Când am ajuns in Valencia, prima dorinta a fost aceea de a-mi intersecta pasii cu urmele celebre ale pasilor lui Cervantes, Picasso, Dali sau El Cid. Dorinta realizata… Cervantes fusese pe-aici prin 1580, prin lunile octombrie/noiembrie, dupa ce fusese eliberat dintr-o inchisoare din care incercase de trei ori sa evadeze. L-am reintâlnit mai ales prin librarii, unde este prezent in editii minunate, inclusiv in tiraje destinate copiilor. Pe Picasso l-am intâlnit la Museo de la Ceramica, in vreme ce spiritul lui Salvador Dali m-a curtat chiar si de pe frontispiciul unei cofetarii nonconformiste care-i purta numele. El Cid, celebrul conducator al Reconquistei, miscare care a incheiat cei 700 de ani de ocupatie a Peninsulei Iberice de catre mauri, a murit in Valencia, in 1099, când orasul era sub asediu. Ranit grav, constient de faptul ca vestea apropiatei morti va slabi moralul ostenilor sai, a ordonat ca trupul sa-i fie urcat pe saua calului sau, Babeica. In armura, cu sabia legata de mâna fara viata, in miez de noapte, si-a condus ostasii catre tabara maurilor. Aparitia fantomatica a Cidului, pe calul sau alb, i-a inspaimântat pe mauri, care-au crezut ca El Cid a inviat. I-am simtit prezenta spiritului aici. Si mi-am mai dorit sa inteleg si mai bine spiritul spaniol, intrucât protagonistul ultimului meu roman este un spaniol… metafizic.

Fireste, Valencia nu rivalizeaza cu Parisul, Venetia sau Barcelona, de pilda, dar are o istorie care impresioneaza. Valencienii te pot ajuta mult sa-l intelegi pe Don Quijote, celalalt mare inocent al lumii, alaturi de Miskin. Au spiritul plin de vise, proiecte/traditii pe care nu le poti pricepe decât dupa ce vezi morile de vânt care torc istorii seculare pe dealuri, ca niste armii puse pe hârjoana care-l tot asteapta pe Sancho Panza, traditii precum celebrul festival La Fallas sau zamisliri arhitectonice de vis. Pragmatici in afaceri, cuceriti de spiritul multiculturalismului, ospitalieri cu ochii pe… proceduri si profit, putin mioritici, uneori, in gestionarea mizeriei de pe strazi, ei au, mai ales in cultura, arte si stiinta, in domeniul educatiei si respectului pentru istorie, un aer occidental care poate fi invidiat de o metropola precum Bucurestiul. Esti un ciudat aici, daca nu te declari fan al luptelor cu taurii, al traditionalei paella sau al vinului sangria, dar nu esti sanctionat decât cu un zâmbet ingaduitor…

Grabit, ca aproape orice român, in Valencia te asediaza oportunitatile culturale, istorice. Ca peste tot in Spania, la fiecare pas se intâmpla ceva important, semnificativ. Orice amanunt istoric este transformat de spanioli intr-un eveniment. Stiu atât de bine sa-si promoveze istoria, traditiile, incât pâna si o cofetarie sau un restaurant pot fi pentru un ghid repere turistice, fara a-l putea acuza de patriotism desuet. Catedralele sunt superbe. Cladirile unor institutii publice, precum cea a primariei, sunt, simultan, monumente arhitecturale si veritabile muzee. Parcurile, locurile de joaca respira uman. Daca pleci din Valencia dupa ce-ai vazut doar Orasul Artelor si Stiintelor si câteva catedrale si muzee, nu-ti ramâne decât sa te dai cu binisorul pe lânga destin ca sa mai poti reveni, caci te asteapta multe provocari pentru spirit… Te asteapta Institutul Valencian de Arta Moderna, cu peste 7.000 de lucrări ale secolului 20, Muzeul Valencian al Iluminismului si Modernitatii iti va face sinteza gândirii occidentale din Evul Mediu si pâna astazi.

La Museo de Bellas Artes te poti intâlni cu vreo 2.000 de lucrări semnate, intre altii, de Francisco de Goya, José de Ribera, El Greco, Diego Velázquez si Joaquín Sorolla. Museo de la Cerámica acopera cu exponate toate epocile. Muzeul de Istorie Valencia, cu o tehnologie ultramoderna, este un univers interactiv in care poti pricepe istoria intr-o maniera atractiva. Un spaniol mi-a spus ca daca ratezi Muzeul de Las Fallas si Arena de Coride (Plaza de Toros) esti tare sarac, in ordine valenciana. Muzeul de Las Fallas, găzduit într-o cladire in care a fost un ospiciu, apoi o cazarmă militară şi o închisoare militară, are o colectie fascinanta de lucrari, unele datate 1934, specifice celebrului festival pirotehnic, unic in lume.

