Vineri:

Fanii trupei Feelings ii pot asculta live, de la ora 22.00, in „Valhalla Pub”. Pretul unui bilet este 20 de lei.

Echipa Damean Events va asteapta la a doua editie „Summer Waves”. Petrecerea incepe la ora 22.00, in camping-ul de la Gheraiesti. DJ Sergio Moratti si MC Shokat vor fi gazdele dumneavoastra. Intrarea costa 10 lei pâna la ora inceperii evenimentului.

„Club Marinarul” organizeaza „Summer vintage night fever” pentru toti cei care vor sa petreaca retro. DJ Pappa M, MC Dylma si Dj Yoshi promit sa va tina pe ringul de dans pâna in zori.

„Insomnia Party” va avea loc de la ora 22.00 in „Luxury Club”, Comanesti. La intrare se plateste o taxa de 10 lei.

„Coco Caffee” va asteapta sa va petreceti seara impreuna pe muzica lui Dj Elchinsoul.

Sâmbata:

El Nino va lansa albumul „Pe limba noastra”, la ora 21.00, in „Pub S”. Alaturi de el ii puteti asculta pe Jianu si S.E.C.N.A. Un bilet costa 15 lei.

„Club Marinarul” va propune sa fiti rebeli la petrecerea dedicata celor ca voi „Trouble troublemaker, yeah!”. Distractia incepe la ora 23.00 pe ritmurile lui DJ Yoshi.

„The Stage” continua seria petrecerilor „Discoteque”, de la ora 21.00.

DJ Papa si MC Dylma vor putea fi ascultati la petrecerea de la piscina organizata de „Club Ponton”, Comanesti.

Sorina Ceugea va asteapta sa va distrati impreuna la „Club LM”. Pretul unui bilet este 10 lei.

Cinefilii pot viziona, la Cinema City, in acest weekend, in premiera:

Din greseala împreuna

Regia: Frank Coraci Gen: Comedie
Cu: Adam Sandler, Drew Barrymore
Dupa un blind date dezamagitor, Lauren (Barrymore) spera sa nu-l mai revada niciodata pe Jim (Sandler), dar o încurcatura îi face pe cei doi sa se reîntâlneasca, împreuna cu cele trei fiice ale lui si cei doi baieti ai ei, într-o statiune de lux din Africa de Sud. Provocarile vietii în salbaticie îi vor determina pe eroi sa-si dea o noua sansa?

Madalina Gheta

Prietenii sai, adica foarte multi oameni, ii spun Petruca sau Petrica. Este unul dintre foarte putinii care nu au dusmani. Opozanti, da, pentru ca are principii morale la care nu renunta si pe care le apara mereu cu argumente impresionante. Profesor de matematica la Colegiul ,,Ion Borcea” Buhusi, are o cariera didactica impresionanta. Nu doar diplomele, gradatiile de merit, premiile, ci mai ales aplauzele permanente ale colegilor si elevilor l-au recompensat. S-a nascut ca sa fie lider. Temperamentul, diplomatia si profunzimile morale ale spiritului l-au consacrat in comunitatea buhuseana si bacauana. A fost/este lider formal, dar mai ales un lider informal, acceptat de catre ceilalti, nu impus. Este o personalitate-reper.

A fost directorul celei mai vechi scoli din oras, actuala scoala ,,Mihail Andrei”, dar si director de liceu. Discursul sau de manager a fost unul de o rara eleganta, intrucât se considera doar cel mult primul dintre egali. Asa l-au perceput si colegii. Ca inspector scolar a proiectat activitati, a gestionat/diseminat fericit experiente didactice de exceptie, a mediat in conflicte care pareau de nerezolvat, iar acolo unde altii vedeau incendii de orgolii, demonstra ca era vorba doar despre niste focuri de paie care puteau fi stinse cu vocea ratiunii.

