După ani de muncă, conștiențiozitate și profesionalism, îndeplinind vârsta legală, colegul nostru și-a depus dosarul de pensionare. Nu vrea să se gândească la cât se va ridica pensia din salariul de conducător auto. O meserie în care a lucrat timp de 27 de ani în presă, în documentări pe teren cu reporteri sau distribuind, înainte de mijirea zorilor, ziarele proaspăt tipărite. Are planuri și oportunități atâta timp cât se simte bunic tânăr, printre cei șase nepoți.
Neculai Rusu a fost primul șofer angajat cu carte de muncă, în 1990, la cotidianul „Deșteptarea”. Venea de la IMU (Mașini Unelte Bacău), unde lucrase ca șofer și mecanic mașini și utilaje.
„N-am bătut bunghii pe drum!”
Programul lui de lucru este „puțin” decalat de cel al redacției. Ziarele se tipăresc și se distribuie noaptea. Ne cunoaștem de când s-a angajat, fiind și eu începător în meserie pe atunci. Am mai fost la el acasă, așa că o vizită, după un telefon prealabil, nu îl surprinde. Se gândea cu ce să mă ajute. Nu se aștepta să-l provoc la o depănare de amintiri. Nea’ Rusu, cum îl știm toți, este genul de om serios și foarte conștiincios, dar care nu are stare. L-am găsit, pe la 9 dimineața, în grădinița din fața blocului, ajutând un vecin să curețe de ceară ramele de la niște stupi. „Azi am zis că dau cu aspiratorul și beau o bere. Mai am o săptămână… și gata! Miercuri plec în Italia să-mi ajut băiatul. Își deschide un restaurant la Padova. E mult de muncă!”
Nu este genul de om superstițios. S-a născut pe 13 iunie 1953, în comuna Slobozia atunci, astăzi Stănișești. Școala generală a făcut-o acolo, alături de cele două surori. „Am fost un copil de la țară, obișnuit cu munca. Nu m-au lăsat părinții să lenevesc, sau cum zicea tata: «nu-mi bați bunghii pe drum!» Îți mai aduci aminte de jocul ăla? Cum băteam nasturii la perete? Noi le ziceam bunghi! Nu erau televizoare, telefoane ca acum.” La început de ani ’70, tineretul din mediul rural era încurajat, dar și ajutat să meargă în industrie, prin toate formele de specializare.
De la școli profesionale, la cursuri de calificare, la locul de muncă. „Din 1971, am plecat la Brașov, la «Steagul Roșu», unde am lucrat 6 luni. De acolo am fost trimis la Școala de șoferi de la Câmpulung Muscel. Tare îmi plăcea meseria asta. Era și căutată. După școală am fost repartizat la ITA Bacău, unde am făcut 3 luni practică, apoi am fost luat în armată. Am plecat militar pe 4 iunie 1973 și m-am «liberat» pe 25 noiembrie 1974, în ziua când a început cel de al XI-lea Congres. Mulți ziceau că n-o să ne dea drumul chiar atunci.”
S-a căsătorit cu Maricica, în anul 1977. „În mai, după cutremur”, ține să precizeze.„Dar am copilărit 5 ani înainte!” Au împreună o fată și doi băieți, toți la fel de „serioși și bine realizați profesional” și, „deocamdată, 6 nepoți! După armată m-am angajat la IMU Bacău, unde am lucrat 16 ani, până în 1990, când am venit la Deșteptarea. De atunci… știi și tu cum a fost!”
Om de bază, șoferul directorului
Recunoaște că muncea mai mult în acele vremuri, de început. Venea dintr-o fabrică, dintr-un alt sistem cu program fix. „Trebuia să mă adaptez. Eu zic că Revoluția a schimbat oameni, mentalități. Ca meserie nu a fost greu, că am practicat-o și înainte. A trebuit să mai învăț, să mă adaptez. Eram puțini la început. La un moment dat s-a ajuns și la 16 mașini.
Mergeam unde era nevoie. Pe redacție, pe distribuirea presei. Aduceam presa națională de la București și o distribuiam în județ. Duceam și șeful la întâlnirile importante. Aveau încredere în mine pentru că eram serios și întotdeauna punctual. Presa este o marfă perisabilă. Dacă nu o duci la timp, nu se mai vinde. Să fie la chioșcuri de la prima oră, când pleacă omul la muncă. Să aibă timp să citească, nu!”
A fost și omul de încredere al directorilor, dar și cel care își păstra condiția fizică, manipulând zecile de pachete cu ziare, conducând apoi ore în șir. Când ne urcam în mașină, noi nu mai aveam grija traseului. Știa toate scurtăturile. Nici nu-i dai anii din buletin. La drum lung, mai povesteam fiecare și de ale noastre. Ce a făcut pisica, soacra, cățelul. Pentru el era așa, ca o formă de mândrie când spunea: „Fiica mea a luat premiu! E colegă de clasă cu băiatul domnului director. Și el a luat premiu.” Îl ispitesc să-mi povestească o întâmplare mai deosebită.
