Citind cartea prof. drd. Liliana Adochiţei, „Băcăuance pe Aconcagua”, o pasionată alpinistă, am realizat încă o dată cât de mult iubesc muntele. Zice minunat Liliana Adochiţei, în preambulul cărţii: „Nu cucereşti muntele! Muntele îţi îngăduie să-ţi împlineşti visurile (…) A trebuit să urc pe cel de-al doilea vârf al lumii şi să-mi împing voinţa dincolo de limita umană, ca să fac lumină în sufletul meu… Am reuşit, acolo unde mi se părea imposibil, dar sunt conştientă că nu-i meritul meu. Muntele mi-a permis să fiu o învingătoare!” Am cutreierat munţii din România, dar în ultimul timp am rămas dezamăgit de mizeria şi agresiunea care-i asaltează, de marele zgomot al lumii, refugiat de multe ori pe înaltele piscuri, de parcă waţii discotecilor şi furia din peşterile preistorice s-au născut aici…
Aflu, cu întristare, că până şi Everestul a devenit un loc al îmbulzelii, un munte compromis. Spre deosebire de 1963, când doar şase oameni au cucerit vârful, peste 500 de alpinişti s-au îmbulzit pe el în primăvara lui 2012. Pentru National Geografic, Mark Jenkins, povesteşte: „Când am atins eu piscul, pe 25 mai, era o înghesuială atât de mare, încât n-am reuşit să găsesc vreun loc unde să stau. Între timp, jos, sub Săritoarea Hillary, cozile erau atât de lungi, încât unii dintre cei care urcau erau nevoiţi să aştepte mai bine de două ore, dârdâind şi pierzându-şi puterile, deşi vremea era excelentă.
Dacă aceste gloate de alpinişti ar fi fost prinse de furtună, cum s-a întâmplat în 1996, numărul morţilor ar fi fost dramatic”. Everestul a fost dintotdeauna un trofeu, însă acum, când aproape 4.000 de oameni l-au cucerit, izbânda înseamnă mai puţin decât acum o jumătate de secol. Astăzi, cam 90% dintre cei care escaladează Everestul sunt clienţi cu ghizi, mulţi fără abilităţi elementare de alpinism. Plătesc între 30.000 şi 120.000 de dolari ca să ajungă pe munte.
Mulţi sunt nesăbuiţi, dorind să ajungă cu orice preţ pe vârf. Destul de mulţi reuşesc, dar în condiţii înfricoşătoare. Cele două trasee standard, Creasta de Nord-Est şi Creasta de Sud-Est, nu sunt doar periculos de aglomerate, ci şi dezgustător de poluate, cu gunoaie care se preling din gheţari şi mormane de excremente umane care mânjesc taberele de la mare altitudine. Apoi sunt şi decesele. Acelaşi Mark Jenkins istoriseşte amar: „La o oră deasupra Taberei IV de pe Creasta de Sud-Vest a Everestului (…) am trecut pe lângă primul cadavru. Alpinistul mort zăcea culcat pe o parte, de parcă trăgea un pui de somn în zăpadă (…) Zece minute mai târziu, am trecut pe lângă un alt cadavru, o femeie cu torsul înfăşurat într-un drapel canadian…” Apoi, alpinistul aflat în ascensiune a mai trecut pe lângă alte două cadavre. Pe lângă cei patru alpinişti care şi-au găsit sfârşitul pe Creasta de Sud-Est, în 2012 şi-au pierdut vieţile alţi şase, dintre care trei erau şerpaşi.
Ecologiştii au început să tragă serioase semnale de alarmă. Între altele, propun şi modalităţi urgente de reabilitare a Everestului. Iată câteva dintre ele: 1. Limitarea numărului de alpinişti şi şerpaşi, prin manifestarea unei exigenţe sporite în acordarea permiselor. 2. Reducerea numărului de membri ai unui echipaj alpinist, pentru evitarea blocajelor periculoase de pe traseele standard. 3. Certificarea tuturor organizatorilor, pentru sporirea siguranţei. 4. Stabilirea de măsuri exigente din perspectiva îndepărtării dejecţiilor umane, a gunoaielor. 5. Experienţa în alpinism ar trebui să devină o condiţie obligatorie pentru cei care vor să escaladeze Everestul. 6. Din respect pentru morţi, dar şi pentru cei vii, cadavrele de pe traseele principale trebuie să fie preluate, întrucât, acum, multe dintre acestea sunt lăsate de izbelişte. Respectul pentru cei morţi a dispărut printre alpinişti?…
Vor prinde viaţă aceste măsuri? În Nepal, una dintre bazele ascensiunii spre Everest, o ţară de aproape 30 de milioane de locuitori, unde unul dintre patru cetăţeni trăieşte în sărăcie, întreaga ţară lâncezeşte. Sistemul politic este atât de corupt şi de ineficient, spunea recent un ziarist nepalez, încât e mai bine, de fapt, să nu existe un guvern, fiindcă în felul acesta n-are cine să facă atâtea greşeli… Expediţiile pe munte au cheltuit aproape 12 milioane de dolari în Nepal numai în primăvara lui 2012, fiind o adevărată mană cerească pentru această ţară.