A fost lider de partid. Dar nu unul dintre cei care statea in pozitie de ,,drepti si sa traiti, am inteles!”, atunci când soseau dispozitiile ,,de la centru”. Apoi, intr-o perioada tulbure, pe-atunci când, imediat dupa Revolutie, se credea ca exista doar drepturi pe lume, nu si obligatii, a fost primarul comunitatii buhusene. Aptitudinile sale de manager si negociator l-au consacrat si in aceasta postura. Sprintara presa a acelor vremuri, care nu auzise inca de procese de calomnie, nici macar genul acela de presa nu l-a atins, niciodata, cu o singura vorbulita critica. Nici in timpul mandatului, nici dupa, n-am auzit niciun singur zvon rautacios despre posibile pacate de coruptie sau incalcari ale legii. Dezamagit de morala politicii, s-a retras din vâltorile sale.

A fost/este presedintele Asocialtiei culturale RENASTEREA, un reper al istoriei orasului. Un profesor de matematica implicat in marile proiecte culturale post-decembriste ale orasului… Pentru cei care-l cunosc, nu este o surpriza, intrucit este un om de o aleasa cultura. A initiat proiecte de anvergura judeteana si nationala, le-a gestionat cu o consecventa pilduitoare, a devenit si prieten al scriitorilor, plasticienilor, muzicienilor, sportivilor, al tinerilor creatori, i-a ajutat pe cei care voiau sa faca performanta, dar si pe cei aflati in nevointa.

Petrica este si un mare Prieten. Unul dintre cei foarte putini care n-au experimentat nicio clipa lectia tradarii. A daruit, daruieste mereu, cu o generozitate proverbiala devenita tezaur al personalitatii sale. Daruieste mai mult decât primeste, dar niciodata nu a lasat sa se inteleaga faptul ca ar resimti un deficit de recunostinta. Daca ai de lecuit vânatai ale sufletului, vorbele si privirile sale te pot vindeca mereu.

Ori de câte ori ma gândesc la profesorul PETRU BOTEZATU, imi amintesc de ceea ce spunea Victor Hugo: ,,Omul nu este un cerc cu un singur centru; e o elipsa cu doua focare: faptele si ideile”. Inainte de toate, e un OM minunat. Nu cred ca Petrica a trait vreodata nici sentimentul urii. Cred ca nici nu are in dotare organul urii. Probabil ca toti ne nastem cu acest infam organ, dar al sau, din lipsa de stimuli, s-a atrofiat pâna la disparitie.

Desi ar mai fi putut ramâne la catedra, Profesorul Petru Botezatu a hotarat sa se retraga in tihna pe care, banal, o numim pensie. Fiinta superioara, tânar … patriarh al unei familii de exceptie, bunicul unei superbe nepoate, Petrica pricepe ca pensionarea nu este o boala, ci inceputul unor noi aventuri minunate pentru spiritul sau aflat mereu in cautare de noi orizonturi. Intr-un fel sau altul, va ramâne un activ om al Cetatii. Are atâta energie, atâta suflet de risipit, incât e aiurea de tot sa crezi ca va trece vreodata in plan secund.

Petrica Botezatu este unul dintre foarte putinii oameni minunati pe care-i cunosc. In fata sa, zicerea mea preferata, ,,Ticaloasa fiinta numita Om”, paleste. Fata in fata cu el, simti ca umanul este inundat de cea mai frumoasa dintre toate povestile noastre de dragoste si respect.

Tot nu m-am obişnuit cu ideea că viaţa este un şir de desprinderi. Aşa că, în continuare, mă ataşez uşor, de oameni, în primul rând, dar şi de anumite lucruri care au valoare afectivă pentru mine. Mai deunăzi, mi-a plecat o colaboratoare apropiată, o tânără căreia îi plăcea mult ce făcea în redacţie, dar şi pentru că între noi se crease o puternică empatie. Din nefericire, a fost nevoită să ia calea emigraţiei, până la urmă, din cunoscutele şi tristele motive materiale.

Câteva zile nici nu mi-a venit să cred, şi amândouă făceam eforturi ca să nu ne exteriorizăm şi să facem inevitabila despărţire mai grea. Mi-am amintit atunci ce spunea Confucius despre despărţiri: Dacă pleci, pleacă din toată inima, şi aşa cred că-i cel mai bine.

