În Evanghelia duminicii a XII-a de peste an întâlnim un fel de refren care se repetă cu insistenţă: „Nu vă temeţi”. Despre ce este vorba? De cine sau de ce nu trebuie să ne fie frică?
Realitatea este că Isus de abia le spusese ucenicilor: „Feriţi-vă de oameni, pentru că vă vor da pe mâna sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor… Frate pe frate va da la moarte şi tată pe fiu… Şi veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. Însă cine va rămâne statornic până la sfârşit acela va fi mântuit” (Mt 10,17.21.22).
Desigur, cele spuse de Isus nu erau prea entuziasmante. Omeneşte vorbind, în faţa unei perspective de acest fel, este şi normal să trăieşti un oarecare disconfort… Disconfort pe care l-am numi şi „frică”, pentru că nimănui nu-i place să fie rău judecat, urât, maltratat etc. Cu atât mai mult să fie şi ucis. Cu toate acestea, Isus le spune ucenicilor săi: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul”.
Isus nu a spus niciodată: „Nu vă temeţi: realitatea de a fi creştini este simplă şi uşoară! Veţi vedea că totul va fi bine. Vă veţi bucura de stima şi aprobarea tuturor. Toţi vă vor asculta şi vă vor urma”. Isus nu a lăsat niciodată loc pentru iluzii acelora care sunt tot atât de uşor înclinaţi entuziasmelor, pe cât sunt de fricoşi şi fragili în faţa dificultăţilor. În schimb el a spus explicit şi întotdeauna că acela care va căuta să trăiască într-adevăr aşa cum învaţă el, va avea parte de neînţelegeri şi persecuţii.
Cristos ne invită să nu ne fie teamă, tocmai pentru că ştie că ne trebuie curaj ca să avem încredere în cuvântul său şi să-i urmăm învăţăturile, în lumea în care trăim. Ne invită să nu ne fie teamă, pentru că ştie că ne trebuie curaj ca să credem cu sinceritate în mesajul credinţei creştine: astăzi şi întotdeauna. Ne invită să nu ne fie teamă, pentru că ştie că în zilele noastre este mult mai uşor să fii creştin cu numele decât să fii de fapt şi în realitate.
Sunt dintre aceia care afirmă că toate formele de religie s-au născut din teamă. Personal mi se pare că, în realitate, tocmai frica este obstacolul cel mai mare în calea credinţei. Ne este frică să ne încredem prea mult în cuvintele Evangheliei; ne este teamă că nu „exploatăm” suficient ceea ce ne poate oferi viaţa; ne este frică să „nu găsim” nimic dincolo de moarte.
Dimpotrivă, invitaţia care ne parvine din învăţătura lui Isus este tocmai aceea de a nu avea teamă: nici de viaţă, nici de moarte; nici de neînţelegere, nici de indiferenţă şi nici de suferinţă; de nimeni şi de nimic, oricum ar evolua lucrurile în existenţa noastră personală sau în istoria lumii.
Pentru că, dacă este adevărat că ne trebuie curaj pentru a crede, este încă şi mai adevărat că credinţa dă curajul de a trăi.
Îţi trebuie un pic de curaj să te arunci în apă prima oară unde „nu mai atingi pământul”. Dar apoi îţi dai seama că, învinsă fiind teama, apa te susţine. Dacă găsim curajul de a ne dezlipi de lumea „siguranţelor” imediate, încrederea în Dumnezeu devine certitudinea noastră, chiar şi atunci când trebuie să experimentăm „golul” multor deziluzii umane.
Pr. Lucian Adam, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău
