Avem doua Românii. Cea de la Carpati, cu oamenii ei cu tot, e una. A doua e cea doar cu oamenii ei, raspânditi in absolut toate colturile lumii, din Italia in Argentina, din Hawaii in Maldive, din Spania in Anglia, Irlanda sau Germania, din Japonia in Australia. Unii din neamul nostru au ajuns peste tot, si nu ca turisti, ci in cautarea unei noi vieti pe care nu au gasit-o acasa. Vorbim acum despre câtiva dintre acesti oameni, bacauani de-ai nostri. Au prins radacini pe unde au ajuns? Sau sunt doar ca semintele purtate de vânt, in cautarea unui sol fertil? Ce si-au dorit si ce au gasit? Le e bine? Le e dor?

Fotografia unei vieti italiene

Familia Pletosu poate fi considerata un model de succes intre românii plecati din tara. Se considera bine integrata in comunitatea din Italia in care traieste de 16 ani. Este stimata acolo, desi unele probleme inca mai persista. Costel Pletosu, capul familiei, este un lider neoficial al românilor din Asti si din imprejurimi, iar ca sa le reprezinte si mai bine interesele, la anul va candida, cu mari sanse de reusita, la un post de consilier municipal. De vreo zece ani si-a deschis o afacere buna si viata ii surâde.

Despre Costel Pletosu probabil ca au auzit multi bacauani, fiindca este un fotograf de marca, cunoscut si prin faptul ca a lucrat la publicatiile de aici. Mai mereu zâmbitor, cu replica la el, Costel si-a conturat chipul unui bun coleg, alaturi de care au lucrat jurnalistii de seama. Era sprijin oricând pentru reporterul de teren atât prin imagini, dar si prin modul sau inedit de a trata unele subiecte. Ultimii ani inaintea plecarii a lucrat la „Monitorul de Bacau”, in perioada de glorie a ziarului, din ’97-’98, când inca se folosea un laborator clasic, cu substante chimice si filme alb-negru.
Visul de trai in Occident ii incoltise insa in minte inca de pe vremea lui Ceausescu, pe când era student la Timisoara. A incercat, fara succes, sa plece din tara si atunci, dar a reusit dupa 1989, când a fost in interes de serviciu in Franta, Spania si Norvegia.

Franta da, Congo nu

In deplasarea din Franta a avut sansa sa il cunoasca pe seful fotoreporterilor de la France Press, cu care a si colaborat in câteva ocazii. Francezul l-a apreciat, asa ca i-a propus un contract de un an in Franta. Zis si facut. „Doream sa lucrez la un ziar mare sau la o agentie importanta din lume. Simteam ca am valoare, dar in tara parca bateam pasul pe loc. I-am explicat prietenului si viitorului meu sef francez ca eu am nevoie de o viza pentru a ajunge la el, deoarece sunt extracomunitar, dar ca doresc sa merg acolo cu sotia si cu cea mai mica fetita, care avea doar trei ani. Spre surprinderea mea, in nici doua saptamâni, eram la Consulatul Francez din Bucuresti, unde intram pe o poarta speciala pentru vizele de lucru. La jumatate de ora de la intrare ieseam cu lacrimi in ochi, dar si cu viza mult dorita. Am vândut ceva de prin casa, am mai imprumutat bani de la un prieten si am plecat la Paris. M-au repartizat in sudul Frantei, unde acopeream zona Marsilia si Avignon”, spune Costel. Lucrurile pareau ca intrasera pe fagasul normal, au trecut o luna, patru, opt, acomodarea in comunitate parea realizata. Dar… „Dupa aproape opt luni de munca m-au chemat la centru si mi-au explicat ca vor sa ma trimita pentru o perioada nederminata in Congo. Am refuzat categoric, stiind ca imi pun familia in pericol, dar ei insistau si ma linisteau spunându-mi ca voi fi mereu in prezenta militarilor din Legiunea Straina si sa nu-mi fac probleme. La scurt timp, am aflat ca celalalt fotoreporter, pe care urma sa il inlocuiesc, fusese impuscat intr-o incaierare de strada, iar France Press avea nevoie de un alt trimis in zona. Am discutat cu familia si am decis sa imi dau demisia”, povesteste Costel Pletosu intâmplarile din 1998, anul plecarii in marea sa aventura.

[wonderplugin_gallery id=”333″]

Prima noapte in Italia, in masina

Multa vreme dupa demisie nu a mai gasit nimic de lucru in bransa sa. Câteva informatii primite de la un amic i-au indrumat pasii spre Italia, asa ca s-a urcat in masina cu familie si bagaje si a pornit la drum, peste Alpi. A avut surpriza neplacuta ca promisiunile amicului, cum ca la destinatie va fi asteptat si ajutat sa se aranjeze, sa se dovedeasca a fi desarte. „Nu reuseam sa ma inteleg cu trecatorii pe strada pentru ca engleza in Italia este o limba necunoscuta, iar când te aud vorbind franceza te privesc urât si-ti intorc spatele. Aveam sa aflu cu rapiditate ca italienii nu-i iubesc pe francezi si nici francezii pe italieni. Prima noapte italiana am petrecut-o in masina noastra, intr-o parcare. Aventura in Italia am inceput-o cu adevarat de jos, dar optimist si cu gândul ca ma voi intoarce intr-o buna zi in Franta, unde-mi placea foarte mult. Am gasit de lucru la un alt român care fabrica mobila.” Conditiile erau dure, aproape de scalvie, asa ca dupa doua luni a plecat de acolo. „La un moment dat cineva mi-a sugerat sa incerc sa caut de lucru la o distilerie care producea tuica din tescovina. Se lucra in trei schimburi, dar cum eu eram extracomunitar aveau sa ma puna doar de noapte. Eram multumit si asa pentru ca banii cu care venisem din Franta se imputinau. Incepuse sa-mi placa si Italia. Italienii se uitau la mine ca la un extraterestru, pentru ca la vremea respectiva comunitatea de români din Italia era nesemnificativa. Pe lista tarilor care «produceau» emigranti se afla Marocul, Albania, Filipine, Peru, dar nu si România. Ma intrebau unde se afla tara mea si daca la noi s-a auzit de Italia. M-au intrebat odata daca avem si noi strazi asfaltate si daca utilizam gazul pentru gatit. Un tip care lucra la un supermarket m-a intrebat daca România este o provincie albaneza.”

Un nou episod: „Curierul”

O boare de noroc i-a dat insa din nou târcoale, când, la o seara culturala, l-a cunoscut pe directorul cotidianului national „La Stampa”. „A vazut lucrarile mele si disponibilitatea de care dadeam dovada, a fost de acord sa ma ia sa lucrez pentru el. Când m-am dus la interviu m-au intrebat in ce masura cunosc orasul si regiunea. Inchis fiind in fabrica, nu stiam insa mai nimic despre oras, asa ca mi-au explicat ca nu ma pot angaja si sa mai trec pe la ei dupa ce invat bine macar orasul Asti, unde locuiam. Am iesit cu lacrimi in ochi de necaz, cu promisiunea ca ma voi «razbuna». Peste ani, judecând la rece, le-am dat dreptate. Trebuia sa lucrez pentru unul dintre cele mai importante ziare din Peninsula si n-aveau timp sa ma astepte pe mine sa ma misc cu harta in mâna, ca pe atunci nu existau navigatoare, ca acum. Mergând spre casa m-am oprit la un chiosc sa-mi cumpar portia zilnica de ziare. Era scoala mea de italiana. Din ziare si din televiziune am invatat sa vorbesc si sa scriu italiana. In ziarele locale am gasit un anunt unde o firma de transport din oras angaja soferi cu permis B. M-am dus imediat. Era o firma de curierat. Aveau nevoie de trei soferi. La poarta firmei eram mai mult de 80 de candidati. Fizicul meu m-a salvat si de data asta, iar dintre cei trei fericiti selectionati faceam si eu parte. Am lucrat la aceasta firma aproapre un an si jumatate. Era multa munca fizica, dar si de organizare. Le-am pus multe probleme la punct. Când le-am spus ca vreau sa plec au crezut ca vreau salariu mai mare si au sarit imediat cu o propunere. Vazând ca nu ma tenteaza banii mi-au facut o propunere de promovare, dar n-am acceptat nici asta. La plecare mi-au promis ca daca vreodata voi ramâne fara serviciu sa vin la ei direct, ca ma vor primi cu bratele deschise la orice ora”, spune Costel.

Freelancer, 8.000 euro/luna

Chiar si la 12 ani de la acest episod, a ramas prieten cu patronii firmei. Intre timp a invatat foarte bine orasul si zona, chiar mai bine decât cei nascuti acolo. Nu s-a mai dus insa la ziarul „La Stampa”. S-a gândit sa incerce sa devina paparazzo pentru o vara si nu oriunde, ci in Sardinia. Acolo isi fac concediile o multime de personalitati si vedete italiene, iar fotografiile cu ei i-ar fi adus o gramada de bani. Planuri care, in final, s-au naruit. „N-a mers. In primul rând, fotografii prezenti pe insula erau organizati intr-o mafie foarte bine pusa la punct si nu puteai patrunde in grupul lor. Imi lipseau si banii, de care aveam nevoie pentru a putea mitui hotelierul, chelnerul, barcagiul etc, etc, care trebuiau sa ma informeze când vine si unde se afla X sau Y. Asa ca ideea «paparazzi» s-a topit ca un bulgare de zapada pe o plaja fierbinte sarda. Intre timp am mai capatat si eu experienta si am decis sa lucrez ca fotoreporter freelancer. Puteam sa ma misc liber si sa nu fiu conditionat de nimeni, seful meu eram si sunt eu, iar câstigul este in functie de cât muncesc. Sunt luni când incasez si sapte-opt mii de euro. Pe parcurs mi-am facut o retea de informatori printre politisti, pompieri si prieteni, ca sa fiu mereu pe faza. Si functioneaza! Vând servicii fotografice ziarelor «La Stampa», «Corriere della Sera», «La Repubblica», Agentiei de presa nationala ANSA, Agentiei Getty Images, revistelor Diva e Donna si Giallo, dar si ziarelor mai mici, locale, precum La Nuova Provincia si Gazzetta d’Asti. Când sunt chemat la câte un accident sau o crima, evaluez din start unde pot plasa subiectul ca sa câstig cât mai mult, telefonez si ma propun, le fac oferte. Pentru un subiect bun, bine facut, «Corriere» plateste 500 de euro, dar mi-au platit odata pentru fotografia din prima pagina, din doua pagini interne, unde aveam cinci fotografii, 2.600 de euro. De cele mai multe ori gândesc serviciul pentru doua sau trei publicatii, deci fac fotografii diverse in functie de interesul fiecarui ziar sau revista”, povesteste Costel.

Fotograf oficial al unei federatii sportive italiene

A adunat suficienti bani cât sa isi cumpere fara efort cea mai performanta aparatura foto si s-a specializat pe futsal (fotbal in sala). De doi ani este fotograful oficial al Nationalei Italiei de Futsal si tot acum doi ani a fost desemnat cel mai bun fotograf de futsal din Italia. A primit pentru asta o diploma si 2.000 de euro. Anul trecut, a fost alaturi de nationala la Campionatul European din Belgia, unde au iesit campioni. „Acolo am avut onoarea sa fotografiez si nationala noastra, care a jucat bine ajungând pâna in optimi. Anul viitor voi merge la Campionatul European de la Belgrad, dar si la Campionatul Mondial din Columbia”, mai spune Costel.

Atmosfera dintre artisti

In fiecare dimineata, la Caffe Teatru din centrul istoric al orasului Asti se intâlnesc maestri ai condeiului, penelului, aparatului de filmat si aparatului de fotografiat. Asa incepe ziua de lucru, cu brioches, capucino si o jumatate de ora de „chiacchere”, adica bârfe. Acolo se pun la cale expozitiile de toate felurile, prezentarile de carte, de film si tot acolo se discuta amanunte de cronica neagra si alba. La toate acestea este partas, bineinteles, si Costel Pletosu. „Daca din anumite motive nu reusesc sa merg la intâlnire, telefonez la cel mai bun prieten sa ma puna in garda cu ce s-a mai intâmplat si s-a discutat intre timp.”

Remarcabila sotie si lovitura din afaceri

Cea care il motiveaza si lupta alaturi de Costel Pletosu este sotia Andreia. Pe numele sau complet, Andreia Pletosu, fosta Placinta. Si fosta jucatoare de volei la Stiinta Bacau, campioana nationala de junioare. La inceputul vietii italiene, Andreia a incercat sa intre in voleiul italian, ea fiind si absolventa de IEFS la Bacau, prima sefa de promotie de dupa ’89. Antrena doua echipe, una de junioare si una mai mare, avea rezultate foarte bune, dar economic nu merita, nu câstiga pe cât ar fi meritat. Asa ca a decis sa intre in fotografie. A facut câteva cursuri de fotografie de moda la Milano, altele de retus fotografic la Torino, câteva intâlniri internationale de fotografie, plus scoala practica pe care insusi sotul i-a oferit-o, zi de zi, in cei peste 20 de ani de casnicie. „Acum zece ani am decis sa ne deschidem propriul studio fotografic si iata-ne ca am devenit in ultimii ani cel mai bun studio din oras si din judet. Sotia mea este foarte priceputa si rabdatoare in ceea ce face. Sunt lucrari de retus la care munceste câteva zile sau chiar o saptamâna”, spune Costel. In afara de ceea ce face el pentru ziare, impreuna mai fac fotografie industriala, pentru site-uri, moda, book-uri pentru modele si copii, dar unde au dat lovitura a fost la salvarea si recuperarea fotografiilor istorice din arhiva orasului si a primariei. In plus, au multi clienti privati care doresc sa-si recupereze fotografiile vechi. Fac retusuri de mare precizie, iar in ultimii ani numarul clientilor, dar si volumul de lucru s-au triplat. Ei au deschis studioul când mai toti inchideau pentru ca se rezumau doar la developatul filmelor fara a oferi clientilor si alte servicii. „Când ne-am decis sa ramânem in domeniul asta ne-am intrebat: Ce le lipseste italienilor si ce le putem oferi noi ca sa supravietuim si sa ne câstigam frumos existenta, iar in acelasi timp sa devenim utili societatii in care traim? Si am gasit! Sunt persoane importante din nordul Italiei care recunosc fotografiile mele in diverse publicatii, chiar daca nu sunt semnate si asta ma face sa fiu mândru. Intr-o zi, o persoana importanta din cultura italiana mi-a zis ca Italia a câstigat prin venirea mea in Peninsula pentru ca am «un taglio speciale ed elegante» – o incadratura speciala si eleganta”, spune, mândru, Costel Pletosu.

Probleme de ura si rasa

O sa va intrebati, poate, daca familia Pletosu a avut probleme cu italienii. Ei bine, au avut si mai are inca, dar cine-i baga in seama? „Buni si rai sunt peste tot, si la noi, si la ei. Noi i-am speriat si i-am redus la tacere prin disponibilitatea noastra in a aduce ceva nou in meseria noastra, dar si prin capacitatea de a munci. La intâmplari neplacute doresc sa scot in evidenta un caz petrecut in urma cu sapte ani. De la unul dintre ziarele locale m-au chemat si mi-au zis ca au decis ca in anul acela sa fac eu fotografiile la Sarbatoarea Politiei, serviciu care, pâna atunci, il facea un italian. Mi-am facut linistit treaba si când mai faceam câteva fotografii, in piata, unui grup in care se aflau primarul, prefectul si chestorul, aud pe cineva care venea spre noi, pe strada, urlând cam asa: «Extracomunitar de c..at, fata de c…r ce esti, ai venit tu sa-mi furi lucrul meu? Du-te-n tara ta de rahat etc, etc» I-am zis si eu ceva de dulce in româneste printre dinti, l-am trimis la redactie unde urma sa vin si eu sa discutam. Aveam de gând sa-l calc in picioare, dar când am ajuns eu la ziar era deja dat afara! Directorul m-a rugat insistent sa nu-l reclam la politie pentru gestul lui de imbecil. Mi se mai intâmpla si astazi câte o patanie, dar mai putin importanta”, spune Costel.

Familia Pletosu

Familia Pletosu este una largita. Costel este la a doua casnicie si are patru copii. Cu Andreia este casatorit de 23 de ani si au impreuna doua fete, pe Calina, de 20 de ani, si pe Ilinca, de 16, nascuta in Italia. Cei mari, din prima casnicie, Lavinia, de 29 de ani si Marian, de 27, care s-au reunit cu familia din Italia in anul 2001, au facut scoala generala la Bacau, liceul in Italia, iar universitatea, la Geneva, in Elvetia. Amândoi au studiat relatii internationale. Lavinia lucreaza acum la Bruxelles, iar Marian, unicul baiat, la ONU, la Geneva.

O fata de vis: Calina, Miss Muretto

Calina este fetita cu care Andreia si Costel au plecat in marea aventura in 1998. Acum are 20 de ani si este in anul doi de facultate la aceeasi universitate de la Geneva. Acum doi ani, Calina a câstigat ultima editie a celui mai popular concurs de frumusete din Italia, Miss Muretto, care are o traditie de 60 de ani, la Alassio, pe malul Marii Liguriei. Calina mai câstigase cu trei ani in urma alte doua titluri importante din Italia, „La Bella d’Italia” si „La Bella d’Europa”. Cu toate acestea a decis sa studieze si s-a inscris la facultatea de economie si management. Ultima nascuta in familia Pletosu este Ilinca. Ea a venit pe lume la un an dupa sosirea in Italia si este nascuta la Asti. Este in anul trei de liceu, studiaza limbile straine si este o artista. Cânta si deseneaza foarte bine. Are ochi si in fototografie, asa ca este urmarita indeaproape de tatal ei.

Român sau italian?

Costel spune ca viata din Occident l-a schimbat foarte mult, dar niciodata nu a uitat originile, limba si locul de unde a plecat. Din casa familiei Pletosu nu lipsesc niciodata ciorbele, sarmalutele, piftelele cu sos marinat si papanasii. „Fetele mele s-au inscris pe internet la diverse site-uri românesti de bucate, iar bucataria noastra a devenit o sala distractiva de experimente culinare românesti. Vin cu drag de câte ori am ocazia in România si in Bacau, iar pe meleagurile italiene promovez tot ce-i românesc si frumos”, spune Costel. Acum zece ani a pus bazele unei asociatii culturale românesti, care se numeste „Doina”, al carei presedinte este. Tot „Doina” se numeste si micul restaurant din cadrul asociatiei. Intr-un local unde incap 80 de persoane se ofera meniuri românesti traditionale. Tot aici se organizeaza seri culturale românesti, dar si intâlniri cu comunitatea italiana si celelalte comunitati straine. „Ma simt un lider al românilor din zona mea. Suntem peste 10.000, iar anul viitor doresc sa candidez la un post in Consiliul Local din Asti, oras cu 80.000 de locuitori. O sa ma intrebati cum ma simt dupa atâtia ani petrecuti in Italia. Ma simt român, chiar daca mi-am schimbat mentalitatea si gândesc ca un italian. Noi in casa vorbim doar româneste cu copii. La multi români exista tendinta sa vorbeasca un amalgam, iar daca nu stii ambele limbi nu reusesti sa pricepi ce vor cu adevarat. Exista si bancuri pe tema asta. La sosirea in Italia, cineva mi-a spus: «O sa vorbesti limba italiana la nivelul la care stapânesti limba româna». Si asa este. Asa ca sa nu ne mai miram ca unii care vin acasa vorbesc jumatate – jumatate. Nu ne dam seama, dar si inainte de a pleca din România vorbeau prost româneste”, crede Costel Pletosu. (Ovidiu Pauliuc)

Exodul prostiei

„Dupa 2007, când si România a facut marele pas spre UE, spre nefericirea noastra lucrurile au luat o intorsatura negativa. Daca inainte de acest an, in Occident venea cine reusea sa ia o viza, avea o calificare si intentii sa lucreze, se comporta mai cu grija, mai cu mândrie ca este român, dupa 2007 a inceput dezastrul. O parte dintre cei sositi n-au niciun Dumnezeu. Sunt multi veniti doar la furat. O parte dintre ei nu au nicio meserie si sunt prost educati. Nu doresc sa generalizez, dar asta este situatia. Cu toate acestea, noi, cei din «garda veche», nu o sa coborâm stacheta si o sa onoram tara noastra si neamul românesc ori de câte ori avem ocazia. Din nefericire, nici dinspre patria mama nu vin vesti pozitive, din cauza ca politicienii nostri nu-si fac treaba cum trebuie, ocupându-se doar de interese personale si nu de interesul alegatorilor.”
Costel Pletosu

Nicaieri nu mai este „acasa”

Cel mai greu este sa scrii despre cei dragi, din familie sau apropiati. Cum sa fii detasat, obiectiv, când povestea lor se intersecteaza, uneori dureros, cu a ta?

Am ales sa scriu, cu sufletul, povestea unchiului meu, pentru ca ea cuprinde toate trairile românilor „dezradacinati”, dezamagirile si amagirile, zbuciumul, speranta, caderile si revenirile, deznadejdea. Ruptura de cei dragi si poate sacrificati. Povestea este, in acelasi timp, despre toti cei care au visat frumos, chiar daca visul lor s-a stins intr-o gara mizerabila sau intr-o cladire parasita, plina de sobolani, in care si-au gasit adapost, e povestea despre supravietuire, forta si depasirea limitelor. Despre cei care si-au implinit in final visul, dar nu mai stiu unde este…acasa. Despre cei care nu se mai regasesc in tara lor natala, cu familiile si sufletul impartite.

