Oare ce ne mai emoționează astăzi? Tot mai puține lucruri, se pare, într-o lume mai curând indiferentă, insensibilă, individualistă, egoistă. Și care se vrea cât mai „cool”. Mai sunt însă și visători întârziați, oameni care au nevoie, pur și simplu, de a simți ceva, lăsându-se, cu plăcere, în voia emoțiilor. Pe mine, de pildă, săptămâna trecută m-a încântat un mesaj primit de la o persoana dragă mie, pentru că are o inteligență și o sensibilitate ieșite din comun, ea dorindu-mi o primăvară cu presimțiri de magnolii zăpăcite de soare și cu vagabondaj de miresme. Minunat! Deja ridicasem capul și mi se umflaseră nările, căutând în aer miresmele.
Dar promisesem că mai zăbovesc un pic asupra unei tulburătoare, zbuciumate povești de iubire, cea dintre Zelda și Scott Fitzgerald, cel care ne-a dăruit câteva cărți de neuitat: Cei frumoși și blestemați, Marele Gatsby, Blândețea nopții, Povestiri din epoca jazzului, Dincoace de Paradis, Ultimul magnat. Zelda scria și ea, și pomenește într-o pagină de jurnal de un roman și o piesă de teatru la care lucra, intitulată „Scandalabra”. Găsise chiar și o scenă locală care să i-o reprezinte. Asta în timp ce Scott era din ce în ce mai topit de băutură și în criză de inspirație. Cu ceva timp înainte el îi ceruse imperios să-i spună dacă-l mai iubea. Iar ea se întreba dacă mai știa cum e simți, de fapt, iubirea adevărată. Care sunt semnele?
„E așa, ca-n Shakespeare ? Știi, când simți că-ți sparge pieptul și inima-ți zvâcnește, și nu mai știi bine cine ești, și o iei razna”? Era clar că între ei nu mai putea fi vorba de așa ceva. În schimb se instalaseră o răceală și o distanță, care creșteau pe zi ce trecea. Criza se adâncea, iar facturile se tot adunau, așa că Zelda ajunsese fragilă și străvezie, rece precum gheața, și cu răbdarea la pământ. Între cei care fuseseră niște minunați îndrăgostiți, frumoși și nebuni, nu mai rămăsese decât o tristă sfâșiere reciprocă. Pe care Zelda o descrie astfel: „Toată vara aceea Scott și cu mine ne-am înfruntat pentru supremație, fără ca vreunul dintre noi să cedeze măcar un milimetru. Eu luptam pentru dreptul meu de a exista independent în lume, de a mă realiza, de a-mi cârmui propriul destin, dacă așa îmi doream. El voia să controleze totul, să se asigure că toate ieșeau așa cum le prevăzuse el cândva, cum le ticluise odinioară, la început, când o pornise spre New York și-și căuta ceva ca lumea de lucru, iar apoi avea să trimită după mine. Avea nevoie de micuța lui flapper iubitoare, de muza lui din Jazz Age”.
Da, cam ăsta e tristul adevăr, că nu se poate cu de toate, adică și cu o căsnicie reușită, și cu împlinire personală, succes profesional, și cu….
Toate frământările prin care a trecut Zelda, tot chinul ei interior au împins-o spre prăpastia nebuniei. Sau a înțelepciunii ? Pentru că: „Uneori, nebunia este înțelepciune” (Parfois la folie est la sagesse).
A vrut să fie o bună soție, mamă, apoi scriitoare, dansatoare, pictoriță, și a eșuat în toate. Cartea lui Therese Anne Fowler (Un roman despre Zelda Fitzgerald) ne înfățișează cu o pătrunzătoare privire și adâncime psihologică povestea unui cuplu frumos și blestemat. Și a unei femei extraordinare, irezistibile, vie ca o flacără, care s-a zbătut, ca un fulger închis în sticlă, să fie ea însăși și „să strălucească în lume”.
