A devenit o traditie in ultimii ani ca tinerii artisti plastici bacauani, si nu numai ei, sa se reuneasca pe simeze intr-o expozitie numai a lor. Ajuns deja la cea de-a XII-a editie, evenimentul numit „Atelier 35” a reunit in acest an 17 pictori si graficieni din Bucuresti, Iasi, Suceava, Cluj-Napoca si Bacau, intr-un manifest plastic expus la Galeria „Hol” a Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”.

„La-nceput, aceasta miscare a aparut datorita necesitatii de exprimare a tinerilor plasticieni, care nu au implinit 35 de ani, in contextul in care artistii consacrati nu-i acceptau alaturi de ei in expozitii, a reamintit criticul si istoricul de arta Iulian Bucur. Acum, plasticienii tineri se lupta cu indiferenta unei lumi care nu prea vrea sa mai auda de arta.”

Adunati intr-un eveniment cromatic la prima vedere heteroclit, tinerii artisti plastici sunt uniti de dorinta de a arata lumii crezul si maniera lor de exprimare. Pusa in scena de pictorul Mihnea Baran, expozitia se vrea a fi o privire catre viitorul curentului artistic românesc.

Cum o fi reuşit să tacă ani în şir, când ar fi avut atâtea de spus? Titus-Constant Bordeianu (n. 12 nov. 1928) a scris o carte de viitorologie – „La orizontul mileniului III“ (Buc., Ed. Ceres, 1976), după ce semnase scenariul lungmetrajului „Fraţii“ (1971) şi, peste trei decenii, un volum de epigrame şi catrene umoristice („Paharul cu umor“, 2008), un altul de „poezii lirice“ („Nesomnul iubirii“, 2010), urmate de „O lacrimă de adevăr“ (poezie patriotică, 2011) şi de un alt volum de epigrame, „Umorul de viaţă lungă“ (2013). Despre scrisul său s-au spus cuvinte laudative: „o experienţă de viaţă de extremă bogăţie şi diversitate şi un univers particular de gândire în viziune sistemică şi vibraţie profundă“ (Florentin Popescu), „armonioasă simplitate şi patos liric“ (Nicolae Dragoş), „o viziune debordând de semnificaţii“ (Antoaneta Stoica), „tăcere şi linişte din neliniştea lumii“ (autorul).
Am avut la îndemână patru dintre volumele publicate, dar şi aproape zece convorbiri telefonice cu autorul, în marginea cărora nu-mi puteam ierta ignoranţa eu, care credeam că-i cunosc pe aproape toţi scriitorii băcăuani. Am pus deasupra culegerea de „poezie filosofică şi religioasă“ „Armonie în haos“ (Buc., Ed. Semne, 2013), prefaţat de Florentin Popescu şi postfaţat, pe 70 de pagini din cele 285 ale cărţii, de prof. dr. Antoaneta Stoica. Aici am găsit câteva texte care interesează limba română şi din care am extras titlul însemnărilor de faţă. Poetul pendulează între datoria de a mărturisi şi regretul că nu şi-a reprimat gândul de a glăsui: „Tăcerea-i grea printre cuvinte“, căci „O vorbă spusă în răspăr/Minciună nu-i, nici adevăr“. Concluzia e previzibilă: „Cuvintele îmi spun mai mult/Când tac şi încă le ascult“ (Tăcerea cuvintelor). Supus acestui exerciţiu metafizic, poetul aspiră la relaţia cu generaţiile trecute: „Şi când se-ascund printre cuvinte,/Tăcerile îmi par morminte/În care dorm înaintaşii“ (Gând în cuvânt). „Cuvântul întrupat în noi“ e temelia îndemnului de a locui în limba maternă: „Să mai renaştem din cuvânt!“ „Omule!“ – strigă poetul –, „Tăria ta e în cuvânt“.
S-a spus despre Titus-Constant Bordeianu că e epigramist, dar catrenele din ultimul volum, „În culisele umorului“ (2014), sunt de fapt meditaţii grave la adresa destinului fiinţei umane, ca în acest exemplu: „Sunt liber să mă înfrăţesc/Cu floarea şi cu pomul/Şi-n libertate să gândesc/Că frate îmi e omul!“ Ca altădată Coşbuc, cu al său gazel „Lupta vieţii“ („O luptă-i viaţa; deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor.“), prezicerea naturii e răstălmăcită: „Când îţi cântă cucu-n faţă,/O să ai noroc în viaţă;/Dar şi-n spate dacă-ţi cântă,/Tot mă iau cu ea la trântă“. Uneori efectele dialectale susţin umorul: „Pi la noi, pi la Bacău,/Zâci câ-i ghini când nu-i rău./Ghinili nu-mi stă în cali:/Îl ie Bistriţa la vali“. Moldovean fiind, autorul e atent la reflexele locale, anunţându-ne că „maşina unui inventator băcăuan funcţionează cu apă în loc de benzină“ ori versificând „dorul natal“ (dedicat „consătenilor din Bereşti-Bistriţa, judeţul Bacău“) în enunţuri directe, cu vagi ecouri din nostalgia poeziei lui O. Goga: „Mi-e dor de sat, mi-e dor de voi,/De veacul din copilărie,/De amintirile din noi,/De cei chemaţi în veşnicie“. (Păcat că o ultimă lectură a textului nu a sesizat lipsa cratimei din combinaţia pronume-verb „mi-e“, scris astfel de cinci ori în şase strofe.)
Originală este construcţia volumului din 2010, „Nesomnul iubirii“, cu „poezii înregistrate pe reportofon“ şi transpuse apoi pe calculator. Dedicată „frumoaselor românce“, cu un grupaj pe măsură – „Femeile nasc îngeri“ –, cartea tipărită la Bacău (o reuşită copertă aparţine lui Vasilică Bărboiu) este un exerciţiu de compoziţie în diverse registre, cel în monorimă detaşându-se prin calitate.
Titus Constant Bordeianu – un poet şi nu un epigramist, care ştie să ne vorbească în numele adevărului sincer şi sublim.
Ioan Dănilă