Prima optiune: Franta

Prin ’94, Nelu Chifu (64 ani) alegea sa plece din tara, dar nu pentru mai mult de un an-doi, gândea atunci. Tragând linie, se fac mai bine de 20 de ani de când se afla in strainatate si a ajuns sa incaseze si pensie dintr-un stat strain. Prima data a plecat in Franta, dupa 25 de ani de munca la Uzina „Vulcan” Bucuresti. „Nu mai era de lucru. Mi-am facut un SRL, dar mi-am luat plasa. Cum se intâmpla la noi… Nu mi s-au achitat facturile, dar mi s-a impus impozit pe bani neincasati. De acolo tot blocajul. M-am enervat si am zis ca eu in tara asta nu mai muncesc daca lucrurile nu se schimba. Am plecat cu o recomandare in Franta, pentru ca atunci nu plecai oricum. Iti trebuia «chemare», invitatie. Aveam 44 de ani si trei copii – 3 ani, 12 ani, 16 ani. Am plecat doar cu sotia, pe copii i-am lasat la bunici, pentru ca nu stiam ce ne asteapta in Franta. A fost bine, dar gândul nostru a fost sa ne intoarcem, dupa un an si patru luni, când am auzit ca se terminase cu Iliescu. Câstigase Constantinescu si am crezut ca va fi mai bine. Ca putem veni acasa. Am venit cu niste bani, dar nu mai aveam curaj, incredere sa fac ceva. Mi-am dat seama ca trebuie sa plec iar. Totul era blocat financiar. Daca lucrai la o fabrica de caramizi, primeai caramizi in loc de salariu. Era un fel de troc”, isi aminteste Nelu. Mai putin de un an a rezistat in tara si de aceasta data a decis sa plece in Italia, tot fara copii. Era greu de ajuns si nu puteai fara viza, pe care o obtineai doar daca garanta cineva pentru tine.

Adaposturi erau cladirile abandonate: „Era, practic, un wc public”

„In Italia, m-am dus… in strada. Eu voiam sa ajung la Milano. Dar, primele zile am stat in gara principala. Era plin de români, iti dadeai seama dupa injuraturi. M-au indrumat spre Ana, la biserica, lânga gara, sa dorm acolo. Trebuia sa participi la slujba, ca altfel te dadea afara. De mâncat, se mânca la San Francisco – un complex cu o cantina al unor franciscani care faceau acte de caritate. Puteai sa faci o baie acolo, erai imbracat, iti dadeau paturi. Dar de dormit, trebuia sa-ti gasesti o «paraseala» – o cladire abandonata”, povesteste Nelu. Cel mai greu este sa nu ai unde dormi, recunoaste el, iar sirul aventurilor in astfel de cladiri abandonate este lung. „Prima oara am stat intr-o fosta tipografie. A fost… halucinant. Era, practic, un wc public. Am pus niste cartoane si vreo doua-trei nopti am stat asa. Apoi, am reusit sa aranjam acolo o camera, am curatat-o, am facut un pat, am facut rost de paturi, pentru ca incepuse sa fie frig. Era octombrie. Intre timp, am gasit ceva de munca, faceam instalatii sanitare. Insa era greu, cu hainele alea dormeai, cu hainele alea mergeai la munca. Era nasol, pentru ca puteai. Te urcai intr-un autobuz si toti fugeau de tine. Era umilitor…”, marturiseste Nelu Chifu.

„Era seara, era frig, nu aveam unde sta”

Gara era locul de intâlnire al românilor, dar si refugiu pentru cei goniti din „paraseli”. Se intâlneau sa afle ce mai e nou sau doar sa se incurajeze unul pe altul. In gara, era a doua familie. „Intr-o seara, ma intâlnesc cu Sandu meu de la Ploiesti. Cica: «Ai auzit? Ne-a exmatriculat de acolo. A venit politia la adapost si a scos cu buldozerul tot de acolo.» Era seara, era frig, nu aveam unde sta. Nu ai un plan in astfel de situatii. Dai cu banul. Ce fac? Stau sau plec? Am stat prin gara, dar misuna politia”, isi aminteste Nelu. A ajuns apoi pe mâna „intreprinzatorilor” români, care se puneau stapâni peste cladirile abandonate, le reabilitau si le inchiriau „ilegalistilor”. „Ne-am mutat apoi intr-un soi de casa confiscata de politie. Un român intreprinzator a inchiriat acolo in calitate de…smecher. Iti lua putin fata de cât costa in alte parti, aveai lumina, boiler, dar erai ilegalist acolo. Daca venea Garda, te scotea de acolo. Am stat vreo doua saptamâni. Am schimbat multe case… Ne tot scotea de peste tot. Fiind clandestin, nu puteai sa inchiriezi, trebuia sa fii in contact tot cu cei care faceau afaceri clandestine”, explica Nelu.

„Nu ma mai regasesc aici”

De-abia dupa jumatate de an, a reusit sa se angajeze intr-o intreprindere, dar nu a lucrat mai mult de un an, pentru ca nu primea salariul la timp, iar in final a dat faliment. Ani intregi, mai exact sase, au trecut pâna a muncit legal. „Ani pierduti… Munciti la negru, care nu-mi sunt luati in calcul la pensie. Abia in 2006 am reusit un contract serios, pe perioada nedeterminata, la o intreprindere de mecanica. De acolo am iesit la pensie. Practic, primesc pensie si din România, si din Italia”, spune Nelu. Intre timp, si copiii au plecat in Italia, si-au continuat studiile si s-au stabilit acolo. Nelu are nepoti si mare parte din familie lânga el. A reusit intr-o tara straina. Povestea e cu happy end si totusi… „Acum nu sunt acasa nici aici, nici acolo. Nicaieri. Nu doar pentru ca e impartita familia. Experientele de acolo m-au schimbat, nu ma mai regasesc aici. M-au afectat toti acesti ani. De multe ori, nu-mi venea sa sarbatoresc Pastele, Craciunul, pentru ca spuneam ca trebuie sarbatorite acasa. Sunt ani furati din viata. Aveam radacini aici… Poate daca plecam de tânar, nu simteam asa”, este concluzia dureroasa a lui Nelu Chifu, dar probabil si a tuturor românilor „dezradacinati”.
(Catalina Chifu)

Strain printre straini

Acest sentiment l-am trait in Marea Britanie, pe vremea când mai credeam ca strainatatea deschide noi orizonturi, noi oportunitati pentru români. Timp de o luna am facut toate demersurile necesare pentru a ma integra in comunitatea londoneza. Am cautat scoala pentru copii, m-am inscris la un medic de familie englez, am sustinut interviu pentru obtinerea de National Number Insurance (numarul de asigurare), fara de care nu te poti angaja cu acte in regula, si am incercat sa ma adaptez. Nu mi-a iesit, oricâte eforturi as fi facut, pentru ca locuiam intr-o casa plina cu români. Si românii sunt rai, puturosi, mizerabili, invidiosi, betivi, manelisti si lipsiti de respect fata de semenii lor. Spun asta pentru ca atunci când oamenii din casa lucreaza in schimburi si au nevoie de odihna, se gaseste unul sa puna manele si sa mai invite vreo câtiva prieteni „la o bere”, fara a tine cont de confortul celorlalti. Sa zicem ca un adult intelege si suporta iesirile celorlalti, insa, când mai ai si doi copii cu tine, aici ar trebui sa intervina bunul simt. M-am saturat sa fac curat dupa altii, sa spal vasele celor puturosi si sa cumpar alimente pe cheltuiala mea, in timp ce vecinii mei se infruptau din cumparaturile mele.

