Ce mult mi-ar plăcea să-i văd pe conaționalii mei văzându-și fiecare de treabă, acolo unde o au, și dacă o au cu adevărat, și să nu-și mai risipească energia pe bârfe și cârcoteli de doi bani. Să se facă utili, să fie activi în viață- asta mi s-ar părea normal- și nu pe site-uri, unde nu mai contenesc să emită păreri, să se declare fanii cuiva şi să arunce cu dejecţii unii în ceilalţi, insultându-se reciproc la modul bezmetic. Sunt încă mulți aceia care iau de-a gata ce li se aruncă, așa-zise informații, știri, fără să le treacă printr-un filtru rațional, repetându-le negândite, pe nemestecate. Intoxicările propagandistice năvălesc peste oameni ca tornadele, şi le iau minţile. Sunt echipe de zgomote bine organizate, care lucrează non-stop, răspândind microbii dihoniei.

Mi-e din ce în ce mai limpede faptul că nu suntem în stare să fim raţionali. Nu judecăm la rece, ci ne încingem, în funcţie de umori, reacţionând visceral, adeseori. Schimbăm regulile în timpul jocului, lăutăreşte, fără să ne pese de instituţii, norme, principii, comportamente logice, echilibrate. Prea multă improvizație, prea multe fabulații. Nu umblăm cu absolutul, ci doar cu relativul şi cu relaţiile, mai ales cu acestea, și cu interesele aferente. Totul e tranzacţionabil la noi. Când am spus absolutul, am spus-o la modul ironic, fără să mă gândesc la un sens filosofic, poetic, etc. Dimpotrivă, aveam în minte lucruri mult mai simple și mai practice, cum sunt stabilitatea, constanţa, durabilitatea. Dacă nu cultivăm aceste valori, vom sta mereu într-o Românie de chirpici luată de ape, după amara vorbă a lui Adrian Marino. Am intrat în UE fără să avem spirit european în adevăratul sens al cuvântului, care presupune și să păstrăm o distanţă critică faţă de noi înşine, să acceptăm să fim priviţi cu ochii altora. Ca să coabităm civilizat, să fim în rând cu lumea bună, cum se spune.

Iar în plan politic intern, când interesele țării o cer, coabitarea în plan politic, colaborarea între diferitele partide, se impune. Asta dacă am avea o clasă de politicieni responsabili, lucizi, „posibili” în ordinea raţionalului, şi nu intratabili, porniţi pe un război care pe care. Din care noi, cei fără de putere, nu avem nimic de câştigat. Dar noi suntem cei mai mulți, și dacă am depăși pragul bombănelilor, cârcotelii, și am avea puternice și consecvente reacții critice, implicându-ne, totodată, în acțiuni practice, lucrurile s-ar schimba, cu siguranță. Dacă ne-am mai scutura de câteva atavice obiceiuri, în care intră și eterna conștiință nemulțumită (ca să numesc mai pretențios năravul de a beșteli orice și pe oricine), și veșnica suspiciune, una de-a dreptul bolnăvicioasă, de fapt, dacă am avea mai multă încredere în noi, în forțele noastre, am face pași înainte, fără doar și poate. Dacă am avea acea „poftă de viitor”, despre care vorbea un cunoscut istoric, atribuind-o americanilor.

Chiar îmi place mult expresia asta, e de-a dreptul energizantă. O formulă inspirațională, cum se zice acum. Avem atâta nevoie de inspirație în tot ce facem, de poftă, de motivații, de elan vital. Nu de plictis, de neîncredre, de lehamite. Lehamitea este tot ce este mai prost, e descurajantă, o stare bolnavă, contraproductivă (ca să mă agăț de un termen modern, cam de lemn, cum e tot limbajul actual din anumite zone), e clar, de ce să ne cantonăm în ea?
Dincolo de nivelul de suprafață al bârfei și al cârcotelilor de tot felul ( care sunt, să recunoaștem, și o formă de socializare, ținând oamenii laolaltă), e nevoie de o gândire critică reală, autentică, și nu de una formală, cum era cea promovată de vechiul regim comunist (vezi șablonul criticii constructive și al autocriticii). Asta ar trebui acum să ne țină împreună, ca să înfruntăm epoca post-adevărului.