Meteorologii au emis, joi, o informare meteo privind ploi torențiale, grindina si vijelii, valabila pâna sâmbata dimineata.

Astfel, instabilitatea atmosferică va fi accentuata, mai întâi în vestul, nordul si centrul țarii. Vineri, instabilitatea atmosferica se muta în jumatatea de est a tarii si la munte, unde vor fi înnorari temporar accentuate si pe arii relativ extinse cad ploi torentiale, cu descarcari electrice, intensificari de scurta durata ale vântului care trecator pot lua aspect de vijelie si izolat grindina.

Si pe parcursul acestei zile sunt asteptate cantitatile importante de apa, peste 20 l/mp si izolat chiar mai mult de 50 l/mp. În restul teritoriului, cerul se curata treptat de nori, iar astfel de fenomene îsi fac aparitia pe spatii restrânse.

Temperaturile maxime vor pleca de la 22…23 de grade în regiunile nordice si vor ajune la 30…31 de grade în sudul tarii.

Zbuciumată vară! Dacă mai aud şi mai văd atâtea lucruri rele, risc să-mi pierd încrederea în umanitate, zău aşa! Scandaluri inimaginabile la bac, corupţie în justiţie, vezi cazul judecătoarelor şpăgare, în fine, de politică şi de luptele interne de aici nici nu mai amintesc.

Cred că e cazul să nu mă mai mir de nimic şi să urmez sfatul lui Mozart, bun pentru toţi muritorii: „Trebuie să vă obişnuiţi cu viaţa şi să învăţaţi să râdeţi”. Păi, ce să spun? De obişnuit cu viaţa m-am obişnuit, că n-am încotro, iar chestia cu râsul chiar îmi place, îmi face bine, şi-l practic de câte ori am prilejul, ca terapie de întreţinere. Că râsul edifică, în timp ce tristeţea, deznădejdea, melancolia pustiesc fiinţa. Ultima oară am râs alaltăieri, când am auzit ce-au ajuns să cerceteze nişte oameni de ştiinţă britanici. Se vede treaba că aceştia au timp, nu glumă, sau că au rezolvat toate chestiunile importante ale umanităţii, din moment ce s-au gândit (adânc, nu altminteri) la motivul pentru care englezoaicele dorm machiate.

Iar concluzia studiului întreprins de ştiinţifici e clară: bietele femei dorm cu smacurile pe faţă ca să arate mai bine şi să le placă partenerii. Săracele, cum ignoră ele pericolul de a-şi strica ochii, tenul, lăsându-le îmbâcsite de farduri, cum riscă ele să-şi îmbătrânească faţa mai repede de teama că nu vor mai avea căutare! Da’ de ce nu aleg ele o soluţie mai simplă? De pildă, să se trezească înaintea partenerului cu ceva timp, ca să se ferchezuiască la oglindă? Şi să i se arate acestuia prospeţele şi frumos machiate.

Dar oare nu adorm ele pictate pentru că au fost cam machite, şi le-a doborât oboseala instalată după ce au dat pe gât ceva băuturică în exces? Că sunt cunoscute două adevăruri în ceea ce le priveşte. La capitolul frumuseţe nu stau tocmai bine, sorry, dar asta-i realitatea, şi, ca tabloul să fie complet, nu se dau în lături nici să umble bete pe străzi, mai ales când sunt fel de fel de evenimente, sărbători, etc., de care Londra nu duce lipsă defel. Am văzut în câteva seri grupuri, grupuleţe de fete colindând pe străzi cu sticle sau cutii de bere în mână, ţinându-se una de alta, mai împiedicându-se, din când în când (destul de des), dar râzând de mama focului.

Nu le păsa de nimic, se simţeau în largul lor şi se distrau cât puteau. Cât despre felul cum erau îmbrăcate, ce să mai zic? Haine puse aiurea, lălâi, extravagante, în cele mai ţipătoare culori, ciorapi rupţi, şăpci şi pălării haioase, totul părea trântit pe ele la mare viteză, fără vreo preocupare în direcţia unei minime potriveli, a unei fărâme de bun-gust. Mi-au făcut impresia că sunt cât se poate de naturale, de detaşate, nepăsându-le decât de buna lor dispoziţie. Asta până ce am aflat cum se chinuie ele ca să-şi păstreze iubiţii. Şi de unde le invidiam pentru libertatea lor de manifestare, am virat, brusc, spre compătimire.

Regula de Aur, „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” (Luca 10,27), pe care am auzit-o în Evanghelia de astăzi, nu este o idee ce aparţine doar creştinismului. Fiecare religie şi cultură are Regula de Aur sub o formă sau alta. Evreii spun: „Ce urăşti nu fă semenilor tăi. Aceasta este legea: restul este comentariu”. Musulmanii: „Nici unul dintre voi nu este credincios până când nu doreşte pentru fratele lui ceea ce vrea pentru el”. Hinduşii: „Astfel se rezumă îndatoririle: nu faceţi altora ceea ce v-ar provoca durere dacă vi s-ar face vouă.” Budiştii: „Nu răniţi pe nimeni în feluri care ştiţi că v-ar răni pe voi.”

Dacă Regula de Aur este atât de binecunoscută culturilor străvechi, de ce Isus a acordat atâta timp acestei învăţături, ca şi cum ar fi ceva nou? Deoarece Isus a explicat o înţelegere complet nouă a poruncii. Regula de Aur este înţeleasă diferit de la religie la religie, de la cultură la cultură. Cheia înţelegerii Regulii stă în întrebarea pe care învăţatul i-a pus-o lui Isus în Evanghelia de astăzi: „Cine este aproapele meu?” (versetul 29). Cine este aproapele meu faţă de care am obligaţia de a-l iubi?

Printre evreii din vremea lui Isus erau unii pentru care conceptul de „aproape” era foarte limitat. Esenienii din Qumran, de exemplu, cereau noilor membri să jure iubire faţă de fiii luminii şi ură faţă de fiii întunericului. Pentru ei, semeni erau cei care împărtăşeau aceleaşi convingeri religioase cu ei. Pentru alte grupuri, precum zeloţii, aproapele era doar cel care avea aceeaşi naţionalitate şi etnie cu ei. Evreul de rând nu îl considera pe samaritean ca fiind aproapele. Aceştia erau în afara cercului semenilor pe care trebuiau să îi iubească. Isus a venit în lume pentru “noi” şi “ei”, “noi” fiind cercul celor care se recunosc semeni între ei, iar “ei” fiind restul lumii, formată din străini ostili, din duşmani.

Noutatea în învăţătura lui Isus despre iubirea aproapelui stă în insistenţa asupra ideii că întreaga omenire este aproapele fiecăruia. Astfel El a dărâmat zidurile diviziunii, prejudecăţilor şi suspiciunii, care s-au ridicat între „noi” şi „ei”. Pentru a clarifica aceasta, Isus spune o istorioară despre bunul samaritean. Acesta, privit ca inamicul numărul unu al evreilor pentru simplu fapt că era samaritean, este cel care se dovedeşte în final a fi aproapele evreului aflat în dificultate. Astfel că răspunsul lui Isus la întrebarea „Cine este aproapele meu?” este: ORICINE, fără excepţie.

Astăzi este ziua în care trebuie să identificăm şi dărâmăm toate acele ziduri pe care le-am ridicat între cei ce sunt cu noi (şi de aceea merită iubirea noastră) şi ceilalţi (de care se poate alege praful din partea noastră). Uneori aceste ziduri despărţitoare sunt de natură religioasă – precum intoleranţa religioasă – sau vin din neînţelegerile sau chiar ura dintre cei care se declară „conservatori” şi cei care se declară „liberali”. Alteori zidurile sunt etnice ori rasiale, ducând la băi de sânge ca în Africa sau în Balcani. Zidurile pot fi şi sociale sau economice, despărţind suburbiile sărace de centrul prosper al oraşului. Evanghelia de astăzi ne provoacă la dezmembrarea acestor ziduri. Astfel conlucrăm la visul lui Isus de a fi o lume în care toţi sunt aproapele, fără excepţie.

