Lector EHF din 2009 și IHF din 2021, profesorul universitar doctor de la Facultatea de Științe ale Mișcării, Sportului și Sănătății din cadrul Universității „Vasile Alecsandri” Bacău a coordonat, din partea Federației Internaționale de Handbal, derularea IHF Trophy, Zona 5 (Africa de Est), la nivel de U17 și U19 feminin, competiție găzduită, în perioada 6-10 mai, de capitala Ugandei, Kampala
Ca acasă
Handbalul băcăuan a lăsat capul în pământ. Iar acolo jos, în pământ, se află o adevărată gaură neagră. Una care a înghițit nu doar echipa masculină de Liga Zimbrilor și pe cea feminină de Divizia A din cadrul CSM Bacău, ci întreaga secție de profil a clubului, cu juniori cu tot. Cât despre fosta glorie a Bacăului, formația de handbal feminin a Științei, aceasta de-abia mai poate fi zărită pe fundul găurii negre și al ligii secunde. Și totuși, handbalul băcăuan știe să ridice capul. Iar când o face, cată cu privirea departe. Hăăăt departe.
Până în Africa, de pildă. În Africa, acolo unde băcăuanul Alexandru Acsinte a ajuns să se simtă ca unul de-al casei. În toamna lui 2023, profesorul universitar doctor de la Facultatea de Științe ale Mișcării, Sportului și Sănătății din cadrul Universității „Vasile Alecsandri” Bacău, a participat, ca trimis al Federației Internaționale de Handbal al cărui lector este din 2021, în Guineea Bissau, la „International Olympic Solidarity Technical Course fosr Coaches”.
Iar anul trecut, profesorul Acsinte a fost mandatat de IHF pentru o acțiune în Mauritania, pe care a trebuit să o decline deoarece evenimentul se suprapunea cu altul, unul mult mai important: nunta fiicei sale. Acum, însă, Alexandru Acsinte a revenit pe Continentul Negru. A făcut-o în dublă calitate, de lector și delegat tehnic, cu ocazia IHF Trophy U17 și U19, competiție de handbal feminin pentru Zona 5 (Africa de Est), derulată între 6 și 10 mai în capitala Ugandei, Kampala. Băcăuanul a fost singurul european prezent în calitate oficială la întrecerea din Uganda. E scris în dosarul IHF al manifestării. Negru pe alb.
„Cântăm noi”
Sandu Acsinte a fost, deci, singurul european prezent la IHF Trophy Women din Uganda. Dar nu și unicul reprezentant al Federației Internaționale. Alături de oficialul român s-a aflat, din partea IHF, și tunisianul Khemissi Ramzi. „Am făcut o echipă grozavă, mai ales că a fost mult, foarte multă de muncă la nivel organizatoric. Condițiile au constituit o mare problemă, însă gazdele au compensat prin entuziasm”, a spus băcăuanul despre competiția care a găzduit, într-o hală ca de fabrică, 35 de meciuri în decurs de cinci zile:
„În mod frecvent se lua curentul electric. Problema nu era de vizibilitate deoarece lumina naturală permitea ca meciurile să se desfășoare în condiții ok până undeva spre ora 18.00, atunci când se lăsa întunericul. Buba era că, în conformitate cu protocolul IHF, înaintea jocurilor trebuiau intonate imnurile naționale ale respectivelor echipe. Daca era să așteptăm până venea curentul, ne-am fi lungit cu competiția de s-ar mai fi jucat, cred, și azi.
Prin urmare, i-am întrebat pe delegații țărilor participante dacă, în caz de forță majoră, nu sunt de acord să renunțăm la imn. Știți ce au răspuns cei din Tanzania? Iar după ei s-au luat și ceilalți? «Cântăm noi imnul, nu e nevoie de stație sau înregistrare audio». Și l-au cântat. Ți se făcea pielea ca de găină. Foarte impresionant”. Și asta e Africa.
Fără păcăleli
Dar nu e numai asta. În plan strict handbalistic, turneul l-a impresionat în mod deosebit pe Alexandru Acsinte. Atât la Under 17, unde au participat Burundi, Somalia, Etiopia, Rwanda, Kenya, Tanzania și Uganda, cât și la U19, la care, alături de toate aceste națiuni a mai fost prezentă Djibouti, victoria a revenit Kenyei.
„La ce calitate am văzut la kenyence, consider că, dacă echipa asta ar avea cadrul de pregătire optim, în cinci ani doar Danemarca, Norvegia și, poate Olanda, ar putea ține pasul cu ea. Alături de Kenya, aș remarca Tanzania ca fantezie în joc”, a devoalat Sandu Acsinte, care a ținut să puncteze caracteristicile competiției din Uganda:
„În permanență și-au asumat riscuri, de exemplu prin pase lungi, în ideea ca mingea să ajungă cât mai rapid la omul liber. Iar dacă, să spunem, omul liber era jucătoarea care, până atunci greșise cinci acțiuni din cinci, tot pe aceasta s-ar fi jucat.