Evanghelia de astăzi ne arată încă o dată cum, în atingere cu Hristos, bolnavii se tămăduiesc si morţii înviază. În vremea aceea, iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte.
Înţelegem durerea tatălui şi mai mult parcă simţim tragedia când cineva îi aduce vestea năprasnică : “Nu mai necăji pe Învăţătorul căci fiica ta a murit”. Cumplit lucru pentru el, care, la fel ca toţi iudeii, avea o credinţă firavă, nelămurită, în viaţa de după moarte . Mai mult, pentru un om cu întâietatea lui, lovitura era îndoită. O dată era durerea de părinte, apoi, ruşinea si umilinţa în faţa poporului, pentru că o astfel de pierdere era privită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. “Nu te teme -zice Iisus – crede numai şi se va mântui”. Era o zi a dragostei şi a minunilor. După acest schimb de cuvinte, Iisus şi-a continuat drumul până la casa lui Iair, unde rudele şi prietenii plângeau şi se tânguiau de această pierdere înainte de vreme şi unde începuseră deja pregătirile de înmormântare.
Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan si pe Iacov si pe tatăl copilei şi pe mamă. A luat trei dintre ucenici, cei care aveau să fie mai târziu şi martorii Schimbării la Fată de pe Tabor si a luptei Sale din Gradina Ghetsimani. I-a ales pe cei mai în stare duhovniceşte de a pătrunde şi purta taina Puterii şi a Fiinţei Sale. Aceştia trei aveau să vadă cea dintâi înviere din morţi săvârşită de Domnul, şi să le spună celorlalţi nouă, ca să se înveţe astfel ucenicii să aibă încredere unul în altul. Intrând în casă, Domnul s-a îngrijit de cei ce plângeau şi jeleau copila care murise, pentru că toţi plângeau si se tânguiau pentru ea.Apoi le-a zis: « Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme ». Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Matei şi Marcu lărgesc tabloul. Erau acolo cântăreţi şi bocitori tocmiţi în împrejurimi, după obicei , acelaşi şi la iudei şi la păgâni. Era tulburare si plângeau şi se tulburau mult (Marcu 5, 38). Iair era un om de vază, poate cel mai de vază, din acel ţinut. În afară de cântăreţii şi bocitorii plătiţi, trebuie să se fi adunat acolo o mulţime de rude, prieteni si vecini care plângeau din toată inima după copila dusă aşa de timpuriu. Iisus trecu cu vederea această lipsă de cuviinţă rezultată din neîncrederea în puterea Lui dumnezeiască şi în chemarea Lui înaltă şi apucând mâna celei adormite strigă: “Copilă deşteap-tă-te!”. “S-a întors duhul ei şi a înviat îndată” (Luca VIII, 50-51). Dând poruncă ca să-i dea hrană fetei şi nimănui să nu spună nimic din ceea ce s-a făcut, Mântuitorul Hristos a plecat.
Minunea aceasta a făcut-o pentru ca să se întărească credinţa. “Crede şi se va izbăvi fiica ta”. Au cunoscut toţi că Dumnezeu este Cel care are stăpânire asupra vieţii şi a morţii, Hristos Mântuitorul. Gândul care să ne cutremure pe noi trebuie să fie nemurirea, nu moartea. Veşnicia , nu vremelnicia. Luând aminte la viaţa de dincolo, capătă interes şi frumuseţe şi viaţa de aici. Ne-o spune mintea noastră de creştini, ne-o spune fiica lui Iair din Sf. Evanghelie şi mai presus de toate ne-o spune Domnul nostru Iisus Hristos-Stăpânul vieţii noastre.
Fiica lui Iair a fost înviată prin credinţa tatălui şi din mila Mântuitorului spre încredinţarea celor ce vor să fie .
Fiecare dintre noi vom fi înviaţi la judecata universală spre o viaţă veşnică, din mila lui Dumnezeu şi ca răsplată a credinţei şi faptelor noastre !