Mulţi s-au întrebat şi se mai întreabă încă dacă parabola Samariteanului milostiv este numai o simplă pildă sau o întâmplare adevărată; Răspunsul pe care tradiţia creştină l-a dat acestei întrebări este că sub această parabolă a Samariteanului milostiv se ascunde un fapt real. Însă nu o mică istorie, ci o istorie mare, atât de mare cât este de mare lumea: Istoria omenirii salvate de Cristos!

Pr. Adam Marius, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sfânta Cruce” Bacău

Citind cartea prof. drd. Liliana Adochiţei, „Băcăuance pe Aconcagua”, o pasionată alpinistă, am realizat încă o dată cât de mult iubesc muntele. Zice minunat Liliana Adochiţei, în preambulul cărţii: „Nu cucereşti muntele! Muntele îţi îngăduie să-ţi împlineşti visurile (…) A trebuit să urc pe cel de-al doilea vârf al lumii şi să-mi împing voinţa dincolo de limita umană, ca să fac lumină în sufletul meu… Am reuşit, acolo unde mi se părea imposibil, dar sunt conştientă că nu-i meritul meu. Muntele mi-a permis să fiu o învingătoare!” Am cutreierat munţii din România, dar în ultimul timp am rămas dezamăgit de mizeria şi agresiunea care-i asaltează, de marele zgomot al lumii, refugiat de multe ori pe înaltele piscuri, de parcă waţii discotecilor şi furia din peşterile preistorice s-au născut aici…

Aflu, cu întristare, că până şi Everestul a devenit un loc al îmbulzelii, un munte compromis. Spre deosebire de 1963, când doar şase oameni au cucerit vârful, peste 500 de alpinişti s-au îmbulzit pe el în primăvara lui 2012. Pentru National Geografic, Mark Jenkins, povesteşte: „Când am atins eu piscul, pe 25 mai, era o înghesuială atât de mare, încât n-am reuşit să găsesc vreun loc unde să stau. Între timp, jos, sub Săritoarea Hillary, cozile erau atât de lungi, încât unii dintre cei care urcau erau nevoiţi să aştepte mai bine de două ore, dârdâind şi pierzându-şi puterile, deşi vremea era excelentă.

Dacă aceste gloate de alpinişti ar fi fost prinse de furtună, cum s-a întâmplat în 1996, numărul morţilor ar fi fost dramatic”. Everestul a fost dintotdeauna un trofeu, însă acum, când aproape 4.000 de oameni l-au cucerit, izbânda înseamnă mai puţin decât acum o jumătate de secol. Astăzi, cam 90% dintre cei care escaladează Everestul sunt clienţi cu ghizi, mulţi fără abilităţi elementare de alpinism. Plătesc între 30.000 şi 120.000 de dolari ca să ajungă pe munte.

Mulţi sunt nesăbuiţi, dorind să ajungă cu orice preţ pe vârf. Destul de mulţi reuşesc, dar în condiţii înfricoşătoare. Cele două trasee standard, Creasta de Nord-Est şi Creasta de Sud-Est, nu sunt doar periculos de aglomerate, ci şi dezgustător de poluate, cu gunoaie care se preling din gheţari şi mormane de excremente umane care mânjesc taberele de la mare altitudine. Apoi sunt şi decesele. Acelaşi Mark Jenkins istoriseşte amar: „La o oră deasupra Taberei IV de pe Creasta de Sud-Vest a Everestului (…) am trecut pe lângă primul cadavru. Alpinistul mort zăcea culcat pe o parte, de parcă trăgea un pui de somn în zăpadă (…) Zece minute mai târziu, am trecut pe lângă un alt cadavru, o femeie cu torsul înfăşurat într-un drapel canadian…” Apoi, alpinistul aflat în ascensiune a mai trecut pe lângă alte două cadavre. Pe lângă cei patru alpinişti care şi-au găsit sfârşitul pe Creasta de Sud-Est, în 2012 şi-au pierdut vieţile alţi şase, dintre care trei erau şerpaşi.

Ecologiştii au început să tragă serioase semnale de alarmă. Între altele, propun şi modalităţi urgente de reabilitare a Everestului. Iată câteva dintre ele: 1. Limitarea numărului de alpinişti şi şerpaşi, prin manifestarea unei exigenţe sporite în acordarea permiselor. 2. Reducerea numărului de membri ai unui echipaj alpinist, pentru evitarea blocajelor periculoase de pe traseele standard. 3. Certificarea tuturor organizatorilor, pentru sporirea siguranţei. 4. Stabilirea de măsuri exigente din perspectiva îndepărtării dejecţiilor umane, a gunoaielor. 5. Experienţa în alpinism ar trebui să devină o condiţie obligatorie pentru cei care vor să escaladeze Everestul. 6. Din respect pentru morţi, dar şi pentru cei vii, cadavrele de pe traseele principale trebuie să fie preluate, întrucât, acum, multe dintre acestea sunt lăsate de izbelişte. Respectul pentru cei morţi a dispărut printre alpinişti?…

Vor prinde viaţă aceste măsuri? În Nepal, una dintre bazele ascensiunii spre Everest, o ţară de aproape 30 de milioane de locuitori, unde unul dintre patru cetăţeni trăieşte în sărăcie, întreaga ţară lâncezeşte. Sistemul politic este atât de corupt şi de ineficient, spunea recent un ziarist nepalez, încât e mai bine, de fapt, să nu existe un guvern, fiindcă în felul acesta n-are cine să facă atâtea greşeli… Expediţiile pe munte au cheltuit aproape 12 milioane de dolari în Nepal numai în primăvara lui 2012, fiind o adevărată mană cerească pentru această ţară.

Vieţuind într-o lume secularizată şi tot mai plină de încercări, în care lupta cu lipsurile materiale , a celor necesare vieţii de zi cu zi este permanentă, tema din duminica aceasta “Care sunt grijile noastre raportate la viaţa personală ?”devine foarte actuală.

Răspunsul îl aflăm în Evanghelia după Matei capitolul VI,versetele 22-33 ce sunt parte a Predicii de pe Munte a Mântuitorului, minunat îndemn de a reconsidera priorităţile din viaţa noastră.

Vorbind despre “grijile vieţii”,gândul ne zboară aproape instantaneu la preocuparea pentru mâncare, îmbrăcăminte, băutură, confort în cele zilnice, bogăţie , etc. Descoperim din cuvintele Domnului că ne-am fixat un obiectiv greşit ! Toate acestea sunt trecatoare şi constituie strict instrumente de care să ne folosim pentru a dobândi viaţa veşnică!

Există şi griji mântuitoare. „Toată grija cea lumească de la noi s-o lepădam”, spunem la Sfânta Liturghie . Deci grijile lumeşti trebuie acoperite cumva cu încrederea în Dumnezeu şi în Bunatatea Lui. Există şi grija pentru a deveni bun, o grijă pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, grija de a trăi corect, grija de a face ceea ce eşti dator să faci. Există şi griji mântuitoare, griji care te ridică, te angajează în viaţa sfântă, grija de a-ţi împlini datoriile pe care le ai prin situaţia în care te găseşti. De exemplu, cineva care are familie, grija de copii, de a-i creşte, de a-i educa frumos şi bine, grija de a le da o înzestrare spirituală care să-i păzească de necazurile vieţii, pentru că necazurile vieţii vin de pe urma păcatelor. Ceea ce vrea Dumnezeu cu noi este ca în fiecare zi să trăim o viaţă frumoasă şi liniştită, o viaţă din care să lipsească îngrijorarea pentru lucruri pământeşti, dar în care să se facă vădită grija de a-I sluji lui Dumnezeu şi de a-I face voia Lui. Şi în felul acesta omul este angajat spre bine şi nu este asuprit de rău.

Extraordinar este îndemnul Domnului Iisus : “ Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adauga vouă”(Matei VI,33),iar sfinţii spun pe înţelesul nostru: “Nu căutaţi zdrente la Cel care poate să vă dea odăjdii. Nu cerşiţi firimituri de sub masa Celui care vrea să vă aşeze la ea cu cinste. El e Împăratul, şi voi sunteti fiii Lui. Căutaţi cele cuvenite fiilor împărăteşti: cele ce le-aţi avut odată şi le-aţi pierdut prin păcat. Căutaţi bogaţiile pe care nu le roade molia, nici rugina, nici nu le fură hoţii. Iar dacă vă veţi face vrednici să primiţi ce este mare, veţi primi fară îndoială şi ce este mic”.La fel spune şi psalmistul:”Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu, în care Dumnezeu Însuşi domneşte pe tronul slavei Sale”( Psalm 102,19); “împărăţia bucuriei şi a dreptăţii, în care drepţii vor străluci ca soarele” (Matei 13,43) şi în care nu e nici întristare, nici durere, nici suspin, nici moarte.

