,,Numai eu împart bucurie zeilor şi oamenilor”
Erasmus din Rotterdam… Pythia Occidentului. Morală, filosofie, inteligență, umor, sarcasm elevat… Cu ,,Elogiul nebuniei sau discurs despre lauda prostiei” (1508) aruncă în lume un discurs rar, care uimește prin actualitatea sa după mai bine de cinci veacuri. Sub masca de șagă acceptabilă, invitându-ne și prin imperiile ideatice ale lui Socrate, Platon sau Seneca, ne oferă un spectacol al spiritului plămădit chiar de vocea autorizată a Prostiei. ,,Prostia vorbește: «Spune-se despre mine ce s-o spune (doar ştiu cum este ponegrită ceas de ceas Prostia chiar de către proștii cei mai mari), totuşi numai eu împart bucurie zeilor şi oamenilor»” (op. cit., București, Editura Antet, 1995, p. 7). Poate că tocmai de aceea i se cuvin onorurile cele mai mari: ,,Voi ridica şi eu o laudă, dar nu lui Hercule ori lui Solon, ci mie, cum ar veni, Lauda Prostiei” (ibid., p. 8).
E firesc? Chiar trebuie să lăsăm Prostia să-și facă statuie? Nu cumva clemența noastră ar putea să saboteze virtuțile celor inteligenți, deștepți etc.? Nu, zice Prostia, personajul lui Erasmus: ,,Căci este oare ceva mai firesc decât ca Prostia să se preamărească singură şi să-şi cânte virtuţile? Cine m-ar putea zugrăvi aidoma cum sunt mai cu har decât eu însumi? Doar să nu se găsească vreunul care să susţină cum că m-ar cunoaşte el mai bine decât mă ştiu eu” (ibid., p. 9). Raționament corect, zic eu. Cred că și Deșteptăciunea ar revendica astfel, în agora, dreptul de a-și etala virtuțile. Ați contesta-o? Evident că nu. Atunci, întreb: dacă-i refuzăm Prostiei discursul despre ea însăși nu ar fi o discriminare? Ș-apoi, dac-ați încerca să boicotați discursul Prostiei, vă avertizez că aceasta și-a angajat avocați celebri. Sofocle, de pildă, stă mereu în bloc-starturi, fiind pregătit să-și susțină pledoaria sa preferată: ,,Să nu gândeşti e cea mai dulce viață” (ibid., p. 17). Proverbele lumii abia așteaptă această mană avocățească. Primul care-și pune în grabă roba de avocat al Prostiei are deja schițat începutul pledoariei: ,,Doar prostia încetinește scurgerea tinereții şi alungă nesuferita bătrânețe” (ibid., p. 20). Homer nu lipsește din corul avocaților, arătând drăgălaș – ce îndrăzneală! – cu degetul către zei: ,,Chiar şi viaţa celor mai posaci şi mai austeri dintre zei a plătit clipă de clipă bir prostiei”. Mărturisesc: având eu știință despre amantlâcurile și îndrăgostelilor cam fără număr ale zeilor din Olimp, m-aș angaja ca asistent pledant al lui Homer.
Prostia e sarea și piperul lumii. Nici chefurile amărâților sau preaavuților n-au niciun haz dacă nu este prezent un prost care să picure farmec în conversație. De teamă ca nu cumva să lipsească Prostia de la paranghelie – teamă nejustificată, desigur –, ,,la ospețe, atunci când se crede că nu se găseşte niciun comesean neghiob ori care măcar să vrea să se prostească, este chemat un măscărici plătit ori un târâie-brâu hazliu care, prin ghidușiile şi glumele sale, adică prin prostii, să alunge tăcerea şi aleanul, stârnind râsetele petrecăreților” (ibid., p. 26). Prostia este și salvamarul căsniciilor: ,,Şi câte căsnicii nu s-ar duce pe apa sâmbetei, dacă
n-ar fi prostia şi orbirea soților ce nu iau aminte la zburdălnicia nevestelor?” (ibid., p. 28).
