Schimbare in continuitate. Ziarul Desteptarea – de la istoria clipei, la clipe de istorie

Unde se putea naste, daca nu in mediul cel mai bun, propice: intr-o redactie de ziar, intr-un colectiv pregatit profesional pentru presa. Principiile fundamentale ale domeniului erau si vor ramâne mereu aceleasi, cât va fi presa presa. Idealurile au devenit altele. Schimbarea a avut loc, asa cum s-a intâmplat peste tot, intr-o clipa. Urmata de alte si alte clipe fierbinti, de sperante si de indoieli, de reusite si de erori. Clipe care acum sunt pagini de istorie, pentru ca ziarul, spunea Albert Camus, este chiar istoria clipei.
Despre toate acestea s-au spus si se vor mai spune multe. De comentatori si de comentarii nu ducem lipsa! Dar, ceea ce este deja o certitudine, pentru acest ziar, Desteptarea, este continuitatea compusa din atâtea schimbari.
Iar daca ziarul exista, inseamna ca schimbarile s-au facut pentru continuitate. (Petru Done)

…Si iata ca s-a pornit Timpul Schimbarii…Nu aduce anul, ce aduce ceasul. Suntem în 22 decembrie 1989, dimineata calma, cu straluciri de soare optimist, prevestitor de sarbatoare. Ori, poate, si de schimbare. Craciunul ne bate la ferestrele întredeschise cu fereala de ochi indiscreti, pentru ca nu se stie de unde poate veni “cântarea”, mai ales acum, când focurile zaverei se aprind tot mai aproape, prin preajma noastra. Bacaul matinal respira precipitat dupa o noapte – ce se va dovedi a fi ultima din epoca dictaturii rosii – petrecuta în nelinisti si întrebari.

Mesajul astral

Un semn astral e cel spre care privesc toti trecatorii, cu uimire, dar si cu speranta; spre superbul curcubeu care împodobeste în plina iarna fruntea orasului. Sa fie, acesta, mesagerul mult-asteptat al schimbarii? Vor avea raspunsul dupa numai câteva ore, când timpul nu a mai avut rabdare, iar oamenii s-au descatusat. Începuse sa se scrie cronica unei zile mari. Restartul fusese dat si evenimentele nu mai puteau fi resetate.

O tragedie optimista

Atmosfera de incertitudine si asteptare în redactia saptamânalului “Steagul rosu”, ca si cea din tipografie, unde se pregatea editia, asa-zisa festiva, de Craciun, dar în care predominau consemnarile “de atitudine”, de “înfierare” a “teroristilor”, cât si de demascare a actiunilor “agenturilor straine” la Timisoara si în alte mari centre ale tarii. Ne-a mai potolit cumva din verva plata a condeielor fotoreporterul Constantin Bursuc: lasati-o mai moale, nu credeti ca scrieti pentru cos? Aveam sa-i dam dreptate. De la o clipa la alta evenimentele se precipitau tot mai mult, luau o întorsatura nebanuita, la care putini se gândisera cu o seara înainte. Facându-ne sa ne reamintim de adevarurile unei celebre maxime: “în toate treburile, sa luam în seama sfârsitul”. Si iata ca acesta venise. În sfârsit! Dar era un sfârsit prefigurat de o tragedie optimista continuata cu un nou început.
Descatusarea

Ora 10,00: Doi redactori, însotiti de fotoreporter, pornesc spre sediul Comitetului Judetean de Partid (sediul de astazi al Prefecturii), spre a urmari si imortaliza miscarile spontane ce se produceau aici. Peste mai putin de doua ore, ne aduc vestea ca revolutionarii bacauani i-au scos din sediu pe liderii comunisti, operatiunea de preluare a controlului si puterii desfasurându-se în termeni civilizati. Ceilalti redactori ai ziarului, adunati în biroul redactorului sef, urmaresc cu maxima atentie, pe ecranul unicului televizor din redactie, evolutia evenimentelor de la marea adunare cetateneasca din Capitala, unde se deruleaza, de fapt, cele din urma clipe ale regimului totalitar. Stefan Olteanu consemneaza cu acribie fiecare detaliu ce va constitui cronica zilei, cu momentul sau de conotatie istorica: fuga cu elicopterul a celor doi tirani si schimbarea de regim politic. Era descatusarea.
Finit coronat opus

Ora 13.15: Privirile tuturor celor din birou se îndreapta spre portretul “conducatorului iubit”, care a salasluit timp de un sfert de veac pe peretele din dreapta redactorului sef. “Finit coronat opus” (sfârsitul încununeaza opera), exclama cineva, pentru ca imediat doua mâini, nu se mai stie ale cui or fi fost, sa se întinda spre tablou, detronându-l. A fost, poate, momentul ce a marcat “întoarcerea armelor” si nasterea ideii editarii unei noi publicatii, care sa se subordoneze cu adevarat si neconditionat principiilor adevarului si obiectivitatii proprii presei. Au loc si primele alegeri libere/democratice/colegiale: Mihai Buznea – redactor sef, Ioan Enache – redactor sef adjunct. Este convocata cea dintâi sedinta de sumar, care va adopta si programul editorial, stabilind totodata periodicitatea: aparitie cotidiana, sase numere pe saptamâna. Se porneste la treaba cu multa încredere si optimism, chiar daca temerile unor posibile consecinte dramatice se disipeaza cu încetinitorul.

Conclavul ursitoarelor

Ora 16.00: Consultare colectiva – ce nume va purta noul cotidian. Se cer si se fac 14 propuneri, discutata fiecare în parte, care sa reflecte spiritul epocii care se (re)nascuse. Decizia finala, si definitiva, se va lua abia la miezul noptii.