Cu toate că cele spuse de Domnul sunt atât de multe şi atât de puternice, totuşi noi ne îngrijim de cele de pe pământ, iar de cele din ceruri deloc. Am răsturnat rânduiala ! Am uitat Calea şi am pierdut poteca ! Ne-am rătăcit de Adevăr,de Hristos !

Acum conştientizăm ca lumea şi împărăţiile nu sunt veşnice, iar la “sfârşitul veacurilor”,doar drepţii vor cânta cu îngerii în ceruri: „Împărăţia Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, este Împărăţie veşnică şi stăpânirea Ta din neam în neam!

Pr. Liviu Burlacu
Fundaţia “Episcop Melchisedec”-Bacău

Vara anului 1996 – o vara sufocant de calduroasa, caldura produsa nu numai de arsita soarelui, ci si de luptele electorale pentru alegerile locale. Din decembrie 1989, trecusera prin fotoliul de primar trei, patru personaje care au adus prea putina satisfactie populatiei municipiului Bacau. Se simtea nevoia unui alt tip de administrator pentru urbea noastra, a unui om care sa nu fie supus presiunilor ideologice de partid, care, prin faptele si realizarile sale, sa demonstreze ca si în conditiile în care unitatile economice se falimentau cu o inconstienta criminala se poate construi ceva viabil. Acest om avea sa fie candidatul independent Dumitru Sechelariu.
Modernizarea statiilor de autobuz, realizarea unui transport urban modern, civilizat, angajarea a mii de salariati cu salarii peste media salariilor din alte firme bacauane, organizarea, pentru prima data, în România, a transportului de marfa international – constituiau argumente importante în a avea mari sanse de reusita în lupta cu ceilalti candidati pentru fotoliul de primar. Accederea sa la aceasta înalta demnitate publica trebuia sa fie urmata de realizarea unei majoritati în cadrul Consiliului local, care sa adere la programul sau, obiectiv greu de atins având în vedere diversitatea culorilor politice din care proveneau consilierii locali. Ca fost consilier, îmi amintesc faptul ca fortele politice reprezentate în Consiliul local se structurasera pe trei mari curente. Nici o grupare din cele trei nu întrunea o majoritate pentru a impune programul sau privitor la administrarea municipiului. În aceste conditii destul de incomode, de complexe, se cerea sa stapânesti multe tehnici si abilitati ca primar, pentru a-ti materializa programul.
Tocmai de aceea, primarul Dumitru Sechelariu a propus ca viceprimari pe Vasile Sandulache, din partea “Stângii”, si pe Felix Ionita, din partea “Dreptei”, considerând ca va atenua, cât de cât, diferentele de viziune dintre cele doua grupari. Mai ales ca, ambii viceprimari erau cunoscuti ca buni profesionisti în administrarea municipiului, primul fiind primar în perioada comunista, iar al doilea lucrând ca viceprimar între anii 1992 – 1996. Astfel, cu o echipa profesionista în preajma sa, constituita din viceprimarii Vasile Sandulache si Felix Ionita, apoi secretarul Dumitru Popa, bun cunoscator al noilor legi, precum si arhitectul Mircea Sandulescu, directorul general al Primariei,
Primele sale proiecte de hotarâri au avut ca scop modernizarea municipiului. În acel moment, Bacaul era un imens bazar turcesc, în care tarabele invadasera toate colturile orasului. La propunerea primarului, prin hotarârile adoptate de Consiliul local s-a desfiintat comertul stradal, realizându-se, ca alternativa, spatii special amenajate unde micii comercianti puteau sa-si continue activitatea cu conditia respectarii, neabatute, a normelor legale. Astfel, spatiile comerciale au dat o noua fata municipiului. Neîndoielnic, aceste masuri au produs, la început, multa furie, ura, din partea celor care trebuiau sa se conformeze, dar timpul a demonstrat ca au fost benefice pentru toti.
“S-a luat de piept” cu numerosi oameni politici , atât pe plan local, cât si central, indiferent de functiile lor, pentru a aduce Bacaului multe investitii, mai multe fonduri financiare, devenind, pentru unii, incomod si chiar primejdios. Asa era el: nu putea purta “frâul” politic, se simtea în largul sau liber, indiferent de consecinte. Ei bine, pentru toate acestea, el trebuia sa dispara nu numai din fruntea Primariei, dar sa fie si compromis moral si distrus economic. În mare masura, “papusarii” au reusit, poate, sa-si realizeze planurile. Dar, chiar daca a disparut fizic, Dumitru Sechelariu continua sa traiasca în sufletul a mii si mii de oameni care aduc memoriei sale prinosul lor de respect, recunostinta si neuitare.

Marius Constantin

Nu-mi pot ordona amintirile, toate vin ca un suvoi care a rupt zagazurile, când l-am cunoscut pentru prima data pe Dumitru Sechelariu?, au trecut anii, Sechelariu povesteste, pe Dumitru Sechelariu l-am vazut in holul Teatrului Bacovia, in 1989, la o avanpremiera, directorul adjunct de atunci al teatrului imi spunea ca este “omul care aduce bani”, n-am inteles atunci, aveam sa aflu mai târziu: Sechelariu era “capitalistul”, pe 22 decembrie l-am vazut in balconul de la fostul sediu al partidului, n-a zabovit prea mult, in oras au aparut primele TIR-uri cu sigla SELENA, le vedeai peste tot, cine-i omul asta?, se intrebau bacauanii, Sechelariu vorbeste, la ziar a venit o femeie care avea nevoie urgenta de un ajutor material, o problema cu un copil, nu mi-a venit in minte alt om, am deschis usa firmei Selena, i-am explicat, m-a privit, de ce ai venit la mine? Prin oras gasesti produse, bani nu are nimeni, indraznesc, cât?, am primit un telefon de la cetateanul in cauza, ne-a multumit, am uitat, prin 1994 m-a invitat la pescuit, n-am pescuit in viata mea, mi-a parut rau ca nu m-am dus, Sechelariu vorbeste, are planuri pentru 20 de ani, eu sunt harazit de la Dumnezeu sa constru-iesc, ne spune la o conferinta de presa, Bacaul era prea mic pentru el; si a construit, de la micul “capitalist” a ajuns in Top 300, orasul era ca o floare, Bacaul batuse pentru prima data Iasiul, va amintiti? Am scris un editorial la inaugurarea nocturnei de pe stadion, un stadion arhiplin: Sechelariu! Se-che-la-riu! atunci l-am iubit, mi-a dat un telefon, ziarul DESTEPTAREA este pentru mine o afacere, zice la prima intâlnire cu jurnalistii de la cotidianul baca-uanilor, voi stiti sa scrieti, voi sunteti profesionistii, eu sunt cititorul, Sechelariu vorbeste, curg ideile, se rostogolesc planuri, i-au dat lacrimile la prima cursa de pe pista de karting, isi iubea copiii ca pe lumina ochilor, la inaugurarea noului sediu al DESTEPTARII l-am anuntat ca este propus pentru Premiul de Excelenta al ziarului, sunt mii de bacauani care merita aceste premii, imi reproseaza, am stat la un pahar de sampanie, era unul din momentele rare când Sechelariu venea in redactie, ziarul devenise cel mai bun cotidian din Moldova, imi amintesc, Sechelariu vorbeste, alte planuri, Trustul Media DESTEPTAREA – ziar, radio, tv, o premiera pentru Bacau, era, amintiri, era iute, prea iute, rupea barierele când avea dreptate, nu conta: Iliescu, Hrebenciuc, Constantinescu, in Bacau el era presedinte, anii nu stau in loc, amintiri, se bucura ca un copil când se vorbea frumos de Bacau, a fost tare mândru când a finalizat prima etapa de refacere a fatadelor blocurilor din oras, am fost la audientele primarului Dumitru Sechelariu, de la opt dimineata pâna noaptea târziu, cum a fost?, era obosit, dar multumit, avea incredere in oameni, le lasa mâna libera, gândurile sa zboare, iubea orasul, bacauanii tineau la el, plecase de jos, ca multi dintre ei, marele lucru in viata este sa fii simplu, sunt mândru de ce am realizat, am nevoie de timp, dar timpul nu avea rabdare, eu merg cu Mercedes, de mâine si bacauanii vor avea autobuze Mercedes, le-a cumparat, m-a luat cu el la spital, atunci când sotia i-a adus pe lume inca un copil, n-am mai vazut un om atât de fericit, e fetita!, o femeie este mai curajoasa decât un soldat, amintiri, nu le pot ordona, sunt 18 ani, el a mers inainte, pe drumul ales, Sechelariu vorbeste, in campania electorala din 2004 l-am simtit trist, mi-a fost ciuda pe optimismul lui, n-a fost atent, devenise incomod si cineva a tradat, de ce?, el a stiut, era furios, de o furie optimista, peste patru ani… Ura este razbunarea lasului pentru ca este intimidat, imi mai zicea deunazi, visurile lui nu au murit si nu vor muri niciodata, orice prost poate spânzura pe cel mai destept din tara, sa nu fim tristi, Sechelariu vorbeste, memoria ordoneaza faptele, uitam, dar nu iertam, Sechelariu povesteste…, ma gândesc, ca si el, la tatal lui, Adio, capitane!