Arena de Coride, construita intre 1850-1860, intr-un stil arhitectural neoclasic, are o inaltime de 20 de metri si o anvergura a ringului de 52 de metri. Luptele cu taurii sunt aici un fel de religie… pagâna, dar vie de tot. E greu de priceput prapastia care se afla intre inocenta lui Don Quijote si suferinta taurului aflat pe moarte care este ucis de matador, la cererea insistenta a publicului, intr-un stil de-a dreptul barbar. Trebuie sa fii spaniol, nu spectator venit de-aiurea, pentru a pricepe filosofia acestei cruzimi ridicata la nivel de estetica. Dar mai ales trebuie sa revii in Valencia pentru ca ti s-ar putea face dor de oamenii ei care cauta obsedant bucuriile spiritului, fara a fi obsedati (mioritic?) de opulenta seifurilor, conturilor. Si ar trebui sa revii aici pentru a asculta in tumultul civilizat al strazii glasul cel mare a lui Don Quijote care-i spune sublim lui Sancho Panza: ,,Libertatea, Sancho, este unul din darurile cele mai de pret pe care cerul l-a daruit oamenilor: cu ea nu pot fi asemuite nici bogatiile pe care le ascund pamântul şi marea; pentru ea, ca si pentru cinste, poti si trebuie sa-ti dai si viata; iar pierderea ei este cel mai mare rau ce ti se poate intâmpla”.

Vinerea e ziua care-mi place, pentru mine vinerea e dulce (nu joia, ca într-un cunoscut roman a lui J. Steinbeck), pentru ca mi se pare ca pot sa fac o multime de lucruri pâna sa vina iarasi luni. Iar lunea e mereu antipatica, si nu-mi reuseste mai nimic. Vinerea trecuta chiar a fost una speciala, pentru ca am vazut un spectacol interesant, un melanj de genuri care era foarte expresiv. Era dans, stand- up comedy si muzica lautareasca, într-un tot armonios.

Ei, da despre „Saraiman” este vorba, spectacol prezentat la Teatrul Bacovia, si facând parte din programul de dans contemporan de la Centrul de Cultura George Apostu, mai precis din proiectul numit „E-Motional: re-thinking dance”. Stiam câte ceva despre spectacolul de la Teatrul Odeon (un captivant mix de dans contemporan, stand-up comedy si muzica lautareasca), si eram curioasa si dornica sa-l revad pe Razvan Mazilu, findca m-au încântat întotdeauna spectacolele sale sau cele în care aparea doar, si ma gândesc la fascinantul „Portret al lui Dorian Gray”, unde a colaborat, în cel mai fericit chip, cu regizorul Dragos Galgotiu. Mi-am amintit, cu acest prilej, ca Razvan Mazilu a declarat, în mai multe rânduri, ca-l atrag noile experiente, senzatiile noi pe care le poate încerca prin dans. Dans în care vede o cale de evadare din cotidianul vulgar, o forma de spiritualizare prin care se poate ajunge la Frumusete.

Un lucru e cert, mai spune artistul: pe scena îmi place sa seduc. Neîndoielnic, a reusit asta în toate spectacolele sale, si te-ai astepta sa auzi ca se bucura de succesul sau. Dar, nu, Razvan Mazilu, ca orice natura autentica de artist, nu cunoaste starea de multumire, fiind bântuit de întrebari nelinistitoare si de câte un gând care-i da frisoane. Un gând rece, pe care ai vrea sa-l alungi repede, dupa cum marturiseste dansatorul, aducând cu el senzatia ratarii unor evenimente din viata mea, a noastra, a celor care am ales sa traim în România.

Despre un specific românesc, atât de bine cunoscut, despre lasa-ma sa te las, bascalie, descurcareala, haz de necaz, râsu’-plânsu’, stropit din belsug cu bere, în fumul gratarelor cu mititei, despre harababura acestei nesfârsite perioade de tranzitie etc., etc. vorbesc si textele lui Dan Badea, care are un umor inteligent, stenic, cu doar câteva, atent cântarite, alunecari mai deocheate. Actorul, un experimentat reprezentant al genului stand- up comedy, a intrat într-un sustinut dialog scenic cu dansatorul Razvan Mazilu, si, foarte empatic fiind, a cucerit publicul. E o adevarata delectare sa-l vezi dansând pe artist, sa-i urmaresti miscarile energice, ritmul sacadat sau unduirile feline, sa-i urmaresti expresia fetei, privirea, întreaga plastica a unui corp care transmite stari (bucurie, tristete, vulnerabilitate, singuratate, spaime, neîmpliniri, zbucium), emotii.