Limba ce-o vorbim

Când am plecat in Marea Britanie am fost sigur ca o sa ma descurc sa vorbesc in limba engleza, cunostinte acumulate in anii de scoala. Insa, imediat am constatat ca engleza invatata de noi nu are nicio legatura cu dialectul vorbit in Anglia. M-am dus la medicul de familie si cu toate ca am fost foarte atent la discutie, nu am reusit sa inteleg pe deplin ce mi-a zis acesta. Si daca tot am ajuns aici cu istorisirea mea, cei care citesc aceste rânduri trebuie sa stie ca in momentul in care doresc sa se stabileasca intr-o tara straina vor avea nevoie de istoricul medical al familiei, tradus in limba tarii respective. Si tot la capitolul sanatate, subliniez faptul ca pentru aproape orice suferinta, farmacistii sau medicii iti recomanda paracetamol. Inclusiv pentru durerile dentare. Am luat medicamente cu pumnul pentru o astfel de afectiune si abia dupa ce m-am intors in România, mi-am rezolvat problemele medicale. Poate pentru altii a fost mai usor, poate au avut pe cineva sa-i ajute, sa-i indrume, sa le spuna ce au de facut si unde trebuie sa mearga, insa, pentru mine, aceasta experienta mi-a lasat un gust amar. Poate am alte asteptari de la semenii nostri, insa, românii pe care i-am intâlnit eu in strainatate m-au dezamagit. In plus, nici copiii nu au reusit sa se adapteze. Mici fiind, nu intelegeau de ce nu vorbesc ceilalti copii cu ei si de ce sunt atât de multi oameni de culoare. Mi-am zis ca nu are rost sa-mi sacrific copiii si nici sanatatea, drept pentru care am revenit in tara. In Bacau. E mai bine aici. (Marian Petrache)

Ce l-a mai dus pe român departe de casa…

Vacantele sunt in toi, iar cele mai importante sunt cele ale „stranierilor” care in luna august revin pe plaiurile natale sa-si viziteze rudele si prietenii. Nu cred ca exista român care sa nu aiba macar o ruda sau un prieten plecat in strainatate. Despre cei plecati „afara” in cautarea unui trai mai bun s-ar putea scrie mii de carti. Fiecare român ce a incercat strainatatea are in spate cel putin o poveste interesanta de viata. Iar bacauanii au plecat pe capete in ultimii ani, spre alte meleaguri, in incercarea de a gasi conditii mai bune de viata. Daca in ultimii ani Italia a fost un adevarat El Dorado pentru ai nostri, se pare ca lucrurile s-au mai schimbat. Au ramas putini cei care spun ca le merge bine in Peninsula.

„S-au schimbat treburile. Nu mai e ca inainte. Daca ai acum un job in Italia, esti boier. Nu prea mai avem de munca pe acolo. Multi de ai nostri au plecat spre alte zari”, mi-a povestit un „bacauan italian” sub „protectia” anonimatului. Multi dintre români se intorc acasa, dar cei mai multi s-au reorientat spre Regatul Unit. Se pare ca Anglia a ajuns tinutul fagaduintei pentru ai nostri. De altfel, când auzi pe cineva ca vrea sa plece, nici nu se discuta: Anglia, Londra. Ca un magnet, viata de aici ii atrage pe români si nu am inteles de ce, pâna nu mi-a povestit un prieten plecat acolo de un an. Omul a sacrificat aproape tot. Nu mai avea niciun motiv sa ramâna aici. Cu doi copii, ramas fara slujba si cu datorii la banci (ca mai toti ai nostri), a hotarât sa „taie in carne vie”. Si-a vândut casa, a lasat copiii la bunici si a plecat cu sotia la Londra.

Cu Dumnezeu inainte. A avut noroc cu câtiva prieteni care i-au gazduit si i-au indrumat pâna au reusit cât de cât sa se puna pe picioare. Nu le-a fost usor, iar dorul de copii a fost ucigator. De copii, ce sa mai zic? Timpul a trecut si fix dupa un an, parintii s-au intors dupa ei. In cele câteva zile petrecute acasa, am priceput unul din motivele pentru care românii sunt multumiti de viata la Londra. „Stii cum e? – imi povesteste prietenul meu. Acolo câstig 1.500 – 2.000 de lire pe luna, ca muncesc si peste program. Muncesc pe un santier. Ii dau unui meserias lucrurile si materialele la mâna. 500 de lire ma costa chiria, 360 de lire transportul pentru mine si nevasta-mea, iar de restu’…traiesc.” Fac repede câteva calcule românesti in cap si nu prea-mi iese. Dar am primit explicatii suplimentare. „Imagineaza-ti ca astia sunt 1.500 – 2.000 de lei. Ok? La Londra un baton de «Salam de Sibiu» il iei cu 6 lire. Tu cumperi un salam de asta cu 6 lei aici?” Si lista comparatiilor a curs. Mai ales la mâncare, ca românul e gurmand.

Am petrecut câteva zile impreuna, dupa care prietenul meu si-a luat sotia si copiii si au plecat, cu totii, inapoi la Londra. Ne-am auzit la telefon dupa ceva timp si am vorbit si cu cei mici. „E frumoasa tara asta”, mi-a spus unul din copii. „N-as mai veni in România.” De unde si pâna unde aceasta perceptie la cei mici, nu prea pricep. Probabil au fost coplesiti de câte dulciuri au primit, ieftine si bune, dupa un an in care au suferit si s-au tot lovit de expresia pur româneasca „nu avem”. Eu nu mai comentez nimic, dar as vrea sa va invit sa meditati putin: ati cumpara un baton de „Salam de Sibiu” cu 6 lei? (Florin Stefanescu)

Poveste din Londra
„Jucam un rol pe care nu-l indragim deloc. Dar nu avem ce face.”

Familia Ionescu, din Onesti. Dan si Aurora Ionescu, parintii a trei fete: Andreea, Alexandra Miriam si Roberta Georgiana. Prima fiica este stabilita in Madrid, Spania, unde s-a si casatorit, tot cu un român, iar celelalte doua sunt, impreuna cu parintii lor, in Anglia. Tatal, de vreo cinci ani, ele si mama lor, de un an.

Povestea londoneza a familiei Ionescu a inceput de prin anul 2010. Dupa ce a observat ca, din punct de vedere economic, Onestiul murea, incet, incet, fara sa mai dea semne de revigorare, Dan Ionescu a decis sa ia calea strainatatii. „A fost cea mai grea decizie pe care a trebuit sa o iau. Am lasat familia acasa si am ales Anglia. Intentia mea era sa stau 2-3 ani, sa trimit bani acasa, sa ne terminam casa in care locuiam si apoi sa ne continuam linistiti traiul in România”, ne-a marturisit Dan. Insa nu i-a iesit. A avut noroc de un vecin, care l-a ajutat la inceput. Impactul cu lumea din Anglia a fost, din pacate, dur. Mult prea dur. S-a simtit din prima un strain intr-o lume straina, total diferita ca cea de acasa. Prietenul insa a jucat corect: i-a asigurat o cazare decenta si i-a gasit si de munca. „Am lucrat si câte 12 ore pe zi, pentru numai 3 lire pe ora, bani care abia imi asigurau chiria, mâncarea si un telefon pe fuga acasa. Visul de a trimite bani in tara parea imposibil. Asta ma durea cel mai tare si imi taia din elanul de a mai fi motivat sa lupt. Eram singur, fara acte, munceam la negru, eram prost platit, acasa, in Onesti, au inceput sa apara si problemele, sotia mi se imbolnavise”, rememoreaza Dan. A clacat. A renuntat. Ba chiar si-a blestemat ziua in care a luat decizia de a pleca in Londra.