Gheorghe Baltatescu

Fostul nostru primar, Dumitru Sechelariu, a fost, toata viata sa – din pacate, atât de scurta – de partea celor necajiti, vulnerabili la schimbarile, în rau, din societatea noastra. Afirmam acest lucru în cunostinta de cauza, caci, ocupând munci de conducere în Organizatia Pensionarilor, am resimtit, permanent cât a condus Primaria si municipiul, ajutorul sau. La primarie, usa primarului a fost întotdeauna deschisa pentru noi. Si, de câte ori am mers, cu diverse probleme, la el, ne-a ascultat cu rabdare si atentie si ne-a rezolvat problemele în folosul nostru. Putem da multe exemple care atesta faptul acesta. Va amintiti ca una dintre propunerile noastre a fost înfiintarea unor economate pentru pensionari, în care marfurile, de prima trebuinta, erau vândute la pretul de producator. Cu sprijinul direct al primarului au fost înfiintate, la Bacau, doua astfel de magazine, care au functionat o perioada destul de semnificativa, ajutând, astfel, sute de pensionari sa-si amelioreze viata.
Domnul Sechelariu – desi tânar, nu cu o exerienta îndelungata – a înteles ca noi, pensionarii, avem nevoie sa fim protejati, încurajati, a înteles tâlcurile proverbului potrivit caruia “cine nu are batrâni, sa si-i cumpere”.
A fost si a ramas singurul primar care ne-a asigurat gratuitatea transportului în comun în municipiu. De aceasta gratuitate au beneficit toti pensionarii bacauani, indiferent de cuantumul pensiilor primite. Lucru extraordinar care, din pacate, a fost mai apoi intrerupt…

Acum, când scriem aceste rânduri, si când evocam perso-nalitatea domnului Dumitru Sechelariu, constatam ca, la rându-ne, nu l-am ajutat cât trebuia, cât am fi putut, de fapt, sa-l sprijinim. L-am ales, dar n-am stiut sa-l ajutam atunci când a fost nevoie. În schimb, n-au fost putini lingaii, excrocii, invidiosii, rautaciosii care au stiut sa traga foloase de pe urmele primarului si Omului Dumitru Sechelariu. Si care, atunci când ar fi putut sa-l ajute, l-au parasit precum Iuda pe Hristos. El a fost un om simplu, un barbat tânar care s-a tras din lumea celor obiditi si sarmani. De asta i-a înteles pe oameni, de asta i-a crezut pe toti, fara exceptie, chiar si pe farisei. N-a avut prea multa experienta politica, mai ales, asta si datorita vârstei. Fiind un om muncitor, din popor, n-a avut veleitati de “boier”, ca sa folosim acest termen, de aceia multi au profitat de pe urmele lui, l-au “împins în fata” – cum se spune -, dupa care l-au abandonat. Afirmam acest lucru cu mâna pe inima, cunoscându-l foarte bine si apreciindu-l în tot ce a facut. Oricum, în memoria covârsitoarei majoritati a oamenilor din Bacau, mai ales în memoria noastra, a pensionarilor, a ramas una dintre acele personalitati pe care timpul n-o va sterge, ci, din contra, o va impune drept exemplu de generozitate, omenie, onestitate si curaj.

Ion IOSUB
Mihai ENACHE

Prin forta imprejurarilor, precum si a statutului profesional de la momentul respectiv, m-am pomenit o persoana relativ apropiata demersului electoral al lui Dumitru Sechelariu, din vara lui 2012. Candidatura sa la functia de primar al municipiului Bacau, cu prilejul localelor de anul trecut, a reprezentat poate pentru unii un exercitiu al orgoliului, o excentricitate electorala, in conditiile in care candidatul uniunii aflata astazi la guvernare conducea, confortabil, in sondaje.
Aceasta ultima lupta politica angajata de fostul primar al Bacaului a fost impecabil redata in cuvinte chiar de candidat. In multe imprejurari, precum si in diferite discutii cu persoane apropiate, Dumitru Sechelariu obisnuia sa se raporteze la ideea unei noi candidaturi la functia de primar ca la o ultima oportunitate de a mai demonstra ceva. “Este ultimul meu tren”, afirma Sechelariu cu sentimentul omului constient de propria finitudine, de perspectiva unui sfârsit nebanuit la acea data, strain si distant de momentul cursei electorale din mai – iunie 2012.
In ultimii 3-4 ani, un “fir rosu” a strabatut existenta fostului primar bacauan: nevoia irepresibila de a clarifica controversele iscate in jurul persoanei sale, de a lamuri imprejurarile dobândirii averii, precum si a modului in care aceasta a fost construita de la Revolutie incoace. Adeseori, Sechelariu obisnuia sa denunte faptul ca i s-ar fi pus o “eticheta nedreapta” (presa iubeste sa puna etichete!), marea temere a omului de afaceri fiind ca va ramâne in istoria Bacaului drept un mit negativ, o sperietoare, un raufacator.
Din perspectiva avuta de mine in perioada campaniei electorale de la localele din 2012, mi-a fost evident ca ultima candidatura a lui Sechelariu a fost un pretext speculat cu abilitate de acesta, din dorinta arzatoare de a nu lasa lucrurile sa ramâna nelamurite, fie si in ceasul al doisprezecelea. De aici si efortul sau necontenit de a deturna sensul campaniei electorale in directia unei tentative parca nesfârsite de explicare si justificare a propriilor afaceri, a statutului sau public local.
Nu vreau sa vorbesc cu pacat, dar nu stiu câti dintre politicienii actuali ai Bacaului, si nu doar ei, vor avea sansa ca finalul vietii sa-i surprinda trecând in nefiinta fara niciun fel de problema de ordin judiciar.
Sechelariu, cel hulit si detestat de unii, a plecat din aceasta lume liber si nepatat. Chiar daca mult prea devreme.