Mazilu dansând, tandru sau pasional, sensibil, senzual, cu un tors de femeie, o jumatate de manechin de plastic, deschizând o valiza plina cu trandafiri, pe care-i împrastie pe scena, sunt imagini puternice, extrem de sugestive, care-ti ramân în memorie. Totul se petrece pe cântecele Romicai Puceanu, cu refrenul acela enigmatic, sunând ca o incantatie, Saraiman si Saraiman, cu patima, cu dulceata amara a tânguirilor: aa aaaa, aa, aaaa… Dar ce frumos, si ce trist suna versurile din Omul bun n-are noroc sau din Trece timpu ca nebunu’, si ma trec si eu. Iar eu, de vreo saptamâna, tot fredonez Saraiman si Saraiman, si nu-mi trece. Asta pâna când nu ma seduce altceva.

Exista, cum se stie, diferite tipuri de colectionari, cei mai multi interesându-se de obiecte, de regula vechi. Avantajul (operatia e aproape mecanica: se preia obiectul purtator de o anume semnificatie tematica si se inventariaza) este de luat în seama, chiar daca este mai mic decât dezavantajul (se sacrifica spatiu, din ce în ce mai mare, din proprietatea cuiva). Eugen Bulai (n. 7 iun.1955, Bacau) a ales optim varianta privind spatiul de depozitare, chiar si modalitatea de selectie si catalogare a materialului.

Inginerul (de telecomenzi feroviare) colectioneaza cuvinte care bat la poarta lexicului românesc sau le organizeaza tematic pe cele existente. A dat la iveala pâna acum un „Dictionar de termeni cromatici” (Bucuresti, Editura „Viitorul românesc”, 1997), cu peste 450 de nume de culori, o „Mica enciclopedie a bauturilor” (Bucuresti, Editura „Miron”, 2004) si un mic lexicon de interes pentru cei ce si-au ales un hobby: „Colectii – colectionari – pasiuni” (Bucuresti, Editura „Miron“, 2003). Am lasat la sfârsit cea mai însemnata aparitie editoriala a sa – „Dictionar de cuvinte si sensuri noi” (Bacau, Editura „Egal”, 1998) -, pentru ca lucrarea are fatalmente un caracter deschis. Sunt înregistrate aici mai mult de 1200 de cuvinte neexplicate în alte dictionare generale sau de specialitate, ceea ce face ca autorul sa merite eticheta de „lexicograf al limbii române contemporane” (Eugen Budau, în „Bacaul literar”, Iasi, Editura „Universitas XXI”, 2004, s.v.). Intre timp, vorbitorii au apelat la alte si alte cuvinte, multe din limba engleza, iar colectionarul le-a înregistrat constiincios, împreuna cu întelesurile lor. Acestea vor face parte dintr-o editie revazuta si îmbogatita a dictionarului din 1998.

Invitat la „Sfertul academic” din cadrul cursului de lexicologie (disciplina limba româna contemporana – anul I, Litere, mai 2015), Eugen Bulai i-a fermecat pe filologii bacauani cu pasiunea sa insolita, completând fericit prelegerea noastra. Din lunga lista a „cuvintelor neexplicate în niciun dictionar uzual” prezentata studentilor, am retinut câteva care surprind prin neconcordanta dintre frecventa folosirii si absenta din lucrarile lexicografice: a anualiza „a da periodicitate anuala”; a customiza „a personaliza”; a panota „a amenaja un panou”; beculet „bec mic”; clipitor „care clipeste”; drona „vehicul de monitorizare”; ghena „loc pentru gunoiul menajer”; gliterat „stralucitor”; holsurub „surub pentru lemn”; postac „persoana care posteaza pe internet”; predictibil „care poate fi prevazut”; sclipici „luciu”, sustenabil „care poate fi sustinut”; xilografil „colectionar de gravuri în lemn”; xiloteca „colectie de mostre de lemn” s.a. Dupa cum se vede, nu e vorba de xenisme, ci de compuse, derivate sau împrumuturi destul de vechi pentru a primi legitimitate lexicografica. Eugen Bulai se arata a fi un util observator al dinamicii limbii române, ceea ce l-ar îndreptati sa… anualizeze aparitiile sale editoriale.