În realitate, însă, nu-ţi prea reuşeşte treaba asta. De cele mai multe ori, dacă inima nu îţi este chiar sfâşiată, atunci e îndoită, şi tot doare. Ceea ce mă scoate din sărite este însă ridicolul unor situaţii, pentru că am oroare de sentimentalisme, de exteriorizări penibile. Şi mi-e ciudă că nu-mi pot ascunde trăirile, emoţiile, că sunt atât de uşor de citit pentru ceilalţi. Care de abia aşteaptă să te vadă cum suferi, jubilează şi îşi înfioară nările cum fac fiarele când simt mirosul de sânge. Şi apoi se aruncă în fel de fel de supoziţii, comentarii, bârfe, în fine, se grăbesc să te facă zob, harcea-parcea.

Când nu joacă teatru, arătându-se subit interesaţi de problemele tale, înţelegători, manifestând chiar oarece compasiune. În fine, am oroare de ipocrizia oamenilor, şi mi-am impus să nu mai vorbesc despre mine cu oricine, să fiu mai circumspectă, mai rezervată, etc. Mi-am impus de multe ori, dar credeţi că am reuşit? Pe naiba, degeaba mă străduiesc. Firea omului nu se schimbă cu una cu două. Şi când mă apucă amokul, vărs din mine tot ce-am strâns, că doar sunt în zodia vărsătorului, şi nu mă dezmint. Cea mai mare grijă a mea, chiar în situaţii dificile, este păstrarea unei atitudini elegante, aşa că îi dau dreptate lui Simone de Beauvoir când zicea cât de greu este rolul unei femei care suportă elegant o despărţire. Rol dificil, dar frumos, fără doar şi poate. Or, frumuseţea merită sacrificii. Şi eleganţa la fel.

Iar când vorbesc despre despărţiri, nu mă gândesc doar la cele din dragoste. Am depăşit faza cu îndrăgostirea, acum mă interesează mult mai mult o altfel de comunicare, de solidaritate umană, de complicitate spirituală, de voioasă tandreţe. Oamenii cu care pot să am astfel de legături, şi cu care pot să vorbesc câte-n lună şi-n stele, fără să ne plictisim reciproc, şi cu care pot să râd pe săturate, sunt cei de care nu m-aş despărţi niciodată.

Şi, uneori, viaţa e generoasă (destul de rar, e adevărat, cel mai adesea fiind nedreaptă şi zgârcită cu bucuriile), scoţându-ţi în cale oameni întregi, calzi, cu mintea deschisă, cu sufletul mare. De care te legi într-un chip statornic şi subtil, fiind vorba despre afinităţi profunde, şi de care rămâi legat sufleteşte chiar dacă fizic eşti în altă parte. Doar spiritul contează, şi departele poate fi aproape când ai norocul unor întâlniri de excepţie.

BACALAUREATUL APĂRĂ LIMBA ROMÂNĂ. Dintre multele răspunsuri primite la întrebarea „Ce ţi-a picat la oral?“, am reţinut unul adecvat rubricii noastre. I s-a cerut candidatului nostru să-şi exprime opinia în legătură cu necesitatea de a respecta normele limbii române (oral şi în scris, am dedus noi). „Am susţinut că a vorbi corect te face mai credibil şi mai convingător, pe când a comite greşeli de exprimare înseamnă desconsiderarea ta, a celui cu care comunici şi a subiectului pe care-l tratezi. Pe lângă asta, un vorbitor atent la corectitudinea construcţiilor îi transmite celuilalt o imagine mai elevată“ (Cris S.).