M-a sedus întotdeauna onestitatea Prostiei. Recunoaște că fără ajutoare speciale nu și-ar fi putut impune stăpânirea peste lume: ,,Însoțitoarele mele. Dar dacă am adus vorba despre ele, să vi le şi prezint. Aceea care se uită de sus la voi este Iubirea de sine. Aceasta, cu trăsături delicate şi ale cărei mâini sunt pururea gata să aplaude, este Linguşirea. Dincoace o vedeţi pe zeița Uitării care moțăie şi pare adormită. Mai încolo, Lenevia stă cu brațele încrucişate pe genunchi. Şi cea de colo, încinsă cu ghirlande, încununată cu coronițe de trandafiri şi mirosind a parfumuri amețitoare, cine ar putea fi decât Plăcerea? Lângă ea este Nebunia , aceea care aruncă încoace şi încolo priviri tulburi. Ici, durdulie şi cu pielea lucioasă, o veţi recunoaşte pe zeița Poftă. Zăriți însă şi doi zei printre atâtea zeițe. Unul este Comus – Cheful –, iar celălalt Morfeu – Somnul. Cu ajutorul lor supun stăpânirii mele tot ce există pe lume şi prin ei poruncesc acelora care poruncesc lumii ” (ibid., p. 14). Neprietenii Prostiei – filosofii, savanții etc. –, sunt abonați la nefericire, pe când amicii ei gustă din toate bucuriile fericirii: ,,Uitaţi-vă la slăbănogii, morocănoșii şi necăjiții ăştia care se apucă să studieze filosofia ori vreun alt lucru serios şi anevoios. Sufletul lor, necontenit tulburat de o mulţime de gânduri diferite, apasă asupra firii. Spiritul li se risipeşte în prea multe, seva vieţii seacă în ei şi de obicei îmbătrânesc înainte de a fi fost vreodată tineri. Dimpotrivă, nerozii mei, toţi rotofei şi durdulii, strălucesc de sănătate şi bunăstare (ibid., p. 20).
Când Leibniz a spus că trăim în ,,cea mai bună dintre lumile posibile”, deși n-a invocat explicit meritul Prostiei în asigurarea armoniei, avem atâta glagore încât să pricepem că aceasta este alfa și omega ,,fraternități noastre de linșori”: ,,Într-un cuvânt, de n-aş fi eu, n-ar exista pe lume legături plăcute şi durabile. Poporul nu şi-ar mai suferi păstorul, stăpânul sluga, stăpâna slujnica, profesorul elevul, nu s-ar mai înghiți prieten cu prieten, soţ cu soţie, tovarăș cu tovarăș, de nu s-ar linguși unul pe altul şi nu şi-ar trece cu vederea greșelile” (ibid., p. 29). Persuasiv, nu? Întrucât simt că vă curtează niscaiva îndoieli, îi ofer din nou Prostiei dreptul la voroavă: ,,Se află oare pe pământ muritori mai fericiţi decât cei alintați îndeobşte cu numele de proşti, smintiţi, neghiobi şi dobitoci? […] Mai întâi că nu le e teamă de moarte, ceea ce nu-i puţin lucru. Nu cunosc mustrările unei conştiinţe încărcate […]. Într-un cuvânt, pe ei nu îi frământă grijile ce pasc necontenit viaţa oamenilor. Nu sălășluiesc în ei ruşinea, frica, râvna, gelozia ori iubirea” (ibid., p. 49).
Există probabil o asociație secretă, ceva de genul ,,Adoratorii Prostiei”, de vreme ce regii, împărații, prezidenții (scuzați potriveala mioritică) se dau în vânt după compania acesteia: ,,Capetelor încoronate nu le place […] tovărăşia înțelepților, de frică să nu se găsească vreunul să îndrăznească a le spune adevărul, în loc să le cânte în strună. N-am să mă împotrivesc: regilor nu le place adevărul. Cu atât mai mare deci mirarea că le place să asculte din gura iubiților mei proşti nu doar adevăruri, ci chiar ocările cele mai limpezi şi că un cuvânt pentru care ar trimite la ștreang un filosof îi distrează în gura unui nerod. Atunci când nu jignește, adevărul are îl el ceva nevinovat care bucură inima oricui, şi zeii le-au dat darul de a rosti adevărul, fără să supere, numai proștilor” (ibid., p. 51).