Atentate teroriste?

Ora 17.00: Pe biroul redactorului sef, în absenta acestuia, îsi face aparitia un plic misterios. Este deschis în prezenta mai multor redactori, iar stupefactia, indignarea si teama sunt generale: plicul continea un carton format A-5 pe care fusese desenata, cu o carioca de culoare neagra, stema nazista, crucea îmbârligata. Sa fie un semnal de atentionare asupra unor posibile reactii violente, sângeroase? De renuntare la demersul nostru editorial democratic? Întrebarile ramân fara raspuns. Nu s-a întâmplat nimic, iar autorul nu a fost descoperit nici pâna astazi, acoperit fiind de propria-i nimicnicie. Câteva ore mai târziu, o alta alarma de gradul zero: în cladirea de peste drum, aflata în constructie – vila generalului de Securitate Gafita -, s-ar fi infiltrat un grup de teroristi care urmau sa dea atacul asupra redactiei si tipografiei. Ne baricadam usile, camuflam ferestrele, ramânem doar cu iluminatul de veghe. Trecem noaptea în tensiune si îngrijorare. Dimineata, sunam la comandamentul garnizoanei, de unde ni se trimite un pluton de ostasi comandati de un locotenent major, care ne vor asigura paza si protectia timp de doua saptamâni.

Botezul

Între timp, procesul de elaborare a celei dintâi editii se desfasoara cu numeroase poticneli, schimbari de solutii ori de prioritati. Dar ziarul “se încheaga”, prinde contur final. Editorialul “Rostul nostru”- un titlu care “a facut cariera” (cu el au fost deschise toate cele trei serii de debut, “Luptatorul”, “Steagul rosu” si, acum, cea care e pe cale sa se nasca) e pus în pagina si ziarul poate pleca la rotativa. A mai ramas de stabilit varianta finala a titlului. Discutii si optiuni contradictorii. Are câstig de cauza redactorul sef, care decreteaza: ziarul se va numi “Desteptarea”. Si asa a ramas.

Alea jacta est

Alea jacta est. La ora 3 a.m., în dimineata zilei de 23 decembrie 1989, dintre cilindrii rotativei ies primele exemplare ale noii publicatii aparuta sub egida Consiliului Judetean Provizoriu al Frontului Salvarii Nationale. Se tiparesc 110. 000 de exemplare. Dupa numai doua editii, ziarul îsi va proclama independenta editoriala, asumându-si astfel statutul de cotidian de atitudine civica si neimplicare politica. Fiecare dintre cei 9 redactori va lua sub brat câte un teanc de 50 de exemplare si va porni prin orasul matinal sa le împarta celor întâlniti pe drum. Câteva ore mai târziu, de la Difuzarea Presei primim o comanda de suplimentare a tirajului, pe care însa nu o putem onora din motive de epuizare a stocului de hârtie. Dar aceasta suplimentare ne spunea noua, jurnalistilor, ca promovasem cel mai dificil examen – acceptarea de catre cititori ca exponent si mesager al opiniei publice. În urmatoarele luni, ziarul si-a consolidat acest statut prin tirajele record pe fiecare editie – care oscilau între 90 000 si 130 000 de exemplare.

Contestatari. Uzurpatori

Zodia biruintei si acceptarii publice, prezente înca de la nasterea si botezul noului cotidian, nu le-a picat bine la rarunchi unora dintre cei care adulmecau succesul si folosul facil. Profitorii revolutiei. Au fost, mai întâi, soferii de la „Avicola”, conciliati de un consilier juridic autoerijat în exponent al asa-ziselor interese ale celor lezati în drepturile lor „revolutionare”. Apoi, muncitorii de la „Avioane”. Ambele tabere – Nordul si Sudul fiind hotarâte sa ne demoleze si, eventual, sa ne basculeze în Bistrita. S-au gasit, însa, si oameni „cu scaun la cap” care au stiut sa le tempereze elanul demolator explicându-le, pe întelesul fiecaruia, ca democratie nu înseamna anarhie si arbitru al bunului plac lipsit de ratiune. Dar ziarul le facea îmbietor cu ochiul si celor doritori de foloase cât mai grase de la masa profitorilor nascuti prematur de revolutie. Drept pentru care, doi membri ai CJPFSN Bacau s-au înfatisat într-una din seri la redactie, unde au convocat de urgenta colectivul spre a-i aduce la cunostinta ca din acel moment preiau controlul publicatiei, întrucât noi nu aveam niciun fel de legitimitate. Pe care, desigur, o aveau ei?! Riposta a fost spontana si categorica, si mare minune ca nu au fost azvârliti pe usa afara cu lovituri zdravene de picior la partile dorsale. Au urmat alte tentative de destabilizare: din partea tipografilor, a Primariei si altor „binevoitori”. Dar, nu-i asa?!, totul e bine când se termina cu bine.

Final cu happy end

„Copilul” revolutiei româno-bacauane s-a dezvoltat armonios, a crescut sanatos si da numeroase semne de vigoare ce ne spun ca la nastere i s-a ursit tinerete fara batrânete si viata fara de moarte. Avem, deci, toate motivele sa fim bucurosi si încrezatori în destinul sau. Si, pentru a încheia în tonuri luminoase, aceasta cronica a unei zile mari, sa ne reamintim, ori sa aflam acum ce spunea cel dintâi presedinte american la instalarea sa: daca as avea de ales între un guvern si un ziar, l-as alege pe acesta din urma. Pentru ca celebrul scriitor latino-american Gabriel Garcia Marques sa ne ofere suprema satisfactie si recunoastere: nu exista meserie mai frumoasa decât jurnalismul.

Cronicarul acestei zile mari
Florin Dunareanu