O noua incercare

A revenit acasa. Nu i-a fost usor. A revenit la aceeasi situatie, poate chiar mai grea. Dar nu a rezistat mult. Dorinta de a se realiza, de a se ridica, de a invinge, nu s-a stins. Asa ca, la putin timp, a strâns din dinti si a urcat din nou in avion. Tot spre Londra. Simtea ca acolo inca mai are un cuvânt de spus, ca inca mai exista sanse. A fost incurajat si de familie, mama lui l-a sustinut cel mai mult, sotia, fetele, la fel: „Mama, saraca, imi zicea mereu – «tu du-te acolo, ca avem noi grija de fete si de Aurora (sotia, n.r) aici. Tu du-te acolo, ca o sa reusiti»”. Cuvintele acestea le-a avut mereu in minte, ca o calauza. Oriunde era. Mai ales când ii era cel mai greu. A dat apoi peste un moldovean, de peste Prut, care, stiindu-i situatia, a dorit sa-l ajute. „Mi-a zis ca trebuie sa am rabdare si ca voi razbi. Era un strain, dar m-a ajutat mai mult decât majoritatea compatriotilor de pe aici, care ori se feresc sa-ti intinda o mâna de ajutor, ori daca o fac, profita de tine. Multi, când ajung aici, uita ca sunt români si ca am putea sa ne ajutam. Nu-i intereseaza pur si simplu decât avantajul lor. E dureros ce spun, dar adevarat”, a mai ararat Dan Ionescu.

Fetele, premiante si in Londra

A muncit pe brânci si a reusit sa se ridice. A facut si foamea, a primit si chionturi de la viata. Mama, pe care o diviniza, s-a urcat la Ceruri. Datoriile se adânceau, dorul de familie il macina. Dar cu toate astea, fetele, acasa, erau premiante an de an. Aurora, sotia, il incuraja mereu, la fiecare telefon pe care-l dadea. Incet, incet, si-a luat propriile scule de constructii si a devenit self employment (lucreaza pe cont propriu, cu contracte prin agentii). Asa ca, anul trecut, a reusit sa-si intregeasca familia. A decis, ca impreuna cu sotia, sa-si uneasca fortele si sa faureasca un viitor nou fetelor. Dar nu in Onesti, ci acolo, in Londra. „Numai ca aici parca jucam intr-o piesa care nu se mai termina. Desi suntem cu totii de un an in Londra, este un rol pe care nu-l indragim deloc. Noi, parintii, nu fetele. Dar nu avem ce face”, ne-a spus si Aurora Ionescu. Stau cu totii intr-o casa inchiriata pe care platesc peste 1.100 de lire, pe luna, in afara de utilitati si cheltuielile curente. Bani pe care, muncesc sau nu muncesc, trebuie sa-i dea, la care se adauga taxele la stat. Dan se angajeaza in lucrari mari, pe contracte ferme de 2-3 luni, Aurora lucreaza la Southend University Hospital, la serviciul de curatenie, iar fetele au luat-o si ele de la zero: Alexandra este la Sydney Russel School, clasa a VII-a, iar Georgiana, in anul II, la Redbridge London College. „Georgianei i-a fost mai usor, pentru ca stia engleza din tara, iar Alexandra, desi i-a fost teama ca nu se acomodeaza pentru ca stia doar franceza, a invatat foarte repede limba si chiar i-a uimit pe profesori. Marturie e faptul ca, dupa un an de studiu, a terminat clasa pe primul loc, are diplome si medalii la diferite concursuri. Pentru ele muncim, pentru ele ne-am sacrificat, pentru ca au sansa sa se realizeze aici, sa-si faca un viitor”, ne-a mai spus Aurora. Deja cea mica vrea sa ajunga politista, iar cea mare, doctor.

Dorul de casa, cel mai greu de suportat

„Cu toate greutatile privind adaptarea la noua viata, aici, in Anglia, românii, in marea lor majoritate sunt vazuti bine pentru ca muncesc corect, platesc taxe la stat, si nu sunt putine deloc, si aduc o contributie reala la economia tarii. Iar acest lucru este apreciat de londonezi, de omul de rând, desi admit si ei ca orice padure are si uscaturi. Politic se face mare zarva, prea mare, exact invers adica, si scot in fata tocmai aceste uscaturi, generalizând pe nedrept. Cumva, noi, cei care muncim corect, platim oalele sparte ale celor care au venit in primul val, in 2004, si care aveau si drept de munca. Anglia a suferit un soc atunci, poate de aceea isi ia acum unele masuri de precautie”, a mai povestit Dan Ionescu. Desi exista acel calm specific englezesc, in Londra viata e foarte stresanta, mai spun sotii Ionescu: o viata parca programata, munca, casa, iar munca, te imbolnavesti, arzi de dorinta unui câstig cât mai mare, se munceste uneori pâna la epuizare, uitând de odihna, de relaxare, de propria sanatate. Dar, cel mai greu de suportat e … dorul de casa, de rude, de prieteni, de locurile natale, de mâncarea traditionala. „Stiti cum e perceptia: multi cred ca aici, in strainatate, avem de toate, bani, liniste, confort. In realitate e altfel; avem dor si amintiri, gânduri si umilinte, dar si suflete ranite”, a concluzionat Aurora.

Viitorul?

Cu toate acestea, sotii Aurora si Dan Ionescu sunt optimisti. Isi doresc o viata linistita, fericita, in casuta lor de aici, din România, Onesti. Sa-si creasca aici nepotii, chiar daca vor avea, probabil, si radacini straine. Isi mai doresc ca cei care ne conduc tara sa faca in asa fel ca lumea sa nu mai fie nevoita sa plece pe alte meleaguri pentru a-si gasi un rost. Sa nu mai fie straini printre straini, sa poata munci si acasa pentru ei, dar sa aiba o viata decenta. Acum, pentru ei timpul s-a oprit un pic in loc: cu rabdare, multa munca, ambitie si, cel mai important, cu garantia ca sacrificiul lor inseamna un viitor mai bun pentru fete. Nimic mai mult. (Roxana Neagu)

Parmezan cu rosii de Schineni

„Aici voi ajunge la pensie”

Faceti cunostinta cu Stefan Coceanga! Evidenta ne zice ca e plecat de o viata de om. El, in schimb, sustine ca nu a plecat deloc. Ca intotdeauna, adevarul se afla pe undeva pe la mijloc. Asa incât, cinstit si lautareste ar fi sa spunem ca Stefan Coceanga este plecat in Italia de jumatate de viata. A ajuns la Parma in 1994, pe vremea când avea 21 de ani; fix jumatate din câti numara acum. „Datorez enorm Italiei, tara ce m-a adoptat din toate punctele de vedere. Inclusiv in ceea ce priveste acordarea cetateniei, care, oricum am intoarce-o, nu este un drept, ci un privilegiu. Totusi, radacinile mele sunt atât de adânc infipte aici, in Bacau, incât nu exagerez cu nimic când spun ca ma simt de parca n-as fi parasit nicicum România. Oricum, când voi ajunge la pensie, eu tot aici ma voi intoarce. Nu stiu ce vor alege cei doi copii ai mei, dar eu sigur ma voi stabili in Bacau”, afirma Stefan.

Ulita copilariei

Emir Kusturica spunea ca patriotismul inseamna colectia pozelor cu jucatorii de la echipa nationala. Pentru Stefan Coceanga, in schimb, patriotismul local e reprezentat, in special, de colectia de vederi cu Bacaul de altadata. In decembrie, când a primit in dar din partea „Desteptarii” lucrarea colegului nostru, fotoreporterul Ioan Bâsca, „Ilustrate regizate”, Stefan s-a bucurat ca un copil: asta da Craciun! „Am regasit in aceasta lucrare o buna parte din copilaria mea”, marturiseste omul nostru care, pus sa aleaga o ilustrata imaginara din Bacaul amintirilor, nu sta pe gânduri: „Scoala nr. 28, actuala «Miron Costin». Acolo am invatat, acolo m-am jucat, acolo am trait clipe de neuitat. Mi se intâmpla si acum ca, atunci când vin in tara, sa parcurg pe jos drumul de acasa, de la parinti si pâna la Scoala «Miron Costin» doar pentru a retrai amintirile copilariei.”

