Zi de canicula. Temperaturile ridicate au modificat comportamentul pestilor si stralucirea apelor. Cerul albastru, infinit de profund, nu se mai reflecta in undele nemiscate de nicio pala de vânt, ca-ntr-un iris opac, pictat in nuante de plumb.
Apa vorbeste prin culorile din pântecele ei, intr-un limbaj exersat de milioane de ani, pe tot globul. Verde, rosie, albastra, galbena… moarta. Dupa ora zece nu mai vezi picior de pescar pe malul Bistritei. Cine n-a plecat la guvizi profita de primele ore ale zorilor, pazind apele noastre. Putina racoare dar si putin peste, fara exceptie privind zona. Impreuna cu Florin, ne incercam norocul la Antohesti, prima oara acolo anul acesta, unde stim sigur ca iazul are peste. Distanta nu e mare, aproximativ treizeci si sapte de kilometri.
Traseul, pornind din Bacau, trece prin Traian, Secuieni, Izvorul Berheciului. Inainte de a intra pe teritoriul localitatii cu acelasi nume, zaresti imediat pe dreapta, de la inaltimea drumului, cele opt hectare de luciu de apa. Inginerul Neculai Zaharia ne-a sigurat ca este peste mare. Ba chiar ne-a sfatuit sa dam la feder.
Taxa este de 50 de lei pe zi. Nu se poate ramâne peste noapte. Cantitatea prinsa se limiteaza la cinci kilograme, cu posibilitatea cumpararii pestelui prins in plus. Iazul este populat cu principalele specii de cultura, crap chinezesc si românesc, salau, somn, stiuca multa, biban si babusca. Poti intinde o umbreluta, face un gratar sau sta la plaja. Crapul se elibereaza. Sunt pesti mari, de peste sase-sapte kilograme, care dau satisfactie pescarului sportiv. Unui astfel de exemplar ii trebuiesc multi ani pâna sa ajunga la maturitate. Pot fi retinuti insa novacul si sângerul. Sunt specii fitofage. Trag la pufulete si la cântar, marind miza de a pleca acasa cu exemplare de patru, cinci, chiar sase kilograme.
Aburii diminetii
Ajungem odata cu ultima licarire a Luceafarului. Preferam malul dinspre drum, cu salciile purtatoare de umbra. Coborâm prin lanul de porumb, având grija sa nu impietam cu nimic munca gospodarilor din zona. Stuful s-a mai inmultit in amonte, nivelul apei fiind putin mai scazut. Locuri bune de aruncat lanseta sunt. Eu prefer varga, Florin… lansetele. In lumina zorilor apa parca fierbe. O perdea de aburi se ridica la câtiva metri de mal, ca o dantela, mângâind suprafata lacului.
Puzderia de puiet face varza din prima bietul viermisor. Insist pe fund, chiar daca apa e mica. Intra câteva babuste. Dincolo… un caras. Trec orele. In fata noastra, ca-ntr-un documentar cu somoni, namilele plescaie apa… facându-ne in ciuda. Doi pusti, tabaciti de soare ne saluta politicos. Ne-au inspectat dotarea si mai ales minciogurile. Râd strengareste de truda noastra. „Nu mai trage-acuma, nene…, diseara!” Ii intreb daca stiu pe cineva, din partea locului, asa, mai in vârsta, care se pricepe.
„Nea Iulian! El e cu apele. Sta mai la vale, la a doua cismea. La scari. Pe partea stânga cum mergeti.” Din discutii aflu ca este sau a fost si vânator. Cum pestele nu vrea sa mai traga, am si plecat. La prima cismea, doi ochi ma privesc pe sub broboada. Un firicel subtire, parca stors din maruntaiele dealului, târâie intr-o galeata. Alta abia asteapta insetata. „Saru’ mâna, mamaie! Unde sta domnul Iiulian? De la ape.” Intoarce doar capul, spre vale. „La cealalta. Da’ nu cred ca-i acasa”. Am noroc, dupa ce bat la poarta. Un munte de om, ar fi expresia, ma scruteaza de la inaltimea scarilor. Ii spun ce si cum, de ce-l deranjez. Inteleg ca stie bine istoria locului, dar si ca am picat intr-un moment nepotrivit. N-a fost sa fie ziua mea norocoasa.
„Trebuie sa merg acu’, la doispe’, la spital la Bacau, s-o externez pe mama… Dupa aia tre’ sa… Las’ ca vorbim mai pe seara, doar nu plecati acum?” Diplomatie. Si seara, când iar am trecut pe la poarta la plecare, era tot ocupat. Uda gradina. „Doar mai veniti si mâine, nu?”. Am sa-l caut intr-o zi de sarbatoare, poate-si face timp.