Lucian Bogdanel

Unii, mai exact, cei apropiati, il strigau Doru. Altii i se adresau cu „domnul Sechelariu”. Marea majoritate il stia de „domn’ primar”. Eu, in schimb, i-am spus intotdeauna „tata”. Pentru ca Dumitru Sechelariu mi-a fost cu adevarat ca un tata. Fara el, probabil ca n-as fi razbit. Nici in box si nici in viata. M-a luat, m-a crescut, m-a sprijinit. Mi-a aratat ce trebuie sa fac si ce nu trebuie sa fac. Pe scurt, a crezut in mine. Si eu in el, ca altfel nu se putea! „Cipriane, ca sa ajungi departe, trebuie sa muncesti pe brânci! Si vei ajunge departe, te asigur”, imi tot repeta la inceputul anilor ’90. Era o perioada in care imi punea câte o ciocolata pe perna in fiecare dimineata si imi trimitea acasa 150 de pui, ca sa am ce mânca. 150 de pui! Ai mei se cruceau; nici n-aveam unde sa-i depozitam. „Baiatul trebuie sa se hraneasca bine, ca-l asteapta meciuri grele”, spunea Sechelariu. Aveam 17 ani sI ma pregateam pentru Mondialele din Canada. Trageam din greu la antrenamentele din sala, dar sala era doar un desert pe lânga celelalte etape din programul pe care mi-l fixase Dumitru Sechelariu. Tin minte ca, la un moment dat, m-a dus la vila sa de la Ardeoani. A comandat o masina plina cu cioate, mi-a dat un baros de 10 kile si m-a pus sa le sparg. „Vezi pana asta de inox? Când o lovesti, sa-ti imaginezi ca boxezi cu rusul. Iar cealalta, care-i de fier sI inchisa la culoare e cubanezul, Cipriane. Tu doar ai impresia ca spargi lemne; de fapt, lupti cu rusul si cubanezul la Mondiale!”, mi-a zis Sechelariu. Si am inceput sa ma lupt. Cu rusul. Apoi, l-am luat la mâna pe cubanez. Si invers. Cubanezul. Rusul. Si tot asa… Dadeam, dadeam mereu, dar stiva de lemne nu se micsora deloc. Eram ca Rambo. Mai rau ca Rambo. Am rupt coada la baros; mi-am zis ca poate in felul asta oi scapa de chin. Aiurea! „Credeai ca scapi asa usor? Stai ca sudam noi coada la baros, ca sa nu se mai rupa, dragu’ tatii” m-a pus din nou la treaba omul care l-a scos campion mondial pe Francisc Vastag. Dupa stiva de lemne, a venit felul doi: alergare pe sosea. Traseu: Ardeoani- Bacau. „Uite cum facem”, mi-a spus la telefon „tata” Sechelariu. „Eu plec acum din Bacau cu masina. Tu pornesti in alergare inspre Bacau si când ne intâlnim te iau cu masina”. Am pornit. Un kilometru. Doi. Trei. Zece. Alergam si transpiram la greu, ca eram imbracat cu un trening de fâs. Alergam, transpiram si imi lungeam gâtul in speranta ca voi vedea pe sosea Volvo-ul lui Sechelariu. Pauza,Volvo! Eram doar eu, o mâna de carute si câteva Dacii. Când am ajuns la Margineni am aruncat prosopul. Eram stors. La podea. KO! Am oprit o masina- intâmplarea a facut sa fie o ambulanta- care m-a dus in Bacau. Cum am intrat in casa, a si sunat telefonul. Era „tata”: „Ai ajuns? Ohoho, inseamna ca te-ai grabit, nu gluma. Bravo, asa te vreau, inseamna ca esti bun pentru Mondiale”. Si totusi a mai trebuit sa trec un test pentru a ajunge la Mondiale: Nationalele de tineret de la Sibiu. Dumitru Sechelariu s-a sfatuit cu celalalt mentor al meu, Relu Auras. „Daca o da bine la Sibiu, merita sa mearga in Canada, cu lotul national”. Nationalele de tineret erau o piatra de incercare grea. Aveam emotii. Intâlneam adversari superiori ca vârsta si ca experienta. Am luptat insa bine si am ajuns in semifinale. Iar apoi in finala! Aici, insa, simteam ca mi se infundase. Urma sa ma bat pentru aur cu vestitul Bercaru din Braila. Greul-greilor la tineret! Asta nu ierta pe nimeni. Le “dadea somn” la toti. In dimineata finalei, ma plimbam prin Sibiu, cu gândurile aiurea. M-am oprit la un chiosc de ziare, sa-mi cumpar Gazeta Sporturilor, când, deodata, vad in vitrina o revista care-l avea pe coperta pe „Dumitru Sechelariu, omul de afaceri bacauan numarul 1”. M-am dus glont la un telefon public si l-am sunat pe „tata Seche” la el, la birou. I-am spus doar atât: „Auzi, tata? Diseara, voi fi si eu numarul 1, la fel ca dumneata”. Finala cu Bercaru a durat mai putin de-o repriza. L-am luat tare din start si l-am facut knock-out, de s-a crucit toata lumea, de la arbitri si pâna la ultimul dintre spectatori. Eram campion! Campion la super-grea! La fel ca Dumitru Sechelariu!

Ciprian Ciocan

Despre Dumitru Sechelariu as putea povesti pret de o carte intreaga, nu doar un singur capitol. L-am cunoscut bine, chiar foarte bine si indraznesc sa spun ca ne-a legat o prietenie strânsa. Sigur, am avut si “meciuri”, unele chiar aprinse, dar asta nu a afectat cu nimic nici respectul pe care eu i l-am purtat si nici pretuirea pe care el a manifestat-o la adresa mea. A fost un om de o generozitate rara si nu voi putea uita niciodata faptul ca lui ii datorez sansa de a antrena, pentru prima data, in Liga l. Pe Sechelariu l-am cunoscut prin 1992 sau 1993, atunci când o incurcatura la un meci de C intre Partizanul si Cetatea Târgu-Neamt mi-a oferit prilejul sa remarc corectitudinea si valoarea cuvântului sau de onoare. Vreo patru sau cinci ani mai târziu, pe vremea când antrenam Petrolul Moinesti in liga secunda, m-a atentionat: “Vezi ca te monitorizez cu maxima atentie! Intr-o buna zi tu vei fi antrenorul Bacaului”. In perioada respectiva, sa antrenezi pe FCM Bacau era un vis. Si nu doar pentru antrenorii bacauani, dovada ca in deceniul in care echipa a fost in prima liga, pe banca sa au stat, printre altii, Florin Halagian, Vasile Simionas, Mircea Rednic, Dumitru Dumitriu, Ilie Dumitrescu sau Ionut Lupescu. In 1999, Dumitru Sechelariu m-a adus la FCM, ca “secund” al lui Florin Halagian. Cu nea’ Florin ma intelegeam foarte bine, insa destinul a facut sa lucrez cu el doar câteva luni. In August, dupa prima etapa de campionat, jucata la Brasov, Armeanul s-a certat cu conducerea clubului, si-a facut bagajele si dus a fost! Peste noapte, m-am trezit “principal” la FCM Bacau. Si – culmea – cu doar patru zile inaintea unui meci impotriva campioanei en-titre, Rapid, pregatita de Mircea Lucescu! Aveam emotii mari de tot! Norocul meu s-a numit Sechelariu. “Linisteste-te, Ghita! Daca eu am incredere in tine, tu de ce sa n-ai? Pregateste echipa cum stii tu mai bine si ai sa vezi ca nu pierdem contra Rapidului. Eu si Gica Chivorchian suntem lânga tine si te ajutam cu tot ce ai nevoie”, m-a incurajat Seche, care era pe atunci primarul Bacaului. Am debutat cu dreptul: 0-0 cu Rapid! Un egal care a valorat, pentru mine si pentru echipa, cât o victorie. Ulterior au venit si victoriile, adevaratele victorii! Cea mai frumoasa? Fara indoiala, cea realizata cu 4-2 impotriva lui Dinamo, in returul editiei 2001-2002. Cu an mai devreme, retrogradasem in B, ca urmare a unei infrângeri cu cântec, suferite acasa, contra Petrolului si, in special, a “barajului” pierdut in fata Farului Constanta. Eu plecasem de la “galben-albastri” in vara lui 2001, dar m-am intors in noiembrie, la capatul unui sir de evenimente. Eram ca si inteles cu Onestiul, insa Dumitru Sechelariu m-a rugat: “Nu semna nimic! Am nevoie de tine la echipa”. Bacaul pierduse acasa, cu 5-1 in fata Nationalului, iar esecul dusese la ruperea intelegerii cu Mircea Rednic, care parasea astfel FCM-ul dupa nici un tur de campionat. La drept vorbind, am stat in dubii atunci; nu stiam daca e bine sa preiau echipa in cursul campionatului, insa, pe de alta parte, imi doream o revansa. Sincer, nu stiam ce sa fac. Hotarâtor a fost tot Sechelariu: “Ghita, echipa asta nu poate reusi decât cu tine pe banca”. Sunt convins ca a spus-o pentru ca a crezut-o cu adevarat, dovada ca, dupa alti câtiva ani, intr-un interviu acordat Pro Sport-ului, Dumitru Sechelariu a marturisit ca “dintre toti antrenorii pe care i-a avut FCM Bacau de când am preluat eu clubului, Ghita Poenaru a fost cel mai bun”. Asadar, in noiembrie 2001, m-am intors, iar in primavara lui 2002 am fost la un pas de cupele europene, dupa o serie de cinci victorii. Am batut Petrolul la Ploiesti, cu 1-0, prin golul lui Cursaru, razbunându-ne pentru infrângerea de cu un an mai devreme. Am invins si Farul la Constanta, cu 3-2, gratie unui gol marcat de Petcu in ultimul minut, platind cu vârf si indesat si esecul de la “baraj”. Dar, asa cum aminteam, cel mai frumos succes ramâne cel cu Dinamo. Un 4-2 de poveste, cu un stadion plin-ochi si cu “foarfeca” lui Cursaru intrând in istorie si in videoteca CNN-ului. Dupa acel meci, am urcat la tribuna oficiala, unde Dumitru Sechelariu m-a asteptat cu bratele deschise si cu o expresie pe care am sa o tin minte cât voi trai: “S-a intors baiatul acasa!”. La drept vorbind, eu am plecat de acasa, adica de la FCM Bacau de trei ori. Si tot de trei ori m-am intors. Ultima data, intre turul si returul lui 2008- 2009. Echipa era in coada clasamentului ligii secunde si, dupa un retur de senzatie, am terminat pe 3 in clasamentul primaverii, fiind devansati doar de Ceahlaul si de Ploiesti, care au si promovat in Liga l. Mi-as fi dorit sa o antrenez din nou pe FCM Bacau in prima liga, dar un concurs de imprejurari nefavorabile, culminate cu o retrogradare la masa verde, au facut ca eu si FCM-ul sa o luam de jos, din divizia C in vara lui 2010. In acel sezon 2010 -2011 in care a promovat fara infrângere, devansând Sport Clubul, FCM Bacau a beneficiat de conditii de pregatire excelente. “Vreau sa uitati ca jucati in liga a treia! Am sa fac tot posibilul ca sa va simtiti ca in prima liga”, ne-a spus la inceputul sezonului Dumitru Sechelariu si asa a fost. Omul caruia ii datorez sansa de a antrena in Liga l s-a tinut de cuvânt. Pentru ca si el era de Liga l.