TRĂSNETE ŞI… PARATRĂSNETE. Învăţământul românesc de după 1990 nu a scăpat de fantoma inadecvării. Pierdem simţul realităţii şi ne ascundem după cuvinte goale, dar pompoase. O elevă dintr-a şasea, dintr-o şcoală de centru de judeţ, scrie după dictarea bravei sale profesoare de română: „Titlul e o formă de paratext“. Ce i-o fi… trăsnit dăscăliţei ca să-şi omoare şcolarii cu un termen din cea mai abstractă zonă a gândirii? Măcar de l-ar fi explicat…

COPIILE ANOTIMPURILOR. „Romeo Vanica, de la Formaţia Mondial, nu mai este printre noi. Să ni-l amintim ascultând piesa al cărei text îi aparţine: Primăvara“ (RRA, 24 apr. 2014). Au urmat versurile cântate: „Dup-atâta frig şi ceaţă/Iar s-arată soarele…“ Bietul George Topîrceanu a rămas pe dinafară. Am aşteptat sfârşitul emisiunii muzicale, pentru necesara erată, dar nimic…

ŞCOALA ALTFEL, DAR NU AŞA. Un şir de copii, de 7-8 ani, disciplinaţi, ţinându-se de mână, pe… buza trotuarului, în faţa trecerii de pietoni. Nu îndrăznesc să pună piciorul pe zebră fără comandă. Noi, şoferii, oprim toţi, îndemnându-i să traverseze, dar fără succes. Cauza: peste câţiva metri, o vedem pe învăţătoare desprinzându-se cu greu de o cunoştinţă, cu care stătea la taclale. Era „Săptămâna altfel“…

ÎNVAŢĂ DE LA… PĂRINŢI! O nouă emisiune marca RRC este „Clasa de părinţi“ (realizator, Mirela Nicolae): sprintenă, utilă, atrăgătoare. Daniel Horhocea a stat de vorbă cu un tătic care spunea că îi citeşte fiului de 8 ani texte literare, nu înainte de a i le explica. „Dacă un copil nu înţelege ceea ce i se cere a fi citit, nu va reţine nimic“, spune părintele de la care ar trebui să învăţăm şi noi, dascălii…
SE POATE ŞI FĂRĂ LOCAŢIE. „Am concertat în două locuri din Argentina, cu mare succes. Un loc special a fost o veche uzină, transformată într-o sală de spectacole“ (Gabriel Croitoru, RRC).

PARADOXUL OGLINZII, LA RRC. „Povestea vorbei“ a devenit, din rubrică a emisiunii „Texte şi pretexte“, producţie radiofonică de sine stătătoare. Se ascultă zilnic (de luni până vineri), de la ora 10,50. Durează 5 minute, pentru a face loc unui calup PROMO, cu un interludiu publicistic de câteva secunde, şi este ca de obicei atent redactată de Reluş Mureşan. Prima ediţie din 2014 s-a deschis cu o serie sinonimică a temei „muncă“ (să fie de bun augur pentru noi toţi), ca apoi să se discute expresia „a tăia frunză la câini“. Când am auzit că un folclorist şi lingvist român a descris obiceiul ţăranilor din zona Zlatnei de a tăia frunze de salcie pentru a-şi hrăni vitele, am jurat că e vorba de Giorge Pascu (n. 1882, Bacău – d. 1951, Zlatna), lingvist şi folclorist. Am reascultat ediţia din 8 ian. pe internet şi am stabilit paternitatea descoperirii. (Păcat de moartea emisiunii „Texte şi pretexte“! Vreme de cincizeci de minute, cât ar ţine o oră de clasă, Valentin Protopopescu şi Răzvan Dolea realizau – în direct! – una dintre cele mai reuşite producţii radiofonice de la noi. Mi-aş dori să renască o astfel de emisiune cu adevărat culturală!)

Evanghelia celei de a doua duminici după Rusalii aminteşte tuturor creştinilor despre chemarea celor dintâi ucenici de către Hristos, chemare realizată prin cuvinte simple, dar de o forţă irezistibilă: “Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.”