Smucituri de poveste
A trecut de amiaza. Soarele a fugarit umbra spre petecul de iarba dinspre deal. Florile albastre de cicoare, luminoase dimineata, s-au ofilit. Loc numai bun de stat si dat la somn. Cu petul de bere drept perna sub cap, imi incurajam partenerul care nu vroia sa cedeze. A incercat de toate: boilessuri cu miere, arome, atractanti, râme, cubulete de mamaliga, boabe de porumb la conserva si la stiulete, viermisori… Rezultatul: trei carasi in proportie invers geometrica ca dimensiune, prinsi pâna la zece. Dar si doua trasaturi, cu smucituri de trecut in cartea recordurilor… personale. Din cauza asta si insista. Sunt sigur ca am atipit pentru ca visam ca suna telefonul. Era Nea Tuti. Chiar el suna. „Cum e coane, ai luat ceva?” N-aveam cu ce sa ma laud.
„Ia vezi, n-a-nflorit balta!?” Ce Doamne, l-am pomenit pe ala, duca-se pe pustii, de unde flori? Nici macar vreo urma de nufar. „E verde apa?” Ii spun ca nu vad pentru ca imi bate soarele in ochi. „Tine-o asa, ca-ti povestesc eu!” si mi-a inchis. Am mai prins doua babusti. Nici celalti pescari n-au facut cine stie ce. Soarele ne dogorea din fata. N-am mai avut rabdare sa stam si pe seara, cu toata prorocirea celor doi baieti, ca va trage. Plecam pe la sase.
Cum infloreste balta
Il sun pe domnul inginer Zaharia, sa ma lamuresc ce-i cu verzeala. Am inteles ca „este un fenomen care apare când se inregistreaza temperaturi mari, mai multe zile la rând. Presupune de fapt o dezvoltare exploziva a unei anumite specii de alge care genereaza o abundenta de oxigen la suprafata. Pestele transforma aceasta substanta organica in carne. Aceste acumulari apar in masa si mor in masa. La Antohesti nu au fost probleme. Vântul dinspre nord le impinge spre baraj. Hrana numai buna pentru fitofag.
Pot avea culori diferite. Unele sunt si toxice. La mare creaza acel fenomen de fosforescenta.” Ajuns in Bacau trec si pe la Nea Tuti. Sun in prealabil. Domn’ profesor Catalin Rang recupereaza repede dupa ce a avut niscai probleme de sanatate, tratate cu optimism, pe principiul deja verificat, marca personala… „sunt un fatalist!”. Boni si Beti ma recunosc, dând din coada si amusinându-mi pantalonii. Sunt repede puse la punct.
„Cum a mers coane? Am uitat sa-ti spun sa cauti firul albiei. Se vede ca o dâra de sarpe. Asa-i ca a inflorit apa? Da, i se mai spune fenomenului si inrosire, inverzire. Depinde de alga. Ce se intâmpla? De regula asta se petrece unde sunt bazine mai mici de apa si adâncimea nu este prea mare. Dar se intâmpla si in iazuri mai mari. Când e seceta. Acum câtiva ani au fost incidente la Podu Iloaiei. Atunci apa din niste iazuri a scazut mult si au murit tone de peste.”
Toate au o smecherie
Gazda primitoare, nu se dezminte. Stie ca nu beau cafea, asa ca ma ademeneste cu un suc parfumat din prune, de colectie. „Cum e fenomenul: când este caldura mai multa, algele se inmultesc. Datorita luminii soarelui, prin fotosinteza, produc oxigen. Numai ca mai putin se stie ca noaptea, când nu este soare si nu este nici fotosinteza, plantele consuma oxigenul din apa si elimina mai mult bioxid de carbon. De aceea nici plantele mari nu sunt recomandate sa fie tinute in apartament, mai ales in camera in care dormi.
In iazurile unde se mai da si mâncare la peste, algele astea, care au corpul format dintr-o singura celula, unite una lânga alta, sa vezi ce minuni fac când se inmultesc excesiv. Se creaza un strat de câtiva cetimetri la suprafata, dupa care lumina soarelui nu mai are acces printre ele. In aceste conditii, tot ce mai exista vegetatie la fundul apei este consumatoare de oxigen. Se mai adauga si bioxidul de carbon emis de plantele intrate in putrefactie. Salvarea este ca de regula, in fiecare iaz este un fir de apa care-l alimenteaza.
Pestele se refugiaza acolo. Cea mai mare smecherie, ca pescar in perioada aceasta, e sa stii unde este firul apei si sa dai acolo. Sa vezi cum trage.” Le multumesc celor doi domni, profesionisti cu multa experienta in piscicultura si biologie, pentru sfaturile si explicatiile primite. Aidoma zicalei ca „tot patitu-i priceput”, de-acum o sa vad si eu cu alti ochi suprafata apei, inainte de a da cu batul.