Gheorghe Poenaru

Decembrie 1999, ningea molcom cu fulgi mari cât jumatate de palma peste Bacau care dormiteaza sub mantia de zapada a unei ierni de vis, ca in povestile de Craciun. Am iesit din vacarmul bazinului, cu mâinile inca tremurând de emotie sa-mi aprind o tigara, dupa tensiunea unei curse câstigate cu greu in acest campionat national.
Dar nu am parte de liniste, sunt chemata de urgenta la biroul directorului. Intru in birou, unde ma intâmpina domnul Aradavoiaicei, directorul SCM Bacau, pe care il cunosc de vreo câtiva ani. Este insotit de un tânar domn, cu figura tipica de meridional, cu umeri lati, robust si alura atletica. Presupun ca este o fosta glorie sportiva a Bacaului, vreun fost medaliat international intr-o ramura de atletica grea.
Se fac prezentarile, o strângere ferma de mâna ca intre sportivi, o mâna calda si puternica, obisnuita cu munca.
Sigur nu gresesc, gândesc eu, este un fost sportiv. Dar surpriza este totala când isi declina numele – Sechelariu.
Este tânarul primar al Bacaului, a carui faima a trecut muntii pâna la noi in Ardeal, nume sinonim deja cu cel al orasului pe care il gospodareste. Si trecem la discutii. Pe scurt, mi se propune sa antrenez pentru Bacau. Ma scuz, ma eschivez, incerc sa refuz in mod elegant, dar nu prea reusesc.
Domnul primar nu scoate o vorba, nu incearca sa ma convinga, nu promite nimic. Ma priveste atent de parca m-ar cântari, cu un zâmbet abea mijit in coltul ochilor. Cred ca gândeste ca nu este nevoie de convingere, oricum voi veni in Bacau. Si mie nu-mi iese un “nu” hotarât. Pentru ca in primavara lui 1996 am avut o experienta deceptionanta cu SCM-ul lui Aradavoiaicei, le-o trântesc cu naduf “cine m-a mintit o data, ma va minti din nou”, in incercarea de a pune punct discutiei. La care domnul Sechelariu imi raspunde cu o voce baritonala si moale: “la vremea aceea inca nu eram eu primar”. Si cu asta ne luam la revedere. Termin concursul si plec hotarâta sa uit discutia, cu decizia ferma ca nu voi veni niciodata in Bacau.
Martie 2000, alt concurs, din nou in Bacau. Acum stiu cine este cel care ureaza succes concurentilor la festivitatea de deschidere a campionatului. Intâmplator sau poate nu, la iesire ne intâlnim. Domnul primar ma saluta scurt si imi ureaza “Paste fericit si sa va dea Dumnezeu gândul cel bun”. Pentru mine este clar, omul acesta stie exact ce vrea, nu uita, nu abandoneaza si nici nu pierde niciodata.
Contrar tuturor deciziilor mele, ma intorc acasa la Mures si in mai revin la Bacau sa-mi caut casa. Vând-cumpar la repezeala si in iunie 2000 sunt mutata in Bacau cu arme si bagaje. Când masina care imi muta viata dintr-un oras in altul ajunge in curba care duce spre strada Pictor Aman, vad de sus, sclipind in soare, tribunele galben-albastru, gazonul verde si turnurile inalte ale nocturnei care vegheaza de la inaltime stadionul “Dumitru Sechelariu”. Imi cânta sufletul – aici cineva iubeste sportul. Abia despachetata, ma apuc de lucru ca la 20 de ani, parca molipsita de pasiunea domnului Sechelariu pentru performanta. Si asa, cu bune cu rele, au trecut 12 ani, in care nu l-am mai intâlnit pe primarul orasului meu, sa-i pot spune canu a gresit atunci când m-a creditat cu increderea sa. Am reusit sa aduc peste o suta de medalii anual. I le datoram. Si anul 2012 se termina cu un alt decembrie, dintr-o iarna dusmanoasa, urâta si indurerata. Nu ninge, dar bate un vânt rau care-mi biciuie obrazul ud de lacrimi. Un trandafir alb, un gând pios, o rugaciune pentru cel care plecând, a intrat in istoria orasului pe care l-a condus opt ani. Mi-am luat un ultim bun ramas de la cel care ne-a schimbat destinul si pentru care am trecut muntii devenind bacauani.
Ramâne o intrebare: oare câte destine si-au schimbat drumul, marcate de forta si vointa acestui om care a trait permanent cu intensitatea unei forte telurice?