„M-ai luat prea repede! Sunt destule. Pe unde n-am fost! Cu domnul Mihai Buznea, prima dată la Chișinău. Împreună cu redactorii și fotoreporterii am colindat tot județul, și-n lung și-n lat, și ziua și noaptea, la toate evenimentele. Și la cele de bine, și la cele când veneam cu inima strânsă, acasă. Ți-aduci aminte? Cu cine mai eram? La «Podul cu Flori» de peste Prut… la inundațiile din 1991, când au luat apele barajul de la Belci de la Onești și a trebuit să ocolim pe la Comănești să ajungem? La… Sunt atâtea amintiri! Da’ și tu știi din ele. Am condus pe vânt, pe ploaie, pe soare sau zăpadă și n-am rămas niciodată în pană. M-a ferit Dumnezeu de evenimente rutiere neplăcute. Nu-i ușor să lucrezi 27 de ani în același loc, când vezi ce se întâmplă astăzi.” Trăiește acel moment al vieții, când satisfacția, împlinirea, perspectivele sunt asociate cu anii care au trecut.
„Vreau să le mulțumesc tuturor celor cu care am lucrat, că m-au înțeles și m-au ajutat. Te rog să îi amintești – nu știu de ce vrei tu să scrii despre mine – și pe colegii mei buni, care nu au mai apucat pensia, Constantin Tăbăreanu și Jan Stan. La fel, un respect deosebit în amintirea directorilor Constantin Baran și Elena Ioniță, care au plecat prea repede dintre noi.”
Pentru că tot s-au adunat ziariștii la ceas de seară, la întrunirea lunară a breslei, profit de ocazie să-l întreb pe Mihai Buznea, unul din veteranii activi ai presei băcăuane, dacă își mai aduce aminte cum l-a angajat pe Neculai ca șofer. El a fost primul director al ziarului „Deșteptarea”, fondat în data de 22 Decembrie 1989.
„…Aflu, aşadar, ascultând „Radio Şanţ” – un post al şmecherilor cu bască şi blugi zdrenţuiţi, că Neculai Rusu iese la pensie. Nu se poate, îmi zic, l-am ştiut şi crezut, dintodeauna, ca pe un băiat serios. Când să fi trecut anii care l-au adus la suspendarea permisului de….. muncă? Staţi să calculez: atunci când l-am angajat la ziar, pe post de şofer, abia dacă făcea drifturi în jurul vârstei de treizeci de ani. Tânăr cu figură de adolescent şi trup de boxer categoria Hârtie. Şi-acum e cam la fel. Venise de la Maşini-Unelte, unde potecile viitorului i se cam încrucişau şi încurcau. «Deşteptarea» era, pentru el, o promisiune confirmată, în timp, ca certitudine.
Cel dintâi şofer al la fel de tinere publicaţii post-decembriste ursită, iată, cu viaţă fără de moarte – spre a apela la povestea frumoasă pe care o scrie de aproape trei decenii. Iar el, şoferul Rusu, s-a dovedit a fi omul de nădejde dedicat muncii. Şi celor care i-au oferit şansa recunoaşterii. Am tras, cum se spune, lozul câştigător cu el, chiar dacă premiul l-au încasat alţii. Dar nu contează. Contează impresia cu care trece de la categoria B la categoria P. Ai grijă, Neculai cum circuli de-acum înainte, că noi toţi încă mai avem nevoie de tine. Şi fiind un moment atât de special, dă-mi voie să evoc o întâmplare al cărei principal erou ai fost tu, eu jucând rolul secundar: ne aflam într-o vizită la Chişinău şi seara, îndreptându-ne spre hotel cu maşina la volanul căreia te aflai, într-o intersecţie majoră, cu multe direcţii de mers şi numeroase semafoare, ne opreşte un agent de circulaţie, cu gradul de sergent, care ne face semn de oprire. Te conformezi, «organul» vine, te legitimează şi-ţi spune că te va amenda pentru că ai intrat «pe roşu».
Nici vorbă, domnu, îi spui, el o ţine pe-a lui. Intervine gazda noastră, redactorul şef al publicaţiei «Lumina» pentru a aplana conflictul: domle miliţian, dumnealui – şi arată spre mine, este ziarist din România, directorul ziarului «Deşteptarea» de la Bacău. Replica omului legii este, pe cât de promptă, pe-atât de stupefiantă: lăsaţi-mă în pace că am mai auzit de-astea, şi eu am studii superioare?! În faţa unei asemenea reacţii ar fi trebuit să explodez în hohote de râs, dar m-am abţinut, cu greu, păstrând o mină serioasă a feţei. Până la urmă am ajuns la pace şi ne-am văzut de drum.
Finita la comedia! Acuma, Neculai, pui finita la volan. Îţi dau un sfat amical: ai grijă pe ce drumuri o apuci.”
„Cu munca te obișnuiești mai greu! Cu statul degeaba – poate e mai ușor când ieși la pensie?!”, cugetă cu privirea interiorizată, Neculai Rusu. Deja gândul îi zboară. Câte nu sunt de făcut… mai ales la inaugurarea unui mare restaurant de către un român, băiatul lui, într-unul din cele mai vechi orașe ale Italiei! Noi îți urăm multă sănătate Nea’ Rusu, o familie fericită, și să te bucuri de pensie încă atâția ani cât ai muncit!
