Aţi auzit de estem?
Poate da, în limbajul glumeţ (din unele filme sau pur şi simplu din dorinţa de a ne amuza gratuit), dar eu l-am aflat de la cursanţii străini care învăţau limba română (în anul următor, deveneau studenţi în diverse centre universitare de la noi). Nu este singura formă gramaticală insolită; în scurtă vreme, am adunat de la aceştia toate variantele verbului „a fi”, la indicativ prezent: (eu) *est, (tu) eşti, (el/ea) este; (noi) *estem, (voi) *esteţi, (ei/ele) *est. Se înţelege că le predasem şi alte verbe, cu conjugare regulată însă (a cânta, de exemplu), pentru a deprinde legătura dintre rădăcină (cânt-), sufix (-ă-) şi desinenţă (-m), din forma „cântăm”. Mecanismul pus în funcţiune de străini e simplu: se ia radicalul, care este în aproape toate cazurile comun, şi i se adaugă flectivul (sufixul şi desinenţa).
Poartă un nume situaţia dată?
Da, se numeşte supletivism şi exprimă un caz de neregularitate a rădăcinii în conjugare sau în declinare. Termenul este relativ nou (apare în 1957, în „Studii şi cercetări lingvistice”, iar ca adjectiv în 1906, după fr. supplétif). În limbaj juridic, o normă legală supletivă „se aplică în măsura în care părţile nu stabilesc altfel prin actele juridice pe care le încheie; facultativă” (DEX).
E valabil doar pentru verbe?
Nu. Forme supletive apar şi la pronume. Când declinăm personalul „eu” (din latinescul ego), ne trezim cu alt radical la celelalte cazuri: „mie” (la dativ), „(pe) mine” , „mă/m-” (la acuzativ). Primul sunet din rădăcină nu mai este o vocală (e), ci o consoană (m) şi încă una (n), din „mine”.
E vechi fenomenul?
Îl întâlnim în limba latină, care la rândul ei l-a preluat din indo-europeană. Să ne amintim conjugarea verbului „a fi” (sum, esse, fui), pe care româna l-a îmbogăţit cu încă o rădăcină, de la fieri. Aşadar: sum, es, est, sumus, estis, sunt, pentru „sunt” (su-m), „eşti” (e-s), „este” (es-t), „suntem” (su-mus), „sunteţi” (es-tis), „sunt” (su-nt). La fel arată flexiunea nominală: ego (N.), mei (G.), mihi (D.), me (Ac.), me/mecum „cu mine” (Abl.).
Un exemplu asociativ
E de găsit tot în limba latină. Prin abandonarea radicalului primar, unele adjective îşi formează gradele de comparaţie în haine noi: bonus „bun”, melior „mai bun”, optimus „foarte bun”; malus „rău”, peior „mai rău”, pessimus „foarte rău”; parvus „mic”, minor „mai mic”, minimus „foarte mic”; magnus „mare”, maior „mai mare”, maximus „foarte mare”; multi „mulţi”, plures „mai mulţi”, plurimi „foarte mulţi”. În ordine, sunt ilustrate pozitivul, comparativul şi respectiv superlativul.
Unde-i învăţătura?
E vizibilă: aşa cum un verb („a fi”) şi un pronume („eu”), cu o frecvenţă foarte ridicată, de peste două mii de ani sunt buni vecini în flexiunea fiecăruia, tot aşa oamenii, diferiţi sau nu, ar trebui să convieţuiască în bună înţelegere.