Sanda Stefanescu

Era in toamna lui 1995. Mai exact, in septembrie ’95. Afara continua sa domneasca vara, dar in redactia cotidianului “Ultima Ora” isi dadeau coate toate cele patru anotimpuri. De fapt, in acele zile de inceput de toamna, vântul schimbarii sufla cu putere peste intreaga presa scrisa bacauana. Se faceau si se desfaceau ziare si redactii, planuri si aliante, colaborari si contracte de munca. “Desteptarea” tocmai fusese cumparata de Dumitru Sechelariu, care detinea si “Ultima Ora”, iar in vitrinele chioscurilor isi faceau loc doua noi publicatii: “Informatia” si “Monitorul de Bacau”. Cei mai multi jurnalisti de la “Desteptarea” migrasera spre “Informatia”, in timp ce “Monitorul” decimase literalmen-te “Ultima Ora”. Eram printre putinii care refuzasera oferta “Monitorului”. Nu-mi fusese tocmai usor. Cei mai buni colegi plecasera la noul ziar care se anunta drept un adevarat “dream team” local. Salariile de acolo erau mari. Pe masura planurilor, dar si a numelor din caseta redactionala; de la 300.000 lei in sus. Eu tocmai renuntasem la cei 350.000 pe care mi-i propusese redactorul-sef L. A., ramânând la suma de 180.000 lei pe care o incasam la “Ultima Ora” si la promisiunea ca ne vor creste, in curând, si noua lefurile. La drept vorbind, nu ma tinuse in loc doar promisiunea, altfel una destul de vaga. In fond, “Ultima Ora” era un ziar mic. Cât putea sa ne dea? 250.000, hai 275.000… Ma simteam insa bine aici, unde ma bucuram de o libertate (redactionala si nu numai) totala. Mi-era greu sa plec. Si n-am facut-o, chiar daca tentatia financiara si provocarea jurnalistica mi-au adus câteva nopti albe. “N-o sa-ti para rau ca ai ramas”, m-a asigurat directorul ziarului intr-una din diminetile acelui septembrie. Pe la vreo 11.00 a venit vestea care a ravasit hârtiile de pe birouri: s-au marit salariile! “Acum sa vedem si cu cât”, mi-a facut cu ochiul seful sectiei “Social”, Fl. C, care spusese si el “nu” Monitorului. Marturisesc ca am ramas cam descumpanit când mi s-a comunicat, in scris, noul salariu: 225.000 lei. Dezamagirea nu a durat insa mult! Imediat dupa prânz s-a stârnit o noua pala de vânt: 275.000 lei. “Merge si asa! Si mai merge si o bere la terasa, ce zici?”, mi s-a adresat Fl. C. Berea n-am apucat insa sa o bem. Furtuna a trântit usa de perete: “A venit Sechelariu! E in birou la director si vrea sa vorbeasca cu sefii de sectie. Hai, urgent!”. Dintre cei patru sau cinci sefi de sectie, doar eu si cu Fl. C. eram in redactie, ceilalti fiind plecati pe teren. Am mers in biroul directorului unde se mai aflau redactorul sef si adjunctul acestuia. Seche statea la birou, pe scaunul directorului. Fuma si vorbea. Vorbea si fuma. Era, asa cum zic italienii, “un fiume di parole”. “Baieti, am planuri mari! Stiu ca ati avut oferte din alte parti si ma bucur ca le-ati refuzat. Vom face o redactie trasnet aici. Chiar daca am cumparat si Desteptarea, Ultima Ora ramâne pe primul loc in sufletul meu”, a spus Sechelariu. “Torentul” a inceput sa vorbeasca apoi despre investitii. Curgeau la vale masini, tipografie, pagere, statii Motorola, salarii… “Veti avea salarii OK, de ziaristi adevarati. Apropo, le-ati marit salariile, asa cum v-am cerut?”, s-a intors catre cei din conducere. Redactorul-sef a inceput sa dea din colt in colt: “Sa vedeti, ne-am gândit…” Seche l-a intrerupt, nerabdator: “Da sau nu?”. Omul nostru a continuat sa mustaceasca: “Stiti, inainte aveau toti sub 200.000 lei si am considerat ca ar fi bine…”. A fost momentul in care Fl. C. mi-a dat un ghiont, soptindu-mi: “Presimt ca astia ne-au dat mai mult decât trebuia! Probabil ca au depasit plafonul si nu stiu cum sa i-o zica lu’ Seche ca iese cu nasoleala. Daca-mi taie leafa, am taiat-o si eu la Monitorul…”. Glasul lui Sechelariu s-a ridicat din nou: “Concret, cât?” . “Pai, 275.000 de caciula” a raspuns, cu un fir de voce, redactorul-sef. S-a lasat o tacere grea, care parea sa ne gaureasca timpanele. Slava Domnului ca n-a durat mult. “Ce-am vorbit eu cu voi? Ia spuneti, ce-am vorbit?”, s-a incruntat Sechelariu, strivind tigara in scrumiera si trecându-si nervos mâna prin par. “N-am fost clar? Nu v-am spus sa le mariti salariile? Astia-s ziaristi adevarati, nu trompete! Pai, ei trebuie sa duca grija subiectelor de presa, nu a banilor. Trebuie sa aiba mereu buzunarul plin: pentru a intra intr-un restaurant, pentru a onora un pont, pentru a se deplasa cu un taxi… Intelegeti? Si voi ce faceti? Le dati câte 275.000 lei si aveti impresia ca ati facut gaura in cer. Hai, sa n-o mai lungim atâta…Cât are un sef de sectie la Desteptarea?”. “450.000” a venit raspunsul de undeva de la câtiva kilometri distanta. “450.000? Ei bine, de acum inainte, la Ultima Ora sefii de sectie vor avea 500.000. Ne-am inteles, da?”. Eu si cu Fl. C. am simtit cum ne cufundam in canapeaua-coltar din biroul directorului. Dumitru Sechelariu ne-a zâmbit, amuzat de perplexitatea noastra: “E bine asa, baieti?”. Si, fara a mai astepta raspunsul, s-a intors spre cei din conducere care modificau de zor cifrele: “Si sa nu uitati ca astia-s baietii mei. Sa aveti grija de ei!”.

***

Am ramas unul din “baietii” lui Dumitru Sechelariu in toti acesti aproape 18 ani care au trecut de la acea zi luminoasa de septembrie. El m-a apreciat, numindu-ma, in mod public, ziaristul sau preferat, iar eu l-am respectat, chiar si atunci când n-am fost de acord cu deciziile sale. Intre noi au existat si unele contre. Din fericire, n-au fost multe. Si nici foarte taioase. “Daca imi esti prieten, nu-mi cere nimic” statea scris in biroul sau de primar al Bacaului. Nu pot spune ca am fost prietenul lui Dumitru Sechelariu; nu cred ca am stat vreodata, doar noi doi, la o cafea si cu atât mai putin la un sprit. Pot spune in schimb cu certitudine ca, exceptând un episod din ianuarie 2000, când i-am solicitat sprijinul in privinta unei deplasari in interes de serviciu, nu i-am cerut niciodata nimic: nici bani, nici functii si nici favoruri. Pentru a merge insa cu sinceritatea pâna la capat, trebuie sa recunosc ca, daca as fi avut vreodata nevoie de ajutorul sau, n-as fi ezitat sa i-l cer. Si, cu siguranta, ca l-as fi primit fara niciun fel de problema. Pentru ca Dumitru Sechelariu a fost un om generos, iar eu am fost unul dintre “baietii sai”.