In semn de recunoastere a valorilor locului, Teatrul Municipal „Bacovia” a initiat programul „Identitati”. Primul omagiat si sarbatorit va fi actorul Stelian Preda, la implinirea a 80 de ani de viata si peste 50 de ani de teatru. Cu aceasta ocazie, luni, 8 iunie, de la ora 19.00, de ziua actorului va avea loc evenimentul aniversar „Stelian Preda – 80”, in cadrul caruia sarbatoritul va prezenta recitalul extraordinar „Vietile visului meu”.

Un om care nu si-a tradat niciodata crezul: teatrul inainte de toate. Un om cu o vointa de otel. Nu a cedat nici in viata nici pe scena. A interpretat pe scenele teatrelor din tara si strainatate, la televiziune si in filme, peste 200 de roluri. 80 de ani de viata, peste 50 de ani dedicati Thaliei, Stelian Preda a absolvit IATC „Ion Luca Caragiale“ in 1959, dupa un examen de admitere la care s-au inscris 1500 de candidati, pe 15 locuri, fiind coleg cu Florin Piersic, Leopoldina Balanuta, Margareta Pogonat, Ion Dichiseanu, Adela Marculescu etc., având ca profesori pe titanii Al. Finti, Ion Sahighian, Marieta Sadova. Debuteaza la teatrul din Botosani, in acelasi an. Acolo a infiintat teatrul profesionist “Mihai Eminescu”, cu cele doua clase, cea a lui Ion Sahighian si clasa maestrului Finti. “Gorjean fiind, m-am dus acolo unde se pune harta in cui, pentru a face teatru. Era entuziasm, era tinerete, erau vise.

SAHUL (Ion Sahighian – n.s.) mi-a incredintat cel mai drag rol al carierei mele – Eminescu, in piesa lui Mircea Stefanescu, cel mai longeviv spectacol din cariera mea, cu peste 1000 de reprezentatii. Acelasi rol l-am jucat si in „Porni Luceafarul“, de G. Chirila, alaturi de Stefan Ciubotarasu, in rolul lui Creanga”, ne spune cu emotie, dupa atâtia ani, actorul si regizorul Stelian Preda. Intre 1966-1970 este director al Teatrului “Mihai Eminescu” din Botosani, perioada in care monteaza Trilogia lui Delavrancea, “Apus de Soare” (rol- Petru Rares), “Viforul” (rol-Stefanita), in regia Soranei Coroama, si “Luceafarul” (rol- Petru Rares).

Dupa peste 40 de roluri in Botosani, in 1970, se transfera la Teatrul “Bacovia” din Bacau, unde joaca 31 de personaje, multe dintre ele din capodopere ale dramaturgiei românesti si straine. Turnee in tara, turnee in tari europene, toate cu deosebite aprecieri din partea criticii. Este solicitat in mai multe roluri in filme, la TVR merge cu “Musatinii”, cu rolul Bolos, iar in 1977 il regasim la Botosani, ca actor si director de teatru. 1983 – din nou in Bacau, actor si director, dar si regizor, “Porni Luceafarul”, un rol memorabil, dar si Trilogia “Soarele Moldovei”. Urmeaza o perioada fructuoasa ca director si regizor (1996-1997) la Teatrul de Animatie. Vremurile nu sunt prielnice, in 1989 este schimbat din functie, insa ramâne pe scândura teatrului pâna in 1999, când este pensionat fortat.

„Teatrul este locul in care se vindeca sufletul, singurul loc din lume unde, odata cu vibratiile lui, incep alte vibratii spatiale. Eu cred ca un artist nu poate, nu trebuie sa fie pensionat. Actorii sunt responsabili de destin, ei nu trebuie alungati, trebuie lasati pe scena, pentru ca singuratatea ucide. Ei mai au multe spus, dar si de invatat. Sunt profund impresionat de gestul actualei conduceri a teatrului pentru onoarea ce mi-a facut” – Stelian Preda

A fost primul vicepriar al Bacaului, pâna in februarie 1990, când s-a intors la teatru. Este membru fondator al Asociatiei Revolutionarilor 22 Decembrie „Fratie si Dreptate“, membru fondator al UNITER. Am primit numeroase premii, distinctii pentru rolurile jucate. Am fost de patru ori director in trei teatre, in perioade foarte grele. La implinirea vârstei de 80 de ani, vor fi alaturi de prestigiosul actor bacauan fosti colegi de scena, prieteni, membri ai familie, critici de teatru, jurnalisti, dar si publicul care l-a iubit si apreciat.