Am văzut atacuri succesive într-atât de bine structurate încât ar fi invidiate și de o echipă de primă ligă de la noi. În egală măsură m-au impresionat viteza de joc, empatia de toate felurile și varietatea procedeelor tehnice, chiar dacă nu am văzut aruncări pe sub mână.
În fine, să notăm că nivelul arbitrajului a fost slăbuț, clar sub cel european. De exemplu, la pași era o problemă majoră: ori fluierau după al doilea pas, ori se întâmpla să se facă și zece pași până să fie sancționată infracțiunea.
Dar, chiar și pe fondul acestor probleme de arbitraj, ce mi s-a părut cu adevărat fantastic este că, în 35 de meciuri, nu s-a fluierat nicio forțare în atac. Și nici nu au existat proteste. Explicația? Nu păcălesc”.
Plăcerea de a juca
La competiția IHF din Uganda a existat o echipă, cea a Somaliei, care nu ar fi putut păcăli chiar dacă și-ar fi propus asta. Motivul? Somalezele nu aveau nicio noțiune de regulament. „Dar niciuna! Știm bine ce reprezintă Somalia din punct de vedere politic și care este condiția femeii acolo. Nu știu, în schimb, cine și cu ce scop a decis ca tinerele handbaliste somaleze să dea curs invitației de a participa la IHF Trophy Women. Cert este însă că pentru ele a fost un autentic șoc.
Un șoc nu doar sportiv, ci și cultural pentru că, pentru prima oară în viața lor, au putut vedea că se poate trăi și altfel. Și în plan handbalistic ele au trăit o revelație. E drept, au pierdut la scoruri astronomice, dar, cu cât înainta turneul, cu atât descoperau mai multe lucruri: de la contactul fizic, pe care la început aproape că-l evitau în întregime și până la anumite relații de joc”, a subliniat Alexandru Acsinte, care s-a declarat mișcat și de un alt aspect. Unul privind toate națiunile participante la Zona 5:
„Aceste țări au ceva ce noi am pierdut în ceea ce privește handbalul: plăcerea de a juca. Se bucură când pot bate mingea pe un teren în aer liber ca vai de lume, cu smocuri de iarbă și pâmânt denivelat, care devine o adevărată mocirlă în sezonul ploios. La noi, în schimb, totul s-a transformat într-un bâlci, influențat de orgoliile manifestate de factorul politic, dar și de părinți”.
Experiențe fantastice
Alexandru Acsinte abia a avut timp să-și despacheteze bagajele și să așeze pe etajera cu suveniruri girafa din frunze uscate de bananier. Asta după ce, firește, a întregit colecția de magneți de pe ușa frigiderului. Aporopo de frigider: cum a fost mâncarea la Kampala?
„Pentru unele dintre echipele participante, micul dejun a fost o problemă deoarece el era compus doar dintr-o banană pitică, o felie de pâine, un ou și un foietaj cu verdețuri. Personal, m-am adaptat, chiar dacă mi-aș fi dorit să mânânc la un moment la prânz și o supă sau o ciorbă.
Mi-a fost adus, în schimb, sosul în care făceau carnea: asta înțeleg ei prin supă. Apropo de carne, puiul era foarte tare, iar capra nu m-am riscat să o atac. M-am focusat pe vită. Într-o săptămână, am mâncat vită cu orez cât să-mi ajungă pentru un an”, a mărturisit băcăuanul.
După atâta vită, poate că e timpul pentru o porție de somon. Mai ales că, Sandu Acsinte trebuie să-și pregătească din nou bagajul: luna viitoare va pleca la Goteborg, în Suedia, unde va oficia la un curs pentru arbitri din partea EHF, al cărui lector este încă din 2009.
Nu se știe când și unde va fi următoarea experiență africană, „dar mă aștept. Sigur, am o colegă IHF care tocmai a revenit din Bahamas, iar Bahamas nu e chiar Uganda, însă, personal, nu regret absolut deloc că am ajuns și la Bissau, și la Kampala deoarece constituie experiențe de viață fantastice”. În așteptarea unei reveniri pe Continentul Negru, Alexandru Acsinte speră din tot sufletul ca Bacăul handbalistic să nu devină în întregime o gaură neagră:
„Ar fi multe de spus, dar mă voi limita la un singur aspect care condiționează situația de la noi: credibilitatea”. Pentru a fi credibil, trebuie să-i privești în ochi pe cei din jur. Iar asta nu se poate întâmpla dacă tragi doar cu privirea, pe furiș. Și cu atât mai puțin dacă rămâi cu capul jos, în pământ.