(Matei 4,19). Cei aleşi de Iisus să-i fie apostoli erau oameni simpli, neînvăţaţi, dar această chemare a Lui a făcut din ei, după mai bine de trei ani de ucenicie, evanghelizatori înflăcăraţi, părtaşi ai preoţiei Sale veşnice, învestiţi, după Înviere, cu o întreită putere dumnezeiască: de a învăţa pe oameni cuvântul Evangheliei mântuirii, de a-i sfinţi prin Sfintele Taine, şi de a-i conduce la mântuire prin porunci. Această putere preoţească primită de la Hristos, apostolii au deprins-o începând chiar din ziua Pogorârii Sfântului Duh peste ei, când a luat fiinţă primul nucleu al Bisericii, iar mai târziu ei au transmis această putere urmaşilor lor, care sunt episcopii şi preoţii.

Chemarea lui Dumnezeu este adresată fiecărui om în parte, căci nu există om care să nu aibă pe pământ o chemare dumnezeiască. Însăşi naşterea noastră trupească, adică chemarea din nefiinţă la viaţă, este o chemare a lui Dumnezeu, căci nimeni nu se naşte fără voia şi pronia Lui, iar fiecare om este chemat sau rânduit de sus să aibă un rol, o menire în viaţa aceasta. Pe lângă această chemare firească, Dumnezeu adresează fiecărui om şi o chemare duhovnicească, de a cărei împlinire sau respingere depinde mântuirea sau osânda noastră. Astfel Dumnezeu ne cheamă la credinţă, la pocăinţă, la rugăciune, la împlinirea faptelor bune, la o adevărată trăire în Hristos, adică la sfinţenie şi desăvârşire, după cuvântul Sfântului Duh care zice: Fiţi sfinţi, precum şi Eu sunt sfânt! Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt (Levitic 19, 2; 11, 44).

Dar Dumnezeu cheamă pe unii oameni cu viaţă sfântă la împlinirea unei misiuni dumnezeieşti speciale, mult mai înalte pe pământ. Aşa au fost chemaţi şi aleşi în Vechiul Testament regii şi profeţii, iar în Noul Testament apostolii, episcopii, preoţii, mucenicii şi toţi sfinţii. Primii patru apostoli, Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan, despre a căror chemare vorbeşte Evanghelia acestei duminici, au fost aleşi anume de Iisus dintre multele corăbii cu pescari galileeni ce erau pe mare pentru a-I fi martori ai Învierii, apostoli şi propovăduitori ai Sfintei Evanghelii până la marginile pământului.

I-a chemat dintr-o corabie pescărească în altă corabie, duhovnicească. Din corabia grijilor pământeşti, în corabia Duhului Sfânt, care este Biserica pe care avea s-o întemeieze Hristos. Pînă la această chemare, cei patru ucenici îşi împlineau chemarea cea dintâi, lucrând cu mâinile lor ca să trăiască. Acum însă au fost chemaţi şi aleşi de Fiul lui Dumnezeu ca să fie pescari ai lumii, „vânători de oameni”, vestitori ai Sfintei Evanghelii, întemeitori ai Bisericii lui Hristos pe pământ. Aceasta este o chemare cu totul dumnezeiască, rânduită la anumite vremi şi adresată numai celor sfinţi şi aleşi, pentru a conlucra prin harul Duhului Sfânt la descoperirea voii lui Dumnezeu şi la mântuirea oamenilor.
Suntem chemaţi şi noi, creştinii zilei de azi, asemenea Apostolilor, să-L urmăm pe Hristos, iar această urmare a lui Hristos este pe măsura noastră, pentru că El s-a făcut pentru noi totul în toate.

Cuvintele: “Veniţi după Mine” se adresează şi nouă, toţi fiind chemaţi să devenim Apostoli ai timpurilor noastre, urmând modelul sfinţeniei lui Hristos. A fi sfânt astăzi, este poate mai greu ca niciodată, pentru că nu mai suntem chemaţi să ne dăm viaţa pentru credinţă – chiar dacă atunci când Domnul ne-o cere, trebuie să dăm şi această mărturie de credinţă – nici să facem fapte mari, ci suntem invitaţi să trăim în sfinţenie zi de zi, în intimitatea familiei, în relaţiile cu aproapele, fie că ne este prieten sau duşman, vecin sau străin. Suntem chemaţi să ducem viaţa de iubire jertfelnică a lui Hristos şi să fim mărturie vie a existenţei creştinismului şi a valorilor sale ce vor rămâne mereu actuale până la sfârşitul veacurilor.

