Zbuciumată vară! Dacă mai aud şi mai văd atâtea lucruri rele, risc să-mi pierd încrederea în umanitate, zău aşa! Scandaluri inimaginabile la bac, corupţie în justiţie, vezi cazul judecătoarelor şpăgare, în fine, de politică şi de luptele interne de aici nici nu mai amintesc.
Cred că e cazul să nu mă mai mir de nimic şi să urmez sfatul lui Mozart, bun pentru toţi muritorii: “Trebuie să vă obişnuiţi cu viaţa şi să învăţaţi să râdeţi”. Păi, ce să spun? De obişnuit cu viaţa m-am obişnuit, că n-am încotro, iar chestia cu râsul chiar îmi place, îmi face bine, şi-l practic de câte ori am prilejul, ca terapie de întreţinere. Că râsul edifică, în timp ce tristeţea, deznădejdea, melancolia pustiesc fiinţa. Ultima oară am râs alaltăieri, când am auzit ce-au ajuns să cerceteze nişte oameni de ştiinţă britanici. Se vede treaba că aceştia au timp, nu glumă, sau că au rezolvat toate chestiunile importante ale umanităţii, din moment ce s-au gândit (adânc, nu altminteri) la motivul pentru care englezoaicele dorm machiate.
Iar concluzia studiului întreprins de ştiinţifici e clară: bietele femei dorm cu smacurile pe faţă ca să arate mai bine şi să le placă partenerii. Săracele, cum ignoră ele pericolul de a-şi strica ochii, tenul, lăsându-le îmbâcsite de farduri, cum riscă ele să-şi îmbătrânească faţa mai repede de teama că nu vor mai avea căutare! Da’ de ce nu aleg ele o soluţie mai simplă? De pildă, să se trezească înaintea partenerului cu ceva timp, ca să se ferchezuiască la oglindă? Şi să i se arate acestuia prospeţele şi frumos machiate.
Dar oare nu adorm ele pictate pentru că au fost cam machite, şi le-a doborât oboseala instalată după ce au dat pe gât ceva băuturică în exces? Că sunt cunoscute două adevăruri în ceea ce le priveşte. La capitolul frumuseţe nu stau tocmai bine, sorry, dar asta-i realitatea, şi, ca tabloul să fie complet, nu se dau în lături nici să umble bete pe străzi, mai ales când sunt fel de fel de evenimente, sărbători, etc., de care Londra nu duce lipsă defel. Am văzut în câteva seri grupuri, grupuleţe de fete colindând pe străzi cu sticle sau cutii de bere în mână, ţinându-se una de alta, mai împiedicându-se, din când în când (destul de des), dar râzând de mama focului.
Nu le păsa de nimic, se simţeau în largul lor şi se distrau cât puteau. Cât despre felul cum erau îmbrăcate, ce să mai zic? Haine puse aiurea, lălâi, extravagante, în cele mai ţipătoare culori, ciorapi rupţi, şăpci şi pălării haioase, totul părea trântit pe ele la mare viteză, fără vreo preocupare în direcţia unei minime potriveli, a unei fărâme de bun-gust. Mi-au făcut impresia că sunt cât se poate de naturale, de detaşate, nepăsându-le decât de buna lor dispoziţie. Asta până ce am aflat cum se chinuie ele ca să-şi păstreze iubiţii. Şi de unde le invidiam pentru libertatea lor de manifestare, am virat, brusc, spre compătimire.
