„Când ai o soacra avara, sta ca dracu’ pe comoara!” readuce în atentia publicului numele lui Ion Ghelu Destelnica, personalitate complexa si carismatica. Poet, dramaturg, actor si regizor, dar mai cu seama profesor de teatru, cu o îndelungata activitate desfasurata la Scoala Populara de Arta din Bacau si din Onesti, Ion Ghelu Destelnica a fost un risipitor generos, cu o fire nobila, daruindu-se total pasiunii pentru literatura si arta scenica.
Pedagog de har, el a pregatit, de-a lungul carierei sale, un numar impresionant de elevi (peste o suta), care au devenit cunoscuti profesionisti ai teatrului românesc. A avut multiple preocupari literare si a scris numeroase lucrari dramatice, unele piese fiindu-i jucate, altele ramânând ca literatura de sertar, pentru ca au fost gasite „necorespunzatoare ideologic”, dupa cum suna verdictul aprigilor cenzori ai vechiului regim.
Piesa jucata acum în premiera la Teatrul Municipal “Bacovia” face parte dintr-un amplu ciclu intitulat „Pacaliada”, o „epopee dramatica”, dupa cum o numeste autorul, care cuprinde 12 farse scrise în versuri. Dupa cum arata si titlul, eroul principal al acestora este Pacala, „cel istet ca un proverb”, celelalte personaje fiind si ele niste prototipuri ale lumii rurale, caracterizate lapidar dar expresiv de dramaturg: Ghita Titirez e raspopitul „lacom si apucator, mincinos fara mila”, Pachita e soacra „avara si plina de pacate”, Codina Pielegoala, o biata taranca cu cinci plozi si al saselea pe drum, e „saraca-n gânduri, dar bogata-n griji”.
Ca în toate farsele, si aici, în „Când ai o soacra avara, sta ca dracu’ pe comoara”, Pacala va uza de siretlicurile lui obisnuite, pline de haz, si va face dreptate, luând de la cei avuti (Pachita si popa, în cazul nostru) pentru a-i scoate din saracie pe cei multi si nevoiasi. Se deghizeaza în Moartea cea cu coasa (împins de Popa Titirez, care voia sa însface averea soacrei), o înspaimânta pe hulpava Pachita, si-i lasa cu buza umflata pe cei doi, galbenii si nestematele din lada ajungând la saracii satului.
Farsa e bine construita, pe tiparul traditional, de Ion Ghelu Destelnica, personajele sunt conturate cu precizie, iar versurile, sprintare, curg limpede, având miez si haz cât cuprinde. Regia spectacolului este semnata de Radu Bogdan Ghelu (ca si scenografia, adecvata si functionala, în care pe fundal este o lucrare de mari dimensiuni a pictorului naiv Ioan Maric, numita sugestiv Trupa lu’ Tatai!) pune în valoare textul cu un fel de piosenie filiala. A se înţelege ca fiul lui Ion Ghelu Destelnica nu tine sa iasa neaparat în evidenta ca regizor, nu alearga dupa nu stiu ce truvaiuri, evitând ostentatia, stridentele, actualizarile fortate. Spectacolul lui este unul fara mari pretentii, dar curat, onest, vesel, în linii mari.
Pentru ca, de fapt, ar fi fost nevoie de mai mult ludic, de imaginatie, culoare, ritm. Distributia este buna, actorii achitându-se constiincios de partiturile încredintate. Pachita Corinei Goranda are toate datele personajului, actrita creionând-o cu aplomb pe soacra cea zgârcita dar cu mare chef de viata, si înca plina de nuri (ajutata si de diverse chiclazuri, de parul vopsit morcoviu etc.), iar Pacala, cel care-i vine de hac, îsi gaseste un vioi, simpatic si inspirat interpret în Dumitru Rusu. Stefan Ionescu este Popa Titirez, un haidamac viclean, lacom si fariseu, crud (ca nu degeaba e poreclit Taienasuri), asa cum l-a descris dramaturgul. Cei doi Pielegoala, Tanase si cu nevasta-sa, Codina, au parte de jocul comic si sevos al lui Stefan Alexiu si Florinei Gazdaru, un cuplu haios (care cam „trage la public”, însa). Într-un rol mai modest si de mici dimensiuni, Floarea, un fel de nepoata a Pachitei si a popii, Daniela Vrînceanu are o prezenta empatica.
Desigur, în contextul actual, cu actiuni în forta ale DNA-ului, dezvaluind coruptie, lacomie si furturi uriase la cel mai înalt nivel, un spectacol de sorginte populara, cu umor sanatos, cum este „Când ai o soacra avara, sta ca dracu’ pe comoara”, este cât se poate de nimerit, având un mesaj clar si de bun simt, pentru ca pedepseste cupiditatea si avaritia, facând dreptate si reasezând, prin arta si terapia râsului, lumea-n rosturile ei.
