește mintea, care este izvorul cunoștinței; este asemenea Fiului în ceea ce privește Cuvântul lăuntric așezat în noi de la Botez și Care este începutul înțelepciunii; și este asemenea Duhului Sfânt în ceea ce privește libertatea voinței, care este rădăcina tuturor bunătăților.

În suflet stă toată superioritatea ființei umane față de restul viețuitoarelor, în el se află tot ceea ce face din om stăpânul universului. În suflet stau rațiunea sau mintea, priceperea și judecata, cu ajutorul cărora omul pătrunde tainele naturii și o cucerește spre folosul său.

Prin darul vorbirii oamenii se înțeleg și se apropie unii de alții, iar prin darul creării valorilor de artă și prin celelalte daruri spirituale, omul se ridică deasupra tuturor celorlalte făpturi de pe pământ.

Ne întrebăm de ce ? Pentru că originea sufletului este Dumnezeu, iar locașul lui este omul. Măreția, valoarea și noblețea sufletului stau în originea sa dumnezeiască. De aceea sufletul este neprețuit. Sau altfel spus, putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic. Toate se pot reface, se pot dobândi la loc afară de suflet. Tocmai pentru a nu ne pierde sufletele Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său. Prin Iisus, nimeni nu îşi pierde sufletul. Prin Iisus, poarta către Dumnezeu şi către mântuire este mereu deschisă. Prin Iisus noi devenim vii pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Prin Iisus putem să câştigăm ceva mai valoros decât întreg universul: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său ?”

Pr.Liviu Burlacu, Centrul „Izvorul Tămăduirii” Bacău