Dan Sion

Categorisim deseori o persoana, fie si fara sa ne dam seama, dupa felul în care arata, vorbeste sau se poarta. Uneori totusi nu avem nevoie de cuvinte, de gesturi sau de alte feluri de limbaj ca sa ne formam o parere asupra acelei persoane. Privirea dezvaluie multe lucruri despre cineva.
Si… poate ca vorbele nu spun întotdeauna ceea ce simtim, dar ochii tradeaza în mod inexplicabil sentimentele si starea noastra interioara. De Dumitru Sechelariu auzisem prin anii ’85. Într-o zi în fata Teatrului cineva mi-l arata. Ne-am intersectat privirile cu o mina grava, preocupata, chiar nelinistita mi-a facut cu ochiul strengareste. A ridicat o mâna în semn de salut. În ea se afla un pachet de Kent aproape terminat. Si… atât. Nici un cuvânt, nicio strângere de mâna. Doar acel semn cu ochiul.
Si a venit revolutia. Ne-am revazut la Casa de Oaspeti a lui Ceausescu la prima întâlnire a oamenilor de afaceri din Bacau. Atunci s-a întâmplat ceva cu totul inedit. Doru se ridica de pe scaun, urca pe masa, se aseaza în genunchi si zice: „- Acesta este mormântul tatalui meu si jur cu mâna pe el ca într-o zi eu va voi fi primar, primar al Bacaului” Ochii… vocea lui era cutremuratoare. Am amutit. Au trecut câteva clipe si dupa un oftat a continuat: „- Poate si presedintele României”. Si-a facut semnul crucii iar apoi a coborât de pe masa. Ochii îi straluceau. Era multumit oare ca-si exprimase dorinta în fata celor care ulterior deveneau greii Bacaului? Ochii si vocea sufletului! Timpul trece si… în Bacau apar „Zilele Bacaului” – primar Dumitru Sechelariu. Îmi vine o idee. Expozitia de fotografie „Bacaul de ieri si de azi”. Dar nu oricum si oriunde. În plan era ceva care-mi dadea mari emotii. Cu nod în gât am intrat în biroul lui. „- Domnule Primar, eu organizez o expozitie cu fotografii vechi si noi ale Bacaului în holul hotelului Decebal locul unde dumneavoastra veti declara deschise Zilele Bacaului. Am creat si o atmosfera de epoca cu personaje îmbracate în haine din acele timpuri” Ne priveam în ochi, era puternic, intuia pentru ce venisem. „- Si eu ce trebuie sa fac?” a fost intrebarea care m-a ajutat. „- Sa va urcati în caleasca cu «vizitiul razes» si sa mergem împreuna de la Primarie pâna la Decebal – Vreti?” A fost un „Da!” instantaneu, iar ochii lui spuneau ca asa ceva trebuie sa se întâmple. Fara a fi curiosi sau mirati.
Vin noi alegeri. Pentru campanie trebuia si o fotografie în picioare. Stabilim detaliile. În parc, ora 10 fix, plecarea de la Primarie. Hotaraste sa mearga cu masina lui. Fac o gafa. „- Nu credeam vreodata sa merg cu cel mai frumos «Volvo» si sa-l am ca sofer pe Primar”. M-am simtit privit. Am întors capul si l-am vazut zâmbind. Ochii îi erau sugubati. Am început sedinta foto când… a vazut câteva hârtii si chistoace pe jos. Privirea i s-a schimbat imediat. Ochii îi luasera foc. Sedinta foto era compromisa. Ne retrageam catre masina explicându-mi ca nu asa trebuie sa arate un oras european, e departe visul lui aratând cu mâna spre ceruri. Era ideea celei mai frumoase si sugestive fotografii pe care i le-am facut. Pasind cu mâna ridicata spre ceruri si o privire dârza si plina de speranta.
Era privirea dorintei sufletului. Au venit si zile negre. Si au fost multe. Dar ochii ramasesera la fel de expresivi doar ca uneori erau umeziti de lacrimi. Lacrimile sufletului. Si atunci, parca protestând, ei straluceau mai tare. Cu adrenalina la maximum îsi propune din nou sa conduca Bacaul. „- O singura fotografie, domnule Marandici, asa cum stiti dumneavoastra.” Roticelele au început sa se învârta repede, foarte repede. Îmi venise ideea de a concepe „imaginea fara poza”. Dar… Acum dupa ce s-a întâmplat nenorocirea, mi-ar fi parut rau pentru a nu avea o fotografie. Deci, într-o zi pe la prânz, ne apucam de treaba.
Îl studiez. Ochii îi erau altfel. Nu alesesem bine ziua, ora. Atunci am apelat la un mic truc. Dupa câteva minute de „bla-bla” ma uit tina în ochii lui si pe nepregatite, chiar cu un ton mai ridicat, îl întreb: „- Cine esti? si ce vrei sa faci?” Raspunsul a venit instantaneu: „- Sunt Dumitru Sechelariu si vreau sa redevin primarul Bacaului”. Ochii capatasera aceeasi stralucire ca acum multi ani. Erau ca doi carbuni aprinsi, ca doua fulgere care puteau doborî orice. Am apasat pe declansatorul aparatului. Au fost doar 3 – 4 cadre. A fost destul. Reusisem înca un portret extraor-dinar. Dar… a fost ultimul.
Sufletul nu i-a fost neted, ci crestat, încizat de nenumarate ori. Acele santuri si gropite dese au fost umplute cu toate sentimentele existente trairii umane. Înainte de a vorbi, ochii îl tradau. Îl privim în fotografie, îi privim ochii. Numai ei ne vor reaminti un singur lucru: „Un om cu suflet mare!”

Romeo Marandici

Darnicia, ca mod de a trai. Nu stiu daca, si cât, i-a citit Doru Sechelariu pe clasicii antici, dar un fapt este cert: pildele si cugetarile lor i-au fost calauze permanente în viata. O însusire primita înca de la nastere, de la ursitoare. Kharma lui: da, chiar atunci când primesti si învata sa primesti când dai – spunea gânditorul german Lavater. Sau: da ceea ce vrei sa dai, înainte de a fi rugat; este daruit numai pe jumatate ceea ce a fost cerut (Ruckert). Asadar, actualitatea clasicilor dupa chipul si asemanarea celui pe care îl invoc acum.
Trebuie sa o spun din capul locului: nu am avut relatii de parteneriat, nici de amicitie cu acesta. Pentru perceptia publica: am fost doar doi bacauani care au pasit, fiecare, pe drumul lui. Un om de afaceri si un gazetar. Un gazetar care l-a remarcat pe „subiectul” lui înca de la începuturile „capitalizarii” economiei românesti, mai exact cu prilejul celei dintâi vizite la Bacau a presedintelui Ion Iliescu si întâlnirii prospective a acestuia cu investitorii locali, atunci când Doru Sechelariu a propus si sustinut cu argumente indubitabile scutirea de impozite pe profit cu conditia reinvestirii acestuia. Era unul dintre primele semne ale încercarilor de implementare a conceptului economiei sociale de piata, precept pe care îl vom regasi în multe dintre actiunile si faptele sale ulterioare. Poate ca cel dintâi exemplu notoriu este acela de a-si fi împartit parte din câstiguri cu salariatii „Selenei”, al caror numar crestea de la o zi la alta, prin înfiintarea unei cantine la care aveau acces toti cei care lucrau aici si unde se mânca gratis si bine. În frunte cu patronul. Sigur ca nu au lipsit nici contestatarii, ceilalti actionari, minoritarii, care îsi vedeau serios dijmuite profiturile personale. Ceea ce nu a schimbat cu nimic atitudinea boss-ului, care a adoptat o pozitie de genul „cui nu-i place, sa nu manânce”.
Fara a fi un Cresus în varianta contemporana, Doru Sechelariu si-a împletit gesturile de daruire într-un evantai de fapte frumoase. Unele, de larga respiratie. Altele, acoperite de anonimat. Poate ca cel mai îndreptatit de a fi remarcat este respectul si grija fata de angajatii sai, carora le platea cu regularitate salariile, dar si cotele de asigurari sociale pentru a le curge vechimea în munca si a putea beneficia, la pensionare, de drepturile legale cuvenite. Si nu întîmplator subliniez acest detaliu! Nu putine sunt cazurile în care angajatorii fenteaza aceasta obligatie, creind probleme dificile si de multe ori insurmontabile. În dispretul oamenilor si al bunului simt.
Sa ne fi aflat în fata unei „încapatânari pozitive”? A fost, si a ramas, o perceptie definitorie în rândul opiniei publice bacauane. O buna parte din timpurile de început, adica tocmai atunci când lucrurile abia se asezau, se conturau, se clarificau, patronul „Selenei” îsi gratula angajatii, saptamânal, cu pachete de alimente provenite fie din ferma zootehnica, fie din magazinele proprii. Cu bonusuri consistente la sarbatorile Pastelui si ale Craciunului, dar si altor evenimente. Apoi: ajutoarele de deces, de spitalizare si îngrijiri medicale, renuntarea la indemnizatiile de consilier local si, ulterior, la salariul de primar, bani pe care îi dona nevoiasilor, plus sumele – deloc mici, acordate multora dintre cei care erau primiti în audiente. Cu stânga ia si cu dreapta da, se spunea. O însusire convertita în virtute si transpusa în folclorul local. Si nu putini sunt cei care i-au purtat costumele, camasile si/ori pantofii, cel mai adesea noi. Vazându-i apucaturile de nabab convertit la fapte crestinesti, malitiosii nu au scapat nicio ocazie de a spune ca daca ar fi fost mai cumpatat, mai strâns la punga, averea i-ar fi fost de cel putin doua ori mai mare. Nesocotind, cu buna ori cu rea stiinta, ca bucuria de a darui este cu mult mai adânca decât cea a umplerii propriilor buzunare.
Daruieste si vei fi daruit, spune un precept biblic. Sentimentele de generozitate fac din om o faptura sublima, placuta si iubita aproapelui, spre a apela înca odata la clasici. Masura faptelor este cea care îl defineste pe fiecare dintre noi. Dupa ea, dupa ele, îti primesti rasplata. Ca, de altfel, si pedeapsa. Daca la judecata noastra, a concitadinilor sai, Doru Sechelariu poate ca mai are si puncte nebuloase în proiectarea profilului sau de om providential pentru comunitate, nu facem decât sa conturam limitele cunoasterii, acceptarii si rasplatei. Doar timpul îi va deconta adevaratele dimensiuni ale faptelor cu care s-a însotit pe acest tarâm.

Mihai BUZNEA