Lecția lui Stelian Preda

În această lume dezmembrată, noi, românii, am descoperit sărbătorile, căi de acces pe drumul cunoașterii de sine și a cunoașterii celuilalt.
Sărim de la o sărbătoare la alta cu un entuziasm derutant, încercând să întreținem viața acelei părți din noi înșine care se uită.
Le așteptăm cu neliniști. Acestea vin. Se întâmplă. Ne adună, ne readună mereu împreună pe tărâmul acesta pe care vremelnic ne aflăm. De fiecare dată cu întărită bucurie.
Nimeni nu ne întreabă, însă, ce facem între sărbători.
Nici noi nu ne întrebăm.
Stelian Preda ne predă, de atâta amar de ani, lecția care vorbește despre acestea și care încearcă să răspundă la multe, inevitabile întrebări.
Lecția lui Stelian Preda este despre viață, teatru și iubire.
El este învățătorul, el ne transmite învățătura, încercând să transforme necunoscutul în cunoscut.
Astăzi, aici și aiurea în lume, el, un ziditor, seamănă bine, mult mai bine cu Don Quijote decât cu ”managerul” (se scrie cu ”a”, se citește cu ”e”), cuvânt ”inventat” pentru a ascunde neputința, frustrările, derizoriul.
El este ”războinicul”, adică cel conștient de faptul că este muritor.
De aceea gestionează, ca nimeni altul, CLIPA.
El se dăruiește, îndrăznind.
Se bucură, iubind.
La el totul este firesc.
Chiar și atunci când ne spune, ”certându-ne”, că suntem prea puțin fără cei care au fost, fără înaintași.
Lecția despre viață, teatru și iubire este lecția despre zidire.
Greu de crezut, dar adevărat.
Junele prim, Stelian Preda, împlinește 80 de ani.

La mulți ani, Stelică!
Gheorghe Geo Popa,
Subaltern, coleg, prieten
Bacău, 8 iunie 2015.

“Ar trebui ca fiecare actor ajuns la o anumita vârsta sa se bucure de un asemenea moment, in care el sa poata sa-si faca o retrospectiva. Stelian Preda este un mare talent, dar l-am pretuit nu numai ca actor dar si ca director de teatru. A stiut sa atraga oameni de valoare. Pentru toate acestea ii multumesc si ii aduc un cald omagiu din partea Iasului” – Stefan Oprea, critic de teatru si film
“Stelian Preda, oltean prin nastere si moldovean prin vocatie, face parte din istoria vie a teatrului bacauan… fericit este orasul si Teatrul care are actori de talent ca Stelian Preda…de la el au «furat» meserie generatii intregi de actori, multi ii datoreaza cariera…” – Gheorghe Balint, regizor, fragment din discursul de la aniversarea a 75 de ani ai actorului.
O nealterată tinereţe lăuntrică

Am o lungă poveste de prietenie, de preţuire şi afecţiune cu Stelian Preda. Ne cunoaştem de mult timp, am lucrat împreună, la Botoşani, la Teatrul „Mihai Eminescu”, unde domnia sa m-a angajat ca referent literar, a avut încredere în mine, schimbând ceva foarte important în viaţa mea. Şi, întotdeauna, s-a purtat cu o desăvârşită gentileţe faţă de mine, aşa că am cele mai frumoase amintiri din perioada romantică a Botoşanilor.

Ca director (unul de vocaţie reală), Stelian Preda (care a condus trei teatre în patru intervale diferite de timp) ţintea mereu sus, spre lucruri de valoare şi de rezonanţă. Repertoriul teatrelor pe unde a trecut îi datorează multe premiere absolute şi premiere pe ţară din dramaturgia originală şi străină (cum au fost „Demiurgul” de Vasile Voiculescu, „Coloana infinitului” de Mircea Eliade, în care Stelian Preda a şi jucat, „Vânătoarea de raţe”, de A. Vampilov, etc.), colocvii, manifestări, festivaluri de prestigiu. Stelian Preda e un oltean ambiţios, cu un orgoliu cât casa. E talentat, plin de cutezanţă, îndrăgostit pătimaş de teatru. Care a fost, dintotdeauna, principala sa raţiune de a fi. Dar iubeşte la fel de mult şi poezia, pe care ştie să o rostească pe scenă. Cutezanţa şi puterea de a visa îi menţin nealterată tinereţea lăuntrică.

Acum la ceas aniversar, îi doresc mulţi ani fericiţi lui Stelian Preda, şi-mi place să-l văd cum trăieşte şi respiră prin marea lui dragoste pentru scenă, pentru teatru. La mulţi ani, cu noi vise, cu alte proiecte, cu noi împliniri!

Carmen MIHALACHE, critic de teatru, director al revistei „Ateneu”