Distincte si, totusi, asemanatoare

Asa ca sa nu va mire deloc faptul ca, in dragostea sa pentru Bacau, Stefan Coceanga a gasit asemanari intre orasul natal si cel de resedinta, Parma. „Sigur ca Bacaul si Parma sunt doua realitati diferite, insa existe si puncte comune. Totul este sa stii sa le vezi. De la galben si albastru, culorile echipelor de fotbal – ok, FCM-ul a disparut, dar uite ca, intre timp, a dat faliment si Parma, ceea ce reprezinta inca o analogie – si continuând cu dimensiunea celor doua orase, pe care le poti parcurge usor, la pas.” Stefan continua enumerarea punctelor comune, amestecând uneori italiana cu româna intr-o cantilena a nostalgiei. „Chiamale, se vuoi, emozioni”, cum cânta Battisti. „Celui care vine in Parma ii recomand sa nu rateze casa memoriala a lui Giuseppe Verdi de la Bussetto. Iar o masa la Pepen, street-food-ul aflat in Top 10 italian, face toti banii”, da asigurari „parmeggianul” nascut in Bacau.

10 kilometri drept cadou

Stefan Coceanga este un om implinit. Atât profesional, cât si familial. Lucreaza ca tehnician de specialitate la o multinationala din industria bauturilor alimentare si este casatorit cu Cristina („pentru ea am si ajuns in ’94, la Parma”), cu care are doi copii: Alina, in vârsta de 11 ani, si Marco, de opt. Ca fost fotbalist la nivel de amatori, si-a impins copiii catre sport: „Nu neaparat la nivel de performanta, ci pentru a face miscare si pentru a socializa.” Marco practica fotbalul si inotul la Collecchio, un apendice al Parmei, in timp ce Alina s-a oprit la inot, dupa ce a cochetat cu gimnastica ritmica. „Eu continui sa joc saptamânal fotbal, insa principalul hobby este alergarea. In octombrie, de ziua mea, imi iau familia si mergem la Milano. Dupa ce vom vizita Expo 2015, imi voi face singur cadoul cu ocazia zilei de nastere: participarea la crosul Radio Deejay, traditionala cursa de 10 kilometri organizata anual de radioul milanez”, spune Stefan.

Din Canada in Kuweit

Meseria il obliga pe Stefan sa alerge si la figurat. Dintr-o luna, 20 de zile le petrece departe de Parma. Si, de obicei, departe de Italia. In Canada sau in Vietnam, in Kuweit sau Tunisia, in Norvegia ori Danemarca. In România nu ajunge doar in concediu, ci si cu serviciul. Iar deseori, interpreteaza, hai sa glumim, rolul de „operator turistic” pentru colegii sau amicii sai italieni: „Le spun ca România merita vizitata. Anul trecut, l-am insotit pe Luca, un pusti de 15 ani. I-am aratat orasul, l-am dus pe circuitul de karting «Speed Park» si la «Aventura Park» de la Magura. I-a placut. Anul asta, am avut câtiva italieni in vizita. Intr-o zi i-am dus la socru-meu, la un gratar, la Schineni, iar ei mi-au spus ca nu se asteptau la atâta ospitalitate din partea unui om care nu-i vazuse niciodata in viata lui. Ei bine, asta-i România pe care o port eu in inima.” Iar acesta este Stefan Coceanga! (Dan Sion)

De la Fabrica Partizanul Bacau la Compania Siemens, in New York

Fosta fabrica Partizanul, intre timp demolata si inlocuita cu un mall. Marele oras american New York. Aceste doua chestiuni aparent incompatibile sunt reperele unei vieti care s-a schimbat radical, asa cum cei care o traiesc acum nu si-ar fi putut imagina vreodata.

Protagonistii sunt membrii familiei Solomon, mama, tata si fiica. Familie obisnuita, modesta, la locul ei, strâns lipita de valorile românesti ale bunului simt si spiritului de munca. Amândoi, ingineri. Elena Solomon a lucrat la Partizanul, iar când nu s-a mai putut acolo, a facut o turnura abrupta si s-a apucat de gazetarie. A lucrat la „Ziarul de Bacau” inca de la inceputurile publicatiei si, la fel ca la fostul loc de munca, s-a dovedit un reper pentru ceilalti colegi. Sotul, la fel, om de nadejde, care avea un vis ascuns: sa emigreze pentru o viata mai buna. Asa ca a jucat constant la Loteria Vizelor americane, in primul an, in al doilea, al treilea…. Fara succes. Pâna in anul 2007, când raspunsul le-a spulberat toata tihna.

Cel mai trist Craciun

Fusesera alesi printre cei 50.000 de fericiti din intreaga lume care primesc anual viza ca sa traiasca si sa munceasca in SUA. Prima reactie a fost de neliniste: cum sa plece in necunoscut, cu fetita lor de numai 10 ani, si sa lase balta toata agoniseala trudita din greu, aici? Au pus la cap la cap tot ce le-a framântat mintile si au decis: „Plecam!”. In preajma Craciunului din 2007 s-au urcat in avion, au traversat sapte fuse orare si un ocean si iata-i in marea metropola New York. „In prima noapte am dormit la o prietena, iar a doua zi am inceput cautarea unei locuinte. Aveam ceva bani la noi, dar nu a fost usor sa gasim. Am avut noroc de o batrâna grecoiaca, proprietara a unui imobil in Queens, care ne-a inchiriat un apartament. Când am deschis prima oara usa am ramas inmarmutiti: casa era cât o cutie de chibrituri si era absolut goala. Nu aveam nici unde pune capul, nici linguri sau farfurii. Pur si simplu am inceput o viata noua de la capat. Am cumparat o saltea pe care sa dormim, iar caserelolele de la mâncarea preparata le pastram pe post de farfurii. De Craciun, am gasit-o pe fiica mea ascunsa sub patura, cu lacrimi pe obraz si mi-a spus ca e cel mai trist Craciun din viata ei”, povesteste Elena Solomon. In aceleasi zile de inceput au cautat si de lucru, dar a fost greu, fiindca angajatorii le cereau acte care inca nu le fusesera eliberate de autoritati.

Fata, admisa la 11 universitati

La patru luni de la sosire mai aveau bani de bilete de intoarcere in tara, asa ca si-au pus serios problema sa faca acest pas. Dar norocul le-a surâs si Elena a gasit un post bun, iar Andreea a inceput sa aiba rezultate exceptionale la una dintre cele mai bune scoli din New York. De altfel, Andreea, prin succesele constante pe care le-a repurtat la invatatura, a fost principala motivatie pentru familia Solomon sa continue pe pamânt american.
Au obtinut si cetatenia, Andreea a fost admisa la 11 universitati, dintre care a ales una de top in SUA si in lume. A fost selectata dintre sute de elevi sa viziteze Casa Alba, unde s-a intâlnit cu Obama in persoana. A facut practica si in birourile administrative din Washington. S-au si mutat intr-o locuinta dintr-o zona mai buna, Astoria. Elena Solomon lucreaza acum pentru Compania Siemens, pe un salariu de invidiat, iar sotul Ciprian lucreaza la cel mai mare spital din New York, Mount Sinai. S-au adaptat? Da si nu, spune Elena. Duc o viata buna si tot ce isi doresc sotii Solomon este ca fiica lor sa izbândeasca. Si are toate sansele. Unul dintre lucrurile care ii nemultumeste este ca nu au reusit sa isi faca prieteni, pentru ca in metropola americana totul are o viteza care nu permite asa ceva. (Ovidiu Pauliuc)

Cipru, a doua casa pentru zeci de mii de români

O simpla vacanta sau un sejur in Cipru te aduc, de acasa, dintre ai tai, tot printre conationali si, de multe ori, chiar printre concitadini sau consateni. Pentru ca in Cipru traiesc si lucreaza foarte multi români, mai ales in industria turismului, in restaurante si in taverne, ori in magazine, dar nu numai. Comunitatea de români de acolo numara, dupa date oficiale, circa 40.000 de persoane, dupa unele estimari chiar 50.000, cei mai multi in Nicosia, in Limassol, Larnaca, Paphos, in Dali si Paralimni. Este o comunitate in sensul real al cuvântului. Alianta Românilor din Cipru are un presedinte, o structura de conducere si se face cunoscuta tot mai mult. Nu toata lumea este multumita de aceasta, dar important este ca românii din Cipru incep sa strânga rândurile si vor sa se afirme. Pentru ca in Cipru au un fel de a doua casa.