Pr. dr. Marius Popescu,
Parohia „Sfântul Ioan” Bacău

În Evanghelia duminicii a XII-a de peste an întâlnim un fel de refren care se repetă cu insistenţă: „Nu vă temeţi”. Despre ce este vorba? De cine sau de ce nu trebuie să ne fie frică?

Realitatea este că Isus de abia le spusese ucenicilor: „Feriţi-vă de oameni, pentru că vă vor da pe mâna sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor… Frate pe frate va da la moarte şi tată pe fiu… Şi veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. Însă cine va rămâne statornic până la sfârşit acela va fi mântuit” (Mt 10,17.21.22).

Desigur, cele spuse de Isus nu erau prea entuziasmante. Omeneşte vorbind, în faţa unei perspective de acest fel, este şi normal să trăieşti un oarecare disconfort… Disconfort pe care l-am numi şi „frică”, pentru că nimănui nu-i place să fie rău judecat, urât, maltratat etc. Cu atât mai mult să fie şi ucis. Cu toate acestea, Isus le spune ucenicilor săi: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul”.

Isus nu a spus niciodată: „Nu vă temeţi: realitatea de a fi creştini este simplă şi uşoară! Veţi vedea că totul va fi bine. Vă veţi bucura de stima şi aprobarea tuturor. Toţi vă vor asculta şi vă vor urma”. Isus nu a lăsat niciodată loc pentru iluzii acelora care sunt tot atât de uşor înclinaţi entuziasmelor, pe cât sunt de fricoşi şi fragili în faţa dificultăţilor. În schimb el a spus explicit şi întotdeauna că acela care va căuta să trăiască într-adevăr aşa cum învaţă el, va avea parte de neînţelegeri şi persecuţii.

Cristos ne invită să nu ne fie teamă, tocmai pentru că ştie că ne trebuie curaj ca să avem încredere în cuvântul său şi să-i urmăm învăţăturile, în lumea în care trăim. Ne invită să nu ne fie teamă, pentru că ştie că ne trebuie curaj ca să credem cu sinceritate în mesajul credinţei creştine: astăzi şi întotdeauna. Ne invită să nu ne fie teamă, pentru că ştie că în zilele noastre este mult mai uşor să fii creştin cu numele decât să fii de fapt şi în realitate.

Sunt dintre aceia care afirmă că toate formele de religie s-au născut din teamă. Personal mi se pare că, în realitate, tocmai frica este obstacolul cel mai mare în calea credinţei. Ne este frică să ne încredem prea mult în cuvintele Evangheliei; ne este teamă că nu „exploatăm” suficient ceea ce ne poate oferi viaţa; ne este frică să „nu găsim” nimic dincolo de moarte.

Dimpotrivă, invitaţia care ne parvine din învăţătura lui Isus este tocmai aceea de a nu avea teamă: nici de viaţă, nici de moarte; nici de neînţelegere, nici de indiferenţă şi nici de suferinţă; de nimeni şi de nimic, oricum ar evolua lucrurile în existenţa noastră personală sau în istoria lumii.
Pentru că, dacă este adevărat că ne trebuie curaj pentru a crede, este încă şi mai adevărat că credinţa dă curajul de a trăi.

Îţi trebuie un pic de curaj să te arunci în apă prima oară unde „nu mai atingi pământul”. Dar apoi îţi dai seama că, învinsă fiind teama, apa te susţine. Dacă găsim curajul de a ne dezlipi de lumea „siguranţelor” imediate, încrederea în Dumnezeu devine certitudinea noastră, chiar şi atunci când trebuie să experimentăm „golul” multor deziluzii umane.

Pr. Lucian Adam, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău