După ce toate guvernele postdecembriste au aruncat peste românii aflaţi temporar în dificultate cu tot felul de substitute ale supravieţuirii, şomaj, ajutoare sociale, alocaţii complementare etc., stabilind prin lege şi anumite condiţii de acordare, care însă nu se aplică, acum s-a ajuns la limita finanţării.

Cauza nu este greu de găsit: s-a învăţat beneficiarul cu binele, la dată fixă vine poştaşul cu banii şi nu-i mai arde de muncă, de lege, cu toate că este apt medical, tânăr, vânjos şi bun de treabă. Este, pe piaţă, o inflaţie de certificate medicale, de handicap, care îi scutesc pe mulţi de muncă, de practicarea unei activităţi în folosul comunităţii, de a se înscrie la cursuri de calificare.

Sunt căutate în schimb crâşmele din sat sau din oraş, umbra nucului bătrân, plimbările lungi şi dese, iar mai nou sunt abonaţi la mitingurile spontane, în timp ce bugetul geme când vine ziua de plată.

Pentru a stăvili cât de cât avalanşa de dosare pentru acordarea ajutoarelor, executivul a înăsprit, cu ceva ani în urmă, criteriile de acordare a acestora, însă a sărit în sus masa votantă, care a început să pună ea condiţii: fără ajutoare, nu mai venim la vot, nu mai votăm primarul! Şi compromisu-i gata: oameni necăjiţi, au copii de crescut, sunt plini de boli etc.

A luat fiinţă o cultură/pseudo-cultură a statului degeaba, a perei mălăieţe. Recent, s-a modificat iar legea: nu mai are voie „necăjitul” să refuze de trei ori un loc de muncă oferit de instituţiile statului, ci doar o singură dată, în caz contrar, pierde ajutorul social.

Ai refuzat o ofertă de a te recalifica, rămâi fără bani. Cât va dura minunea? Cu siguranţă până în preajma viitoarelor alegeri. C-aşa-i la noi, în capitalismul original.

Gheorghe Bălţătescu