Am fost in Cipru si am stat de vorba cu multi dintre românii pe care i-am intâlnit. Am descoperit oameni din Onesti, din Bacau sau de prin apropiere, din Piatra Neamt. Fac meserii modeste, obisnuite adica, dar le fac bine. Carmen este din Bacau. Locuieste pe strada Alecu Russo. Am intâlnit-o in portul din Paphos, la Taverna Castelului. Era, in ziua aceea, pe post de „plasatoare”: imbia trecatorii cu cele mai bune oferte ale restaurantului, le vorbea in formule rostite in citeva dintre limbile pamântului – ruseste, englezeste, italieneste, româneste etc. Ne-a convins si pe noi si am acceptat oferta. Ne-a auzit vorbind româneste si ai ei am fost. Asa am aflat de unde este, ce face acolo, de când a venit la munca. Avea vechime in domeniu, prin strainatate, pentru ca tot timpul anului muncea in Spania. Doar pentru sezonul vacantelor a venit in Cipru. Multi dintre colegii ei sunt români, de dincolo sau de dincoace de Prut. In Cipru nu poti face un pas fara sa dai de români.

Românii, preferati in Cipru

Se spune ca românii din Cipru nu seamana deloc cu cei aciuati prin Italia sau prin alte tari occidentale. Sunt mai asezati, vor un loc de munca bun si sigur si o viata linistita pentru copii. Concurentii lor temuti sunt asiaticii, pentru ca se multumesc cu mult mai putin. Iar Cipru este invadata de asiatici. Cipriotii ii prefera, insa, pe români, iar primele pagini ale ziarelor care urmaresc piata fortei de munca au anunturi speciale in acest sens. Pe o strada din Limassol am vazut chiar un mic afis lipit pe un stâlp, pentru inchirierea unui apartament. Era scris direct in româneste. Tot acolo, la o mica bacanie, o oferta era facuta tot pentru români: „Crap românesc – 3,80 euro kg.” Multi români, desi cu pregatire profesionala, vin sa lucreze si ca necalificati. Ambasada noastra ii avertizeaza sa nu accepte munca fara contract, pentru ca se pot trezi in fata instantei de judecata. Românii vin in Cipru, iar comunitatea lor este a treia cea mai numeroasa dintre comunitatile de europeni, dupa greci si britanici, dar nu cu mult mai putini ca numar.

O comunitate respectata

Despre aceasta comunitate mi-a vorbit, la un popas, Constantin Nastase, soferul autocarului care ne ducea in Muntii Troodos. Constantin era de la o aruncatura de bat de Bacau, din Piatra Neamt. Ghidul autocarului a glumit si mi l-a prezentat ca fiind presedintele comunitatii de români. „Nu sunt eu, a recunoscut, modest, Constantin, e o doamna. Comunitatea s-a format dupa intrarea României in Uniunea Europeana, de când aici au venit mai multi conationali. Ea este organizata, insa nu este atât de bine dezvoltata si de cunoscuta. S-a creat si un sindicat, dar, in general, drepturile noastre nu sunt incalcate flagrant, suntem respectati si cred ca majoritatea conationalilor lucreaza aici legal. Munca e munca aici, dar românii se tin de treaba.”

Constantin se afla pe insula din Mediterana de opt ani. Muncea mult, cu responsabilitate, aduna ban lânga ban. Dar se impaca greu cu situatia in sine, adica el in Cipru, familia in tara. Se vedeau numai in concedii sau in scurte vizite. Nu era simplu, insa in România nu realiza cât a realizat in Cipru. Acolo, un român câstiga, in medie, 800 – 1.000 de euro, de circa patru-cinci ori mai mult decât la noi. Constantin a fost croitor la o veche fabrica de confectii. Pâna in anii ’90 viata lui era buna, dar fabrica a fost privatizata si desfiintata. Nu a mai avut incredere in România. Nici in Cipru nu erau toate in roz, dar era altceva. Cel mai mult era nemultumit, pe insula, tot de români, de cei care se dau in petec, mai ales de cei care vin la furat. „Ei sunt cei care ne fac de râs, asa cum se intâmpla si prin alte tari din Occident. Lumea ne confunda, de multe ori, cu ei si nu e bine. Noi avem mari dezavantaje pe acest motiv” – spunea românul, cu amaraciune sincera. „Am venit aici pentru un trai mai bun, a adaugat el. In tara parca suntem mult mai multi decât este nevoie, iar aici gasim de lucru si se câstiga mai bine. In plus, avem si o sansa pentru viitor.”

Inainte si dupa 1990

Pâna în 1989 – scrie Ambasada României la Nicosia – comunitatea românilor din Cipru (câteva sute de persoane) era alcatuita în majoritate din femei, în general absolvente de studii universitare, casatorite cu cetateni ciprioti, fosti studenti în institutiile de învatamânt superior din România. Acestea au reusit sa se integreze relativ usor în societatea cipriota, din doua motive: afinitatea religioasa (crestin-ortodoxa) si învatarea rapida a limbii elene. Cele mai multe persoane si-au gasit relativ rapid slujbe pe masura pregatirii profesionale (doctori, ingineri, arhitecti, profesori), fapt care s-a reflectat pozitiv asupra întregului grup comunitar, câstigându-se respectul societatii cipriote.

Dupa decembrie 1989, situatia s-a schimbat radical. A avut loc un aflux masiv de imigranti din România, îndeosebi în cautare de lucru, pe fondul existentei unui acord bilateral (1978), care prevedea desfiintarea reciproca a vizelor. Majoritatea cetatenilor români stabiliti în Cipru dupa 1990 lucreaza în domenii precum servicii (comert, hoteluri, restaurante), constructii, agricultura etc. Românii sunt prezenti,  de asemenea, în domeni precum IT, cercetare, juridic, sistemul bancar, moda etc.
In aceeasi perioada, au avut loc numeroase casatorii mixte, cu cetateni ciprioti absolventi ai unor institutii de învatamânt superior din România. „Se poate aprecia – opineaza oficialii ambasadei – ca, în acest moment, s-a conturat un nucleu mixt si relativ omogen al diasporei române în Cipru, capabil sa-si cultive traditia, limba si cultura, sa-si reprezinte si sa-si apere interesele.” (Petru Done)

Povesti, destine, vise. Sunt bacauanii nostri care au plecat in cautarea unei vieti pe care nu au gasit-o acasa. Dorul de tara le macina sufletul, unii se simt straini printre straini, altii s-au integrat perfect in comunitatile in care s-au stabilit, dar toti au ales constient acest drum, pentru ca au crezut ca numai asa se realizeaza. Ca prind radacini, la fel ca samânta purtata de vânt care a gasit pamânt fertil. Povesti si destine. Toate, ale bacauanilor nostri din România de peste granite.