Pr.Liviu Burlacu
Centrul ”Izvorul Tămăduirii”-Bacău

Calendarul Roman marcheaza în ziua de 9 noiembrie sarbatoarea Sfintirii Bazilicii din Lateran, celebrata în aceasta zi înca din secolul al XII-lea. A fost mai întâi o sarbatoare a orasului Roma, dar apoi s-a extins la întregul rit roman ca un semn de iubire si unitate fata de Catedra Sfântului Petru.
Construita pe domeniul ce apartinea familiei Laterani, aceasta bazilica a fost considerata drept „mama si capul tuturor bisericilor din Roma si din lume”. Sfintirea ei a avut loc în anul 324, în timpul pontificatului papei Silvestru I (314-335). De numele bazilicii se leaga si desfasurarea a cinci dintre cele 21 de concilii ecumenice din istoria Bisericii (1123; 1139; 1179; 1215; 1512). De asemenea, bazilica adaposteste mormintele a sase papi: Sergiu al IV-lea (1009-1012), Alexandru al III-lea (1159-1181), Inocentiu al III-lea (1198-1216), Martin al V-lea (1417-1431), Clement al XIII-lea (1758-1769) si Leon al XIII-lea (1878-1903).
Sarbatoarea Sfintirii Bazilicii din Lateran ne învata ca templul, în sens fizic, are o semnificatie numai daca în el se reunesc persoane care îl adora pe Dumnezeu „în duh si adevar”, pentru ca, odata cu întruparea lui Cristos, Dumnezeu „si-a stabilit cortul printre noi” si însusi Isus este semnul prezentei sale în mijlocul nostru.
Apostolul Paul ne învata ca suntem „templul construit de Dumnezeu”, în care locuieste Duhul sau Sfânt, si ca „nimanui nu-i este îngaduit sa puna alta temelie decât aceea care exista deja: adica Isus Cristos” (1Cor 3,11).
Prin darul credintei, am fost introdusi în tainele lui Dumnezeu si facem parte din trupul mistic al lui Cristos, care este Biserica; am fost botezati în numele Sfintei Treimi, am început sa pasim pe drumul încrederii în Dumnezeu si am învatat sa traim iubirea fata de el si fata de aproapele. Asadar, fiecare zi din viata noastra reprezinta o noua crestere pe unica temelie a lui Cristos, pe care se înalta „templul construit de Dumnezeu” si în care locuieste Duhul sau Sfânt.
A fi templul viu în care locuieste Dumnezeu înseamna a trezi în noi constiinta datoriei de a mentine curat acest templu, de a fi o locuinta vrednica pentru Dumnezeu, de a face ca în el sa straluceasca lumina faptelor bune si sa rasune mereu glasul rugaciunii.
Un templu transformat în „casa de negustorie” nu mai poate fi numit „casa de rugaciune”, nu mai predispune la întâlnirea cu Dumnezeu, si atunci este nevoie de o interventie drastica din partea lui Isus, asa cum ne relateaza Evanghelia dupa Sfântul Ioan. Intrând în templul din Ierusalim si gasindu-i acolo pe schimbatorii de bani, pe negustorii de animale si pasari, dar si o zarva de nedescris, Isus îsi face un bici din funii si îi izgoneste pe toti afara din templu.
Acest episod din Evanghelie ne ofera ocazia de a reflecta asupra propriei stari sufletesti. Gândindu-ne ca poate si în templul sufletului nostru se afla gânduri, intentii, sentimente sau chiar pacate ce trebuie izgonite afara, sa-i permitem lui Cristos sa intre în sufletul nostru, ca sa ne purifice cu harul sau, si, primindu-l în sfânta Împartasanie, sa ne ajute sa mentinem curat acest templu.

Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolica „Sf. Nicolae” Bacau

De mai multi ani, in Bacau, pe lânga Galeriile expozitionale traditionale (Alfa, Frunzetti, Muzeul de Arta Contemporana a Centrului de Cultura „George Apostu”, ale Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” si Complexul Muzeal „Ion Borcea” etc.), s-au deschis si doua galerii private, cum sunt „Galeriile Velea”, apartinând artistului plastic Gheorghe Frantz (str. Oituz nr. 32) si KARO, a familiei Carmen si Constantin Tinteanu (str. Oituz 45). De altfel, pictorul Ilie Boca, invitat sa expuna la deschiderea Galeriei KARO (ianuarie 2014) afirma ca strada Oituz ar putea deveni ceea ce este/a fost Montmartre din Paris.

Spatii intime, amfitrioni stilati, oameni de cultura daca nu excentrici, cu siguranta buni cunoscatori ai fenomenului, ai artistilor, astfel ca orice vernisaj, fiecare expozitie devin adevarate sarbatori ale frumosului, artei plastice de buna calitate, sustinute nu numai de numele si personalitatea celor invitati sa expuna, dar si de publicul prezent la asemenea evenimente. Nume ca Ilie Boca, Ion Mihalache, Silvia Tiperciuc, Dumitru Macovei, Stefan Pelmus, Gheorghe Frantz etc. au venit fara rezerve pentru a-si expune lucrarile de arta, in „personale” sau expozitii colective. „Galeriile Velea” au gazduit si interesante expozitii ale viitorilor artisti, acum elevi ai Colegiului National de Arta „George Apostu”, astfel ca, pe „Montmartre” din Bacau se intâlnesc, firesc, monstrii sacri cu aspirantii la glorie.

O galerie de arta nu este doar un spatiu, unde artistul isi expune tabloul pe simeze si invita apoi publicul la banchetul culorilor, acea institutie – daca isi respecta statutul – poate deveni promotoare a actului artistic, poate promova un artist, o grupare, un curent sau o generatie de artisti.

In premiera, Galeriile KARO a organizat o tabara de creatie la Manastirea Râsca, din judetul Suceava, unde a invitat mai multi artisti, nume consacrate in arta plastica bacauana si nationala, cu stiluri si tehnici diferite, insa toti artisti cu prodigioase cariere artistice si didactice. La Râsca, un loc extraordinar, aproape de Baia, cu peisaje mirifice, cu oameni coborâti parca din poveste, s-au inspirat si au creat, in perioada 5-12 septembrie, maestrul Ilie Boca, Ion Mihalache, Dumitru Macovei, din Bacau, Ion Grigore, Stefan Pelmus si Mihai Sâmburescu, artisti bucuresteni.

„A fost prima tabara organizata de o galerie privata din Bacau. Pentru artisti, a fost o experienta sa locuiesti intr-o chilie, dar mai ales atmosfera specifica traiului intr-o manastire. Aceasta initiativa a domnului Tinteanu, patron de galerie si organizator de evenimente artistice, este de laudat. A fost prima incercare, sper sa continue, deoarece, in Bacau, sunt artisti exceptionali, iar daca acum am fost pictori maturi, cred ca trebuie sa li se ofere si celor tineri sansa unor asemenea experiente.”
Ilie Boca, artist plastic

Tabara de la Râsca s-a finalizat, tot in premiera, cu o expozitie la manastire, dupa care, toate operele create acolo, tablouri de o frumusete aparte, au fost expuse la Galeriile KARO, al carei vernisaj a avut loc pe 30 octombrie, priliej pentru pictorul Vasile Craita Mândra de a le prezenta publicului, intr-o maniera absolut originala: scurt si condensat, astfel ca amatorii de arta sa retina esenta, magia, ideea, creând o imagine solara, in care dominante au fost peisajele, bogatia de culori, tehnicile fiecarui artist, insa nu au lipsit nici experimentele.

„Ma gândesc de mai mult timp la o asemenea tabara, insa abia acum, la inceputul toamnei, am reusit sa o aplic. Am gasit usile deschise la aceasta frumoasa manastire, ctitorie a lui Petru Rares, cu o bogata istorie. Cheltuielile au fost impartite, insa nu acest aspect este important. Importanta este finalitatea, vedeti, aici, pe simeze, toate tablourile lucrate acolo. Este, si in opinia artistilor, dar si a criticilor una dintre cele mai importante expozitii din acest sfârsit de an”, ne-a spus Constantin Tinteanu, patronul Galeriilor KARO.

Expozitia va fi deschisa pâna la sfârsitul anului, astfel ca bacauanii pot sa vada, sa se transpuna, si ei, in atmosfera de la Manastirea Râsca, adusa aici de cei